Între mine și vampir 2

Capitolul 14

          Mă aflu în fața porții de exact patru minute, iar cum Alan este întotdeauna punctual, îl văd cum coboară scările conacului în grabă. Așa cum știu prea bine că îi place să se îmbrace, poartă o cămașă neagră, jeanși negri și o jachetă de aceeași culoare, uimindu-mă prin faptul că a reușit să își schimbe hainele într-un timp atât de scurt.

— Melissa, îmi spune când se oprește în fața mea, dacă există orice șmecherie la mijloc, mă jur că--

— Ți-am spus deja că te duc la elixir, îl întrerup eu, aruncându-mi ochii peste cap, te-ai făcut destul de înțeles când mi-ai demonstrat că ești în stare de orice, tată!

— Bun. Atunci de ce mai stăm?

— Eu așteptam ca diva de tine să termine să se îmbrace, dar bănuiesc că acum ar trebui să plecăm, îi reproșez în timp ce mă întorc spre ieșirea din curte. Urmează-mă!

Abținându-se probabil să nu-mi întoarcă replica, începe să fugă o dată cu mine. O luăm prin pădurea în apropierea căreia este situat conacul, din când în când uitându-ne în jur dacă nu cumva este un om prin preajmă, dar suntem singuri. Când ajungem la nici zece de metri de cimitir, Alan se oprește brusc și își întoarce privirea spre mine, având o licărire de furie în ochi.

— În cimitir, Melissa!? îmi reproșează deranjat.

— Singurul loc în care tu nu ai fi călcat, zic și ridic din umeri.

Un mic zâmbet fals îi apare pe buze.

— Inteligentă mișcare, chiar nu m-aș fi gândit că îl vei ascunde într-un loc public!

— Dacă te-ai fi obosit vreodată să-i vizitezi mormântul mamei, ți-ai fi dat seama că aici l-am ascuns, îi zic în timp ce mă îndrept spre porțile uriașe din fier.

— Sunt un vampir, Melissa. Noi nu avem ce căuta în cimitire!

Alan mă urmează din spate, intrând în cimitir în urma mea.

— Ciudat, credeam că acesta este exact locul în care ar trebui să stea un vampir, spun când îmi întorc privirea spre el.

— În filme poate, în realitate, însă, chiar nu avem ce căuta aici. Noi suntem nemuritori, de ce am sta într-un loc ce le este destinat muritorilor?

— Dacă zici tu.

Mă opresc în dreptul mormântului mamei, încrucișându-mi brațele la piept când mă ciocnesc din nou de imaginea pozei ei. Alan se poziționează în dreptul meu, privind lung la cele două morminte alăturate – al meu și al mamei.

— Ți-ai făcut singură un mormânt? întreabă stupefiat, citind ce scrie pe piatra alăturată de cea a mamei.

— E aici de doi ani când am dispărut prima dată. Roger mi l-a făcut...

— Roger? întreabă Alan, încercând parcă să-și amintească despre cine e vorba.

— Știi, Roger, vânător de vampiri, brunet, mi-a fost ca un tată, m-a ajutat să mă ascund de tine... nimic?

Alan continuă să se gândească, părând chiar mai nedumerit decât era înainte.

— Ai pus-o pe Darcy să-l omoare, pentru numele lui Dumnezeu, cum naiba ai uitat?! mă răstesc la el, deja deranjată de atitudinea sa de a acorda atât de puțină atenție celor din jurul său.

— Oh, da, îmi amintesc de el! Darcy mi-a povestit că înainte să moară a ripostat și a încercat să--

— Nu, îl întrerup eu, nu mă interesează câtuși de puțin, să știi!