Rock My DNA I. Attraction

XXXXIII. "Rămâi Îngerul Meu"

- Unde îmi e copilul? Am strigat pentru a mia oară în această seară, încercând să sparg uşa cabanei în care mă aflam. Unde l-ați dus, nenorociților? Am continuat, iar nervii s-au amestecat cu disperarea, formând lacrimi amare care imediat mi-au alunecat pe obraji. Deschideți! Luptați-vă cu mine! Vocea îmi era tot mai slabă, asemenea corpului care mi s-a prelins pe peretele dur. Lua-v-ar dracu! Am țipat din nou cât de tare am putut, rezemându-mi mai apoi capul de genunchii zgâriați de la recentele lupte. Gândul mi-a zburat la micul meu înger şi la tatăl său, persoana care mi-a acaparat complet mintea şi din cauza căreia sunt atât de slabă acum. Din cauza lui nu mi-am mai putut controla sentimentele și am ales să i le ofer pe tavă, ştiind că nu mă va dezamăgi niciodată. În schimb, eu am făcut-o.

Din cauza mea, copilul meu e singur, speriat pe undeva, în mâinile idioților ce mi-au spart casa în toiul nopții şi m-au despărțit de familia mea. Amintirea lor, a singurilor băieți din viața mea îmi provoacă o durere sfâșietoare în suflet, pe care încerc din răsputeri să o controlez, însă eforturile mele par inutile la momentul de față. Eram o adevărată epavă, eşuasem. Eram captiva inamicilor mei, familia mea era departe de mine, probabil sechestrată prin alt oraș sau chiar pe alt continent. Amintirea privirii liniștitoare a iubitului meu mi-a jucat prin fața ochilor, iar pentru o secundă, mi-am zis că sunt nebună. Mi-am mijit ochii, am clipit și i-am frecat des, însă fără vreun rezultat mulțumitor. Privirea băiatului de care m-am îndrăgostit era mustrătoare şi dezamăgită se faptul că mă lăsam atât de ușor învinsă de ei. Încă nu îmi venea să cred că toți oamenii aceștia sunt conduși de Marco și de Emma, însă acesta era cel mai neînsemnat lucru la momentul actual. Trebuia să ies cumva de aici, să gândesc limpede şi ager şi să nu mă opresc din a crede că şi iubitul meu încearcă să ajungă la mine. Nu puteam renunța atâta timp cât știam că el va încerca până în ultima clipă. M-am uitat încă o dată în camera goală, după ceva ce m-ar putea ajuta în dărâmarea uşii. Am oftat şi mi-am îndreptat din nou atenția spre ușă, concluzionând că singurele mele arme disponibile erau pumnii şi picioarele însângerate, învinețite şi îndurerate de la toate încercările la care au fost supuse. Am lovit cu piciorul ușa, aceasta scuturându-se foarte puțin. O ideea nouă mi-a venit atunci când am realizat că nu aveam cum să o scot din balamale. Am lovit din nou cu piciorul lemnul vechi, lăcuit, câteva crăpături formându-se în mijlocul uşii. Am zâmbit nerăbdătoare și am continuat să lovesc, până ce piciorul mi-a trecut prin ușă, câteva aşchii oprindu-se în pielea mea dezgolită de pantalonii scurți de pijama. Într-un fel, mă bucuram că aveam pielea înghețată de frig, deoarece nu mai resimțeam aşchiile ca pe niște lucruri extrem de dureroase.

După ce am făcut o gaură suficient de mare prin care să pot trece, mi-am pus în funcțiune creierul, întrebându-mă dacă acum trebuia să fug după ajutoare sau trebuia să îi caut pe cei dragi.

Am ales a doua variantă.

Am cotrobăit prin camere şi am observat ușurată, dar și dezamăgită, că sunt complet singură. Am găsit un briceag micuț lângă şemineu pe care l-am luat drept suvenir, ştiind că orice armă este binevenită.

M-am uitat pe geamurile prăfuite ce îmi ofereau o imagine destul de mică a peisajului de afară. Cabana era înconjurată de vreo trei bărbați masivi, doi în apropierea ei, şi unul ceva mai departe. Mi-am strâns briceagul în mână, repetându-mi în minte numele persoanelor pentru care îmi riscam viața. Trebuia să ajung la ei.

Am ieșit precaută din casă pe geamul pe care am reușit să îl deschid fără prea mult zgomot, mai apoi m-am uitat în jur, lipindu-mi spatele de peretele cabanei. Lumina era difuză, însă nici că îmi doream mai mult în acest moment, nu puteam risca să fiu prinsă şi să se strice elementul surpriză. Am mers încet până în spatele unuia dintre gardienii mei, îndesându-i rapid briceagul în spate de câteva ori. Strigătele sale au fost slabe, însă suficient de tari cât să îl alarmeze și pe partenerul lui. Am smuls briceagul din corpul ciuruit şi l-am îndreptat spre atacatorul meu, încercând să mă feresc pe cât posibil de loviturile sale. Am putut observa pistolul aşezat în jeanşii lui, lucru ce mi-a provocat câteva momente de confuzie şi dezorientare. De ce nu mă împușca pur și simplu? Ceva îmi spunea că superiorii acestor bătăuși mă doreau captivă şi... în viață.