Între mine și vampir 2

Capitolul 8

          Îmi închei grăbită fermoarul hanoracului negru, apoi îmi trag gluga peste cap și mă îndrept spre oglindă pentru a-mi aranja cele două șuvițe rebele pe după urechi. Nu-l voi face să-mi stea cum vreau indiferent de efortul pe care îl depun. În cele din urmă, mă încalț cu tenișii negri și mă îndrept grăbită spre parter.

Nu mă pot abține să nu mă gândesc la visul pe care l-am avut. Părea atât de real. Vocea mamei îmi este și acum precum un ecou în cap "Tu nu ești fiica mea!". Aceste cuvinte ar fi însemnat enorm pentru mine, aș fi fost în stare să plâng zile întregi dacă le-aș fi auzit în urmă cu un an, dar acum... acum nu. E ca și cum un gol uriaș se află în locul în care ar trebui să-mi fie sentimentele. Este înfricoșător, dar nu îmi e frică. Nu înțeleg ce se întâmplă cu mine.

— Dar te-ai grăbit ca dracu'! exclamă Ace de cum ajung în dreptul său, trezindu-mă astfel din reverie.

— Auzi, este șase dimineața, tu chiar vrei să ne certăm acum? Fiindcă te avertizez, nu sunt deloc o persoană matinală!

— Și asta ar trebui să mă sperie sau ce?

Cu un rânjet pe față, mă apropii mai mult de el.

— Ai grijă ce spui, îmi pot găsi oricând un alt partener de joacă noaptea, îl ameninț încrezătoare.

— Dar nici unul nu va fi la fel de bun precum mine, așa că nu-mi fac griji!

Scrâșnesc din dinți și îl lovesc cu putere în piept, fapt ce îl determină să se clatine puțin, însă se echilibrează rapid. La fel de încrezător, își așază degetele sub bărbia mea și îmi ridică capul astfel încât să-l privesc direct în ochi.

— Poate că apariția iubițelului tău te-a cam dat peste cap și ai uitat cine face regulile aici, Melissa!

— Apariția lui Dante nu m-a afectat cu absolut nimic, mulțumesc de grijă, îi răspund tăios, retrăgându-mă din strânsoarea sa. Dar în loc să ne certăm degeaba, ce ar fi să plecăm și să-l găsim naibii odată? M-am plictisit deja de incompetența ta!

— Aveai dreptate, ești îngrozitoare dimineața! îmi spune în timp ce se îndreaptă spre ușă, aruncându-și ochii peste cap.

Ace îmi deschide ușa și îmi face semn să ies prima, iar fără a sta pe gânduri, pășesc în afara conacului și încep să cobor rapid scările.

— Ai vreo idee pe unde am putea să-l găsim? mă întreabă Ace, prinzându-mă din urmă și poziționându-se în fața mea cu brațele încrucișate la piept.

— De ce ar trebui eu să știu?

— Ți-ai petrecut un an cu el, a fost iubitul tău, îl cunoști!

— Ai stat cu el de când te-ai născut și până a plecat, adică optsprezece ani, Ace, eu zic că îl cunoști mai bine!

— Spre deosebire de tine, eu nu îi acordam prea multă atenție!

— Dacă o făceai, acum am fi știut de unde să pornim, așa că eu nu m-aș lăuda prea mult cu asta!

Ace își dă ochii peste cap și cască.

— Bun, vezi, m-ai plictisit! îmi reproșează supărat.

— Idiot, bolborosesc pentru sine, pornind în față fără a-i mai acorda atenție.

— Unde mergi?

— Dacă Dante e în oraș, poate fi într-un singur loc!

— Mai exact?

— Acasă.

Dante