Rock My DNA I. Attraction

XX. Darurile Îngerului

                                            Capitolul 20
                                     Darurile Îngerului

Mă uitam pierdut la Helena, așteptând de la ea un răspuns care nu mai apărea. Deja simțeam picături de sudoare pe frunte, alunecând în josul feței până la bărbie. Picioarele Helenei începură să se miște, aducând-o în fața mea. Ochii ei exprimau o ușoară uimire pe care nu mi-o explicam. De ce ar fi ea uimită? Eu sunt cel care a aflat o asemenea noutate despre propria mamă. 

Mâna ei își găsește locul pe obrazul meu, începând să îl mângâie cu degetul său mare, care pentru mine este extrem de mic și fragil. Simt ușoare furnicături pe spate și îmi doresc din tot sufletul să nu fi auzit bine, însă sunt slabe șanse ca auzul să nu îmi mai funcționeze bine sau să îmi joace feste. Deci am pe listă o nouă problemă de rezolvat; cum să pregătesc o nuntă în doar 4 zile? Este exagerat de puțin, nici măcar dacă aș da chiar acum comandă de invitații sau tort nu ar fi gata la timp. Oare de ce mama mi-a ascuns asta? Nu prea cred ideea că ar fi uitat, deci alt răspuns înafară de cel cu ascunsul nu găsesc. 

Îmi cobor privirea și observ că ochii Helenei mă analizează în detaliu, un mic zâmbet fiind prezent pe fața ei ușor bronzată. Îmi mușc buza instinctiv, atunci când mâna ei coboară către abdoemnul meu, mișcându-și degetele ușor pe suprafața plată de care nu sunt foarte mândru. Gura ei se deschide și observ că vrea să spună ceva, însă se aude doar o șoaptă; o șoaptă pe care dacă nu aș fi citit-o de pe buzele ei, nu aș fi înțeles-o. 

„Scuze.”

Mă uit confuz la ea, din cauza a ceea ce tocmai a spus. Pentru ce își cere scuze? Ea nu a făcut nimic, sau poate data nunții chiar era un secret pe care eu nu trebuia să îl aflu, iar ea acum s-a dat de gol. Mii de posibilități îmi răsar în cap, însă fiecare mă conduce la întrebarea „De ce?”, fapt pentru care arunc fiecare întrebare într-un colț întunecat al minții, încercând să îmi concentrez întreaga atenție pe fata brunetă din fața mea. 

 — Nu trebuia să aflii. Trisha mi-a spus că nu vrea să faci tu toată treaba. Știa că aveai de gând să organizezi totul până la cel mai mic detaliu, de asta a vrut să ținem secret. Îmi pare rău dacă te-am supărat, spune, în următoarea secundă înfășurându-și brațele în jurul meu. Oftez și îmi îngrop capul în părul ei, inhalând pentru a mia oară mirosul amețitor de fructe tropicale. 

— Nu m-am supărat. Sunt doar puțin uimit, atâta tot, spun, depărtând-o puțin de mine, astfel încât să o pot privi în ochi. Haide, vreau să îți arăt ceva. Îi prind mâna într-a mea, făcând-o să mă urmeze până la etaj, în camera noastră. 

Îi spun să se așeze pe scaunul de la birou, însă ea se așează exact pe birou, făcându-mă să îmi dau ochii peste cap și să râd ușor de copilăriile ei. Mă aplec și scot de sub pat cutiile pe care le-am cumpărat acum ceva timp, special pentru nunta mamei care se pare că va avea loc mai repede decât mă așteptam. 

Mă îndrept cu pungile în brațe spre ea, scoțând din ele cutiile imense în care sunt frumos împachetate rochiile fetelor. Îi pun în brațele-i subțiri cutia în care se află rochia sa, aceasta ridicând o sprânceană curioasă. Chicotesc și îi spun să deschidă cutia, lucru pe care îl face în următoarele secunde, gura ei rămânând ușor între-deschisă atunci când ridică rochia din cutie.