Rock My DNA I. Attraction

XI. Demonii Pot Fi Îngeri, Îngerii Pot Deveni Demoni

                                                 Capitolul 11
                Demonii Pot Fi Îngeri, Îngerii Pot Deveni Demoni

      Mâinile au început să îmi tremure, gândindu-mă cine ar putea fi la capătul firului, chiar dacă aveam deja o bănuială şi speram din suflet ca bănuiala mea să se adeverească. Persoana mi-a strigat numele prin difuzorul telefonului, făcându-mi urechea să sângereze, impropriu spus. Mi-am scuturat capul, dându-mi seama că sunt într-un loc public şi nu trebuie să fac vreo scenă, ci să mă comport cât mai normal posibil.

       - Cine sunteţi? Am întrebat politicos, obţinând un râset din partea persoanei ce mă făcea tot mai curios cu privire la identitatea acesteia. Şi-a reglat vocea, vorbind pe un ton ceva mai amuzat.

       - Mă faci să mă simt bătrână cu ''sunteţi'' al tău. Tutuieşte-mă. Sunt Violet. A spus tot mai plictisită, făxându-mă să expir uşurat când bănuiala mea s-a adeverit. Trebuie să recunosc că are vocea foarte schimbată la telefon, sau poate este de vină telefonul meu nu tocmai performant. 

       - Ce s-a întâmplat? Am întrebat, plimbându-mă printre raioanele cu haine de adolescenţi, sărindu-mi în ochi câteva articole vestimentare tocmai bune pentru gusturile Helenei. Mi-am întins mâna pentru a lua tricoul pe care era inscripiţionat numele trupei AC/DC, întrebându-mă dacă Helena este fană a formaţiei. Cât aşteptam răspunsul lui Violet m-am hotărât să arunc tricoul în coşul de cumpărături şi să merg mai departe printre umeraşele cu ţinute destul de drăguţe.

       - S-a întâmplat că Helena a uitat că Gen era internată în spital. A spus, iar coşul aproape mi-a căzut din mână când am realizat că până şi eu uitasem de micuţa Gen. Am început să mă agit şi am întrebat-o unde este acum, ea răspunzându-mi că atât ea, cât şi Gen sunt acasă la Helena. Am oftat uşurat, un zâmbet mic apărându-mi în colţurile gurii ştiind că Gen este bine. Dar nu o să stau aici până se hotărăşte Helena să vină acasă! Spune-i să vină mai repede, că de nu plec şi asta mică rămâne singură. M-a ameninţat, făcându-mă să mă gândesc dacă este momentul potrivit pentru a îi spune ce i s-a întâmplat Helenei.

       - Violet..., am început pe un ton stins, captându-i probabil atenţia. Violet, Helena este paralizată într-un scaun cu rotile, am continuat încet, însă în aşa fel încât să mă audă, lăsându-se apoi o linişte înfricoşătoare între noi. 

       M-am aşezat în spatele unor rafturi, unde nu mă vedea nimeni, ştiind deja că nu pot fi atent şi la telefon şi la alesul unor haine potrivite pentru Helena. Violet începuse să spună ceva, însă nu am reuşit să aud nimic, cu siguranţă fiind surprinsă de vestea pe care tocmai i-am dat-o. Mi-am trecut o mână prin păr, gândindu-mă ce aş putea să zic, având în vedere că ea a rămas mută. 

       - Cum dracu' s-a întâmplat una ca asta? Unde e? A răbufnit, din tonul ei putând să citesc îngrijorare şi disperare. Am oftat îndelung înainte să îi răspund, amintirea imaginii în care Helena era captivă în acel scaun cu rotile, sau cea în care a căzut din senin pe stradă făcându-mi inima să îmi bată tot mai tare. 

       - Ştii foarte bine că ea şi Cody au fost răpiţi de oamenii lui Shawon... acolo au chinuit-o minute bune pe un scaun cu electroşocuri care a adus-o în stadiul în care se află acum. Am spus, încercând să îmi amintesc a doua întrebare a lui Violet. Este la mine acasă, am spus puţin vesel, auzind-o în final cum oftează.