Între mine și vampir 2

Capitolul 9

Dante

          Îmi scot Shnyx din buzunar și deschid căpăcelul auriu, privind fără interes la lichidul roșu dinăuntru. Mirosul elixirului este aproape irezistibil – aproape fiind cuvântul cheie. Atâta pierdere de timp, fugă și teamă doar pentru acest elixir. Dacă îl distrug acum, totul se va sfârși. Dar nu vreau s-o fac. Nu încă, cel puțin. Cred că am o idee mai bună în legătură cu ceea ce voi face cu el, însă este al naibii de riscant.

Închid înapoi sticluța și o așez pe balustradă.

Mă aflu în singurul loc în care pot fi găsit cu ușurință – acasă la Missy. Pe balconul ei, mai exact.

Luna de la miezul nopții își reflectă lumina în inelul argintiu de pe degetul meu, determinându-mă să-mi mut privirea asupra sa și să-mi amintesc de ziua în care i-l dăruisem lui Lucy. Deși au trecut mai bine de douăzeci și unu de ani de atunci, momentul acela îmi este perfect clar în minte. Muzica clasică, toți oamenii care dansau, Alan, într-un colț al sălii, vorbind cu alți vampiri, iar eu și Lucy la etaj, planificând plecarea ei. Inocența din ochii lui Lucy este de neuitat, încă văd inocența aceea și în ochii lui Missy; oricât de mult ar încerca ea să nege, știu că nu e pierdută, nu de tot, cel puțin. Pe Lucy am pierdut-o din propria vină, dar nu voi repeta aceeași greșeală cu Missy.

— Nici măcar nu încerci să te ascunzi?

Pufăi amuzat și îmi așez coatele pe balustrada balconului, recunoscând imediat vocea ce îmi vorbise.

— Nu, Missy, nu vreau să mă ascund, îi răspund neinteresat. Alan știe că ești aici?

— Tata nu trebuie să știe chiar totul.

Îi aud pașii mărunți și apăsați ce se apropie de mine, până când o simt în spatele meu.

— Lasă-mă să ghicesc, zic eu, vrei medalionul?

— Nu, adică da, dar nu acum! Vreau să vorbesc cu tine, Dante.

— Să vorbești? mă întorc spre ea cu degajare, ridicându-mi o sprânceană când observ că fețele noastre sunt despărțite de nici patru centimetri. Nu știu dacă este conștientă de asta și o face intenționat, însă la o așa mică distanță, mă străduiesc din greu să nu îi cuprind fața în palme și să o sărut. Despre ce vrei să vorbim? o întreb înainte de a-și da seama la ce mă gândesc.

— Despre mine, despre tine, despre noi. Ai câteva momente?

Nu îi răspund imediat.

Îi analizez tăcut chipul ce acum e cu două nuanțe mai deschis decât în perioada când era om, admirându-i, de asemenea, ochii verzi ce i-au rămas la fel de captivanți. Părul îi este mai lung și îi cade ondulat peste spate, oferindu-i, alături de rujul roșu de pe buze, un aspect mai matur. Chiar dacă îmi este dor de modul în care arăta înainte, nu pot spune că îmi displace aspectul ei actual. Missy pare să arate bine indiferent de look-ul pe care și-l însușește.

— Nu, îi răspund pe o tonalitate joasă. Nu am câteva momente, însă am altceva! mă întorc spre balustradă și apuc Shnyx în mână, întorcându-mă spre Missy cu o expresie indiferentă.

— Un parfum? își ridică o sprânceană.

— Shnyx, o corectez imediat.

Missy își mărește ochii și analizează parcă șocată mica sticluță din mâna mea.

— În tot acest timp a fost la tine? întreabă ea, fără a-și lua ochii de pe sticluță. Dar cum e posibil? Rose a fost cea care--

— Rose mi l-a dat, o întrerup eu, dar ți-l dau ție! îi cuprind mâna într-a mea și îi așez sticluța în palmă.