Între mine și vampir 2

Capitolul 10

          Apuc bățul lung în mână și mă așez în poziția de luptă în fața Ariei, care îmi imită mișcarea, rânjind sadic înainte de a îmi face semn să încep. Mă arunc în față în încercarea de-a o lovi, însă se ferește rapid când execută o săritură peste cap. Scrâșnesc din dinți și rotesc bățul în mână, răpindu-i atenția îndeajuns cât să o lovesc peste picior și să o pun la pământ.

— Șah mat! spun victorioasă, poziționând bățul deasupra gâtului său.

— Este șapte la trei în avantajul meu, se amuză ea, dând bățul la o parte și sărind în picioare, nu ai câștigat!

Îmi arunc ochii peste cap și așez bâta înapoi pe agățătoarea din perete.

— Ai mai auzit ceva de Dean? o întreb pe Aria, care tocmai se așezase pe scaun pentru a-și lega șiretul.

— Am vorbit cu el chiar ieri, a spus că se va întoarce curând, însă nu mi-a dat o dată exactă.

— Și Ace?

— Naiba știe unde e! se ridică în picioare, având un ton mult mai ridicat. A plecat fără să anunțe pe nimeni, dacă este atât de idiot, din partea mea poate să și moară!

— Sunt sigură că doar a--

Înainte de a apuca să-mi termin fraza, ușa sălii de antrenamente se deschide larg, o siluetă masculină îmbrăcată într-un costum negru făcându-și apariția. Nu o să uit niciodată acest chip. Robert – cel care a avut "grijă" de mine înaintea Ceremoniei.

— Domnișoară Wallace, domnișoară Mortenson! spune el, rămânând nemișcat în pragul ușii și plecându-și capul în pământ. Îmi pare rău că vă întrerup antrenamentul, însă Alan mi-a cerut să vă transmit să scăpați de prizonierii de săptămâna trecută, domnișoară Mortenson!

— Bine, Robert, o voi face, poți pleca acum! îi răspunde ea, oftând de parcă i s-ar fi oferit cea mai grea sarcină.

Aprobând din cap, Robert iese din sală și închide ușa în urma sa.

— Ce prizonieri? întreb eu.

— Alan a prins câțiva membrii din sabatul vrăjitoarei care te-a omorât săptămâna trecută, îmi răspunde ea, așezându-și mâinile pe șolduri. Spera că ei știu ceva de Shnyx, dar a avut parte de-o dezamăgire profundă. Vrăjitorii aceștia nici măcar nu știau că Rose Perillo are elixirul!

Nu-l va găsi, gândesc eu.

Am ascuns elixirul într-un loc în care nimeni nu se va gândi vreodată să-l caute. Motivul pentru care am făcut acest lucru este destul de evident; am nevoie de un avantaj în situația de față. Nu știu niciodată când Alan se va plictisi de mine și va dori să mă omoare. În momentul acela, voi avea elixirul ca pe o cale de scăpare.

— Stai așa, zic eu, trezindu-mă parcă la realitate, deci zici că avem o mână de vrăjitori de care trebuie să scăpăm?

— Să scap, la singular, dar da, de ce?

— Păi... îmi împreunez mâinile la piept și îmi afișez un rânjet pe buze. Nu am gustat niciodată sânge de vrăjitor...

Aria strâmbă din nas de parcă ar fi dezgustată de idee.

— Crede-mă, nici nu vrei să-o faci! Ce-i drept, sângele lor emană o putere destul de mare, după ce-l bei, câteva săptămâni nu vei mai fi însetată, dar e al dracu' de amar!

— Voi fi însetată cu sau fără sângele lor, dar tot vreau să-l încerc!

— Oricum trebuie să-i omor, așa că de ce nu! Aria ridică din umeri. Haide! continuă ea, plecând spre ușă.