CEI TREI MUŞCHETARI - Alexandre Dumas

I. CELE TREI DARURI ALE DOMNULUI D'ARTAGNAN-TATĂL

În cea dintîi luni a lui aprilie 1626, tîrgul Meung, unde s-a născut autorul
Romanului Trandafirului1, părea a fi în toiul unei fierberi atît de cumplite, ca şi
cînd hughenoţii ar fi izbutit să-l schimbe într-o a doua La Rochelle2. Văzînd
cum fug femeile spre uliţa mare şi auzind ţipete de copii în pragul uşilor, o
seamă de tîrgoveţi îşi puneau repede platoşa şi, apucînd o flintă sau un baltag,
ca să se simtă mai tari, se îndreptau spre hanul "La Morarul voios", în faţa
căruia o gloată gălăgioasă şi nespus de curioasă se îmbulzea, crescînd cu fiece
clipă.
Pe vremea aceea se stîrneau mereu spaime, şi rare erau zilele cînd un oraş
sau altul nu-şi trecea în hrisoave asemenea pacoste. Nobilii se luau la harţă
între ei; regele se războaia cu cardinalul; spaniolul se războia cu regele. Pe lîngă
aceste lupte mocnite sau obşteşti, tainice sau făţişe, mai erau pe deasupra
hoţii, cerşetorii, hughenoţii, lupii şi valeţii care se năpusteau asupra tuturor.
Târgoveţii erau veşnic înarmaţi împotriva hoţilor, a lupilor şi a valeţilor, adesea
împotriva nobililor şi hughenoţilor, cîteodată împotriva regelui, dar niciodată
împotriva cardinalului sau a spaniolului. Ca urmare a acestor năravuri
înrădăcinate, în amintita zi de luni a lui aprilie 1626, tîrgoveţii, auzind larmă şi
nezărind nici steagul galben cu roşu, şi nici uniformele ducelui de Richelieu, se
repeziră cu toţii înspre hanul "La Morarul voios". Odată acolo, fiecare îşi putu
da seama de pricina acestei fierberi.
Un tînăr... să-i schiţăm portretul dintr-o singură trăsătură de condei:
închipuiţi-vă pe Don Quijote la optsprezece ani; Don Quijote fără armură, nici
pe piept, nici pe coapse, un Don Quijote îmbrăcat într-o haină scurtă de lînă, a
cărei culoare albastră se schimbase cu vremea, bătînd nedesluşit cînd în
vişiniu, cînd într-un azuriu ca cerul. Faţa prelungă şi oacheşă, umerii obrajilor
ieşiţi în afară ― semn de viclenie: muşchii fălcilor vînjoşi ― alt semn, după care

1 Romanul Trandafirului (Le roman de la Rose) ― celebru roman alegoric şi
didactic (sec. 13), foarte răspîndit în evul mediu: prima parte a fost scrisa de
Guillaume de Loris, iar a doua de Clopinel, zis Jean de Meung.
2 Oraş francez pe coasta Atlanticului, citadela calviniştilor ― cucerit de
Richelieu în 1628.
deosebeşti fără greş pe un gascon, chiar cînd nu poartă beretă: tînărul nostru
purta însă o beretă împodobită cu un soi de pană; privirea deschisă şi ageră,
nasul vulturesc, dar bine făcut; prea înalt pentru un băieţandru, prea scund
pentru un bărbat împlinit; un ochi mai puţin încercat l-ar fi luat drept fiul unui
fermier, plecat în călătorie, dacă nu i-ar fi văzut spada lungă care atîrnată la
cureaua de pe piept, se lovea de coapsa stăpînului, cînd acesta umbla pe jos,
sau le părul zbîrlit al calului, cînd umbla călare.
Căci tînărul nostru avea un cal, şi calul acesta era atît de bătător la ochi,
încît nu putuse trece neluat în seamă. Era un căluţ din Bearn, să fi avut între
doisprezece şi paisprezece ani, cu părul galben, cu coada retezată, dar cu
ariceală la picioare, şi care deşi înainta cu capul mai jos de genunchi, făcînd de
prisos folosirea căpăstrului, era totuşi în stare să străbată opt leghe pe zi. Din
nefericire, însuşirile acestui cal erau atît de bine ascunse sub părul fistichiu şi
înfăţişarea lui năstruşnică, încît într-o vreme în care toată lumea se pricepea la
cai, ivirea sus-pomenitului căluţ la Meung, unde intrase abia de un sfert de
ceas pe poarta Beaugency, stîrni o uluială, care se răsfrînse chiar asupra
călăreţului.
Şi aceasta îl îndurerase cu atît mai mult pe tînarul d'Artagnan (căci aşa se
numea acest Don Quijote al acestei noi Rossinante3, cu cît îşi dădea seama că
oricît de bun călăreţ ar fi fost, tot l-ar fi făcut de ocară asemenea mîrţoagă. De
aceea şi primise cu inima grea darul tatălui său. Ştia că asemenea dobitoc
preţuia pe puţin douăzeci de livre4. E drept că vorbele care însoţiseră darul
erau de nepreţuit:
― Fiule, ― îi spusese gentilomul gascon în acel curat dialect bearnez de care
Henric al IV-lea nu se putuse dezbăra niciodată, ― fiule, ca mîine vor fi treispre-
zece ani de cînd calul ăsta s-a născut în casa tatălui tău, pe care n-a părăsit-o
niciodată; e un lucru care ar trebui să te îndemne să-l iubeşti. Nu cumva să-l
vinzi. Lasă-l să moară liniştit, cum se cuvine, de bătrîneţe, şi dacă pleci cu el la
război, cruţă-l, aşa cum ai cruţa un slujitor bătrîn. Dacă vei avea cinstea să fii
primit la curte, ― urmă bătrînul d'Artagnan, ― cinste la care de altfel îţi dă
dreptul obîrşia ta de viţă veche, apără-ţi cu demnitate, pentru tine şi pentru ai
tăi, titlul de gentilom, pe care moş-strămoşii noştri l-au purtat cu fruntea sus
mai bine de cinci sute de ani. Prin ai tăi, înţeleg pe părinţi şi pe prieteni. Nu
ierta niciodată nimănui nimic, decît cardinalului şi regelui. Prin bărbăţia lui ―
ia bine seama ― numai prin bărbăţia lui, un gentilom îşi croieşte azi drum în
viaţă. Cine şovăie o clipă, acela scapă poate norocul pe care soarta i-l întindea
tocmai atuncea. Eşti tînăr şi trebuie să fii viteaz din două pricini: întîia, pentru
că eşti gascon, şi a doua, pentru că eşti fiul meu. Nu ocoli împrejurările
neaşteptate, ba chiar aleargă după năzdrăvănii. Te-am pus să înveţi mînuirea
spadei; ai un genunchi de fier şi încheietura mîinii de oţel. Bate-te de zor,
bate-te cu atît mai mult cu cît duelurile sînt oprite; a te bate înseamnă deci a
avea o îndoită cutezanţă. Nu-ţi pot dărui, fiul meu, decît cincisprezece scuzi5,

3 Rossinanta ― numele iepei pe care călărea Don Quijote. 4 Livră ― veche monedă franceză care valora aproape un franc.
5 Scud ― veche monedă de argint care circula în apusul Europei.