Rock My DNA I. Attraction

VII. Demon Îngenunchiat

                                              Capitolul 6
                                  Demon Îngenunchiat

       I-am întins repede şoferului banii pentru drum, ieşind cu Gen încă în braţe, îndreptându-mă spre clădirea înaltă ce îmi apăruse în faţă. Am deschis cu greu uşa spitalului, câteva asistente observându-mă imediat şi îndreptându-se spre mine, luându-mi-o fără măcar să observ pe Gen din braţe. I-au întins corpul cu grijă pe o targă, ducând-o într-un salon, una dintre asistente rămânând să mă întrebe ce s-a întâmplat.

      — Un foc de armă, am spus, lăsând uşor capul în jos pentru că nu voiam să dau mai multe detalii. A părut că înţelege, ceea ce m-a mirat, ştiind cât de insistente pot fi unele persoane. Mi-a făcut semn să mă aşez pe un scaun de pe holul lung, spunându-mi să aştept veşti în legătură cu Gen.

       Am făcut întocmai, aşezându-mă şi aşteptând cu sufletul la gură în faţa salonului micuţei. M-am cutremurat când pe uşă începeau să intre şi să iasă oti doctori, ori asistente, grăbiţi şi destul de agitaţi. Gândul că poate păţii ceva grav îmi provoacă un sentiment profund de frică şi vinovăţie, chiar dacă de data asta nu este vina mea în nici un fel.

       Întâmplările de mai devreme par că mi se derulează în faţa ochilor mult mai lent, auzind acele împuşcături care îmi fac urechile să ţiuie. Încă nu pot înţelege cum Helena a putut fi atât de nepăsătoare, nu înţeleg ce s-a întâmplat cu ea, având în vedere că mi-a dat impresia că pentru Gen ar fi în stare de orice. Am întrebat o asistentă care ieşea din salonul lui Gen în ce stare este, spunându-mi că o să fie mutată în sala de operaţie. Am înjurat în gând, însă mi-am păstrat calmul, gândindu-mă că asta o poate ajuta, pentru că de multe ori, operaţiile salvează vieţi.

       Am ieşit din clădirea care îmi aducea în minte câteva amintiri pe care până acum am încercat să le dau uitării, însă se pare că nu prea reuşesc. M-am uitat prin jur, căutând cu privirea o cabină de telefon. În apropierea spitalului, la mai puţin de 200 de metri, am văzut una, grăbndu-mi paşii spre ea. Am intrat şi am închis uşa, gândindu-mă puţin la numărul pe care acum trebuia neapărat să mi-l amintesc. Gândul mi-a zburat la ziua în care am hotărât tema proiectului cu Emma, asta făcându-mă din nou să mă încrunt, ştiind că nu am mai vorbit cu ea şi probabil ar trebui să lămuresc lucrurile şi să-i spun că nu am nici un fel de legătură cu Helena, chiar dacă asta pare o minciună. Numărul format din perechi de cifre perferse mi-a venit în minte imediat, făcându-mă să scap neintenţionat un surâs astupat de teamă şi îngrijorare. Am format numărul cu atenţie, având un dubiu că am greşit numărul, pe care recunosc că nu mi-l mai amintesc atât de bine. Câteva sunete specifice unui început de apel au început să se audă în difuzor, apoi s-au întrerupt, o voce slabă răspunzând cu un simplu "Alo?''.

     — Helena..., vocea începu să-mi tremure, auzind câteva suspine de la celălalt capăt al firului, apelul fiind bruiat de nişte sunete enervante ce mă împiedicau să aud clar. Un oftat îndelung s-a auzit prin difuzor, vocea făcându-i-se auzită din nou, de data asta, puţin mai clară şi mai serioasă.

    — Ce vrei, Zayn? Întrebă simplu, făcându-mi nervii să crească cu fiecare secundă cu care trecea, din cauză că părea că face pe nevinovata. În mod normal eu ar trebui să o întreb ce vrea de la mine şi de la viaţa mea, însă tac. Ca de fiecare dată, eu doar tac.