CEI TREI MUŞCHETARI - Alexandre Dumas

XV. ÎNTRE SOȚI

Aşa cum bănuise Athos, cardinalul coborî îndată; deschise uşa camerei
unde intraseră muşchetarii şi găsi pe Porthos jucînd o înverşunată partidă de
zaruri cu Aramis. Scotoci dintr-o aruncătură de ochi toate ungherele încăperii
şi văzu că unul din oamenii lui lipsea.
― Ce s-a întîmplat cu domnul Athos? întrebă el.
― Monseniore, răspunse Porthos, ― s-a dus în recunoaştere, fiindcă după
unele cuvinte ale hangiului i s-a părut că drumul n-ar fi sigur.
― Şi dumneata, domnule Porthos, cum ţi-ai trecut vremea?
― Am cîştigat cinci pistoli de la Aramis.
― Bun! Acum puteţi să vă întoarceţi o dată cu mine.
― Sîntem la porunca eminenţei voastre.
― Atunci pe cai, domnilor, că se face tîrziu.
Aghiotantul cardinalului stătea la poartă şi-i ţinea calul de frîu. Ceva mai
departe se zăreau în întuneric doi oameni şi trei cai: erau cei doi oameni care
trebuiau s-o însoţească pe Milady pînă la fortul La Pointe şi să vegheze la
îmbarcarea ei.
Aghiotantul dădu mărturie cardinalului că spusele celor doi muşchetari cu
privire la Athos erau adevărate. Cardinalul schiţă un semn de încuviinţare şi-o
porni iarăşi ia drum, avînd grijă să ia aceleaşi măsuri de prevedere la întoarcere
ca la venire.
Să-l lăsăm să-şi urmeze drumul spre tabără sub veghea aghiotantului şi a
muşchetarilor şi să ne întoarcem la Athos.
Cale de vreo sută de paşi o ţinuse la fel de repede, dar odată ieşit din raza
de vedere, îşi avîntase calul la dreapta, făcuse un ocol, apoi se întorsese ca la
douăzeci de paşi de han, se pitise într-un tufiş şi pîndise trecerea celorlalţi;
recunoscînd pălăriile mari ale prietenilor şi ciucurii auriţi ai pelerinei domnului
cardinal, aşteptă mai întîi ca cei patru călăreţi să cetească după colţul şoselei şi
cînd îi pierdu din vedere se întoarse în goană la han, unde i se deschise fără
nici o greutate.
Hangiul îl recunoscu.
― Domnul ofiţer, ― începu Athos, ― a uitat să-i spună doamnei de la primul
cat ceva foarte însemnat şi m-a trimis pe mine în locul lui.
― Urcaţi, ― îl pofti hangiul, doamna e tot în cameră.
Bucuros de învoire, Athos urcă scările cît mai tiptil, ajunsese sus şi prin
uşa crăpată o zări pe Milady punîdu-şi pălăria.
Intră în cameră şi închise uşa în urma lui.
La zgomotul ce-l făcuse zăvorul, Milady se întoarse. Athos era în picioare în faţa uşii, înfăşurat în pelerină, cu pălăria trasă
peste ochi.
Văzînd făptura aceea mută şi neclintită ca o statuie, Milady se înspăimîntă.
― Cine eşti? Şi ce cauţi aici, se răsti ea.
"Da, ea e!" îşi zise Athos.
Lăsă să-i cadă pelerina. Îşi ridică pălăria şi se îndreptă spre Milady.
― Mă mai cunoaşteţi, doamnă? o întrebă el.
Milady făcu un pas înainte, apoi dădu îndărăt, parcă ar fi văzut un şarpe.
― E bine, ― adăugă Athos. ― văd că mă recunoaşteţi!
― Contele de La Fère! murmura Milady pălind si dînd mereu îndărăt, pînă
ce se lovi de perete.
― Da, Milady, ― urmă Athos, ― contele de La Fère în carne şi oase, contele
de la La Fère care soseşte dinadins de pe lumea cealaltă pentru plăcerea de a
vă vedea. Să ne aşezăm deci şi să stăm de vorbă, cum spune excelenţa sa
cardinalul.
Încolţită de o cumplită spaimă, Milady se aşeză fără să scoată un singur
cuvînt.
― Aşadar eşti un demon trimis pe pămînt! grăi Athos. Ai mare putere, o
ştiu; dar poate că şi dumneata ştii că oamenii, cu ajutorul lui Dumnezeu, au
învins adesea pe demonii cei mai groaznici. Mi-ai mai ieşit o dată în cale;
credeam, doamnă că te nimicisem, dar sau m-am înşelat, sau te-a înviat iadul.
La auzul acestor cuvinte care-i trezeau înfricoşătoare amintiri, Milady îşi
plecă fruntea, cu un geamăt înăbuşit.
― Da, iadul te-a înviat, ― urmă Athos, ― iadul ţi-a dăruit bogăţie, iadul ţi-a
dat alt nume, iadul ţi-a zămislit aproape şi alt chip; dar n-a şters nici murdăria
de pe sufletul dumitale, nici ruşinea de pe carnea dumitale.
Milady se ridică, ca împinsă de un arc; din ochi îi scăpărau fulgere. Athos
rămase pe scaun.
― Mă credeai mort, nu-i aşa? După cum şi eu te credeam moartă; numele
de Athos ascunsese pe contele de La Fère, după cum numele de Milady Clarick
ascunsese pe Ana de Bueil! Nu te numeai oare astfel cînd prea cinstitul
dumitale frate ne-a cununat? Situaţia noastră e într-adevăr ciudată, ― urmă
Athos, rîzînd, ― n-am trăit pînă azi şi unul şi altul decît pentru că ne socoteam
morţi şi pentru că o amintire stinghereşte mai puţin decît o fiinţă vie, deşi
amintirea poate fi uneori sfîşietoare.
― Dar la urma urmelor, ― vorbi Milady cu glas înăbuşit, ― ce te aduce la
mine, şi ce vrei de la mine?
―Vreau să-ţi spun că, deşi nu m-ai văzut pînă acum, eu pe dumneata nu
te-am scăpat din vedere.
― Ştii ce am făcut?
― Pot să-ţi spun tot ce-ai făcut zi cu zi de cînd ai intrat in slujba
cardinalului şi pînă-n seara asta.
Un zîmbet de neîncredere flutură pe buzele ei palide.
― Ascultă-mă: dumneata eşti aceea care ai tăiat doi eghileţi în diamante
ducelui de Buckingham; dumneata eşti aceea care ai răpit-o pe doamna
Bonacieux; dumneata eşti aceea care, îndrăgostită de de Wardes şi crezînd ca vei petrece o noapte cu el, i-ai deschis uşa domnului d'Artagnan; dumneata eşti
aceea care, crezînd că de Wardes te înşelase, ai vrut să-l omori cu mîna
potrivnicului său; dumneata eşti aceea care, atunci cînd acest potrivnic a
descoperit ruşinoasa dumitale taină, ai vrut să-l omori la rîndul lui, trimiţînd
doi ucigaşi ca să-i ia urma; dumneata eşti aceea care, văzînd că gloanţele nu
şi-au atins ţinta, ai trimis domnului d'Artagnan vin otrăvit cu o scrisoare
mincinoasă pentru a-ţi încredinţa victima că vinul i-l trimisese prietenii;
dumneata eşti, în sfîrşit, aceea care, în odaia asta, pe scaunul pe care şed eu
acum, ţi-ai luat asupră-ţi faţă de cardinalul Richelieu, asasinarea ducelui de
Buckingham în schimbul făgăduielii lui de a te lăsa să-l ucizi pe d'Artagnan.
Milady avea faţa de ceară.
― Nu cumva eşti Satana? îngînă ea.
― Poate, ― răspunse Athos, ― în orice caz, însă, ascultă bine la ce-ţi spun:
omoară-l sau pune să-l omoare pe ducele de Buckingham, puţin îmi pasă! nu-l
cunosc; de altminteri e un englez. Dar să nu atingi măcar cu un deget un
singur fir de păr de-al lui d'Artagnan, care mi-e prieten credincios, pe care-l
iubesc şi-l apăr, căci altfel îţi jur pe capul tatălui meu, că crima pe care vei fi
săvîrşit-o va fi şi cea din urmă.
― Domnul d'Artagnan m-a jignit crunt, bîigui Milady cu glas surd. Domnul
d'Artagnan va muri.
― Nu mai spune, mai e oare cu putinţă să vă jignească cineva, doamnă?
întrebă rîzînd Athos. V-a jignit şi atunci va muri...
― Va muri, ― se încăpăţînă Milady, ― întîi ea, pe urmă el.
Athos simţi un soi de ameţeală; vederea acestei fiinţe, care n-avea nimic
femeiesc, îi trezea amintiri sfîşietoare; se gîndi că odată, în clipe mai puţin
primejdioase decît cele pe care le trăia, voise s-o jertfească pe altarul cinstei;
dorinţa lui de omor îl prindea iarăşi, arzătoare ca gheara unor friguri fără leac;
se ridică la rîndul lui, îşi duse mîna la cingătoare, trase pistolul si ridică
trăgaciul.
Galbenă ca o moartă, Milady dădu să strige, dar limba-i înţepenită nu putu
scoate decît un sunet răguşit, care n-avea nimic omenesc, ci semăna cu
horcăitul unei sălbăticiuni; lipită de tapiseria întunecată de pe perele, părea, cu
părul ei despletit, o înspăimîntătoare întruchipare a groazei.
Athos ridică încet pistolul, întinse braţul astfel încît arma aproape atinse
fruntea femeii, apoi cu un glas cu atît mai zguduitor cu cît era mai
neînduplecat, rosti:
― Doamnă, îmi vei da hîrtia semnată de cardinal sau de nu, pe sufletul
meu, îţi zbor creierii.
Dacă i-ar fi vorbit altcineva. Milady ar mai fi putut păstra o îndoială, dar îl
cunoştea pe Athos; rămase totuşi neclintită.
― Îţi dau răgaz o clipă, ca să te hotărăşti.
După încleştarea feţii, Milady îşi dădu seama că era gata să tragă; îşi duse
iute mîna la sîn, scoase o hîrtie şi o întinse lui Athos.
― Iat-o, ― îi spuse, şi fii blestemat!
Athos luă hîrtia, îşi puse la loc pistolul în cingătoare, se apropie de lampă
pentru a se încredinţa că era într-adevăr ceea ce voia şi, desfăcînd-o, citi:
"Din porunca mea şi pentru binele Statului, purtătorul acesteia a făcut ceea ce
a făcut.
3 decembrie 1627
Richelieu"
― Şi acum, ― încheie Athos, luîndu-şi pelerina şi potrivindu-şi pe cap
pălăria, ― acum, după ce ţi-am smuls colţii, mai muşcă, năpîrcă, dacă poţi.
Ieşi din cameră fără măcar să se uite îndărăt.
La uşă dădu peste cei doi oameni şi calul pe care-l ţineau de dîrlogi.
― Domnilor, ― le spuse, ― ştiţi porunca monseniorului: însoţiţi această
femeie fără a mai pierde vremea la fortul La Pointe şi n-o părăsiţi pînă n-o
vedeţi îmbarcată.
Cum într-adevăr vorbele acestea se potriveau cu porunca primită, amîndoi
dădură din cap în semn de încuviinţare.
Iar Athos se aruncă sprinten în şa şi porni în goană; dar în loc s-o ţină pe
drum o luă peste cîmp, dînd pinteni calului şi oprindu-se cînd şi cînd ca să
asculte.
La una din opriri, auzi pe şosea tropotul mai multor cai. Nu se putea îndoi
că era cardinalul cu însoţitorii săi. Îşi avîntă calul drept înainte şi ştergîndu-l
de sudoare smocuri de buruieni şi de frunze, se aşeză de-a curmezişul
drumului, la vreo două sute de paşi de tabără.
― Cine-i acolo? strigă el de departe cînd zări călăreţii.
― Cred că-i viteazul nostru muşchetar, spuse cardinalul.
― Da, monseniore, ― răspunse Athos, ― chiar el.
― Domnule Athos, ― urmă Richelieu, ― primeşte, te rog, mulţumirile mele
pentru buna pază ce ne-ai asigurat; domnilor, am ajuns; intraţi pe poarta din
stînga.Consemnul este: Rege şi Ré.
Spunînd aceste cuvinte, cardinalul salută pe cei prieteni cu o uşoară
mişcare a capului, apoi o luă dreapta, urmat de aghiotant, căci în noaptea
aceea dormea şi el în tabără.
― Ascultă! izbucni într-un glas Porthos şi Aramis cînd cardinalul nu-i mai
putea auzi. Ascultă! A semnat hîrtia pe care i-o cerea!
― Ştiu, ― le răspunse liniştit Athos, ― uite-o aici!
Şi cei trei prieteni nu mai schimbară nici un cuvînt pînă în tabără, afară
doar de consemnul dat ostaşilor de strajă.
Îl trimiseră însă pe Mousqueton să-i ducă ştirea lui Planchet că stăpînul lui
era rugat să vină neîntîrziat la locuinţa celor trei muşchetari, îndată ce se va fi
întors acasă.
Pe de altă parte, aşa cum prevăzuse Athos, Milady găsise la poartă oamenii
care-o aşteptau şi-i urmă fără împotrivire; se gîndise o clipă să le ceară s-o
însoţească pînă la cardinal, ca să-i povestească tot ce se întîmplase, dar o
destăinuire din partea ei ar fi adus o destăinuire din partea lui Athos; ar fi
putut spune că Athos o spînzurase, dar şi el ar fi spus că ea era înfierată;
chibzui aşadar să tacă deocamdată, să plece fără zgomot, să aducă la
îndeplinire cu dibăcia-i obişnuită, greaua misiune ce o aştepta, şi după ce toate
se vor fi sfîrşit spre marea mulţumire a cardinalului, să vină şi să-i ceară răzbunare.
Astfel fiind, după ce călători toată noaptea, la ora şapte dimineaţa ajunse la
fortul La Pointe; la ora opt Milady era îmbarcată, iar la nouă corabia, cu hîrtiile
întărite de cardinal pentru o aşa-zisă plecare spre Bayonne, ridică ancora,
îndreptîndu-se spre Anglia.