CEI TREI MUŞCHETARI - Alexandre Dumas

XXII. BALETUL MARLAISON

A doua zi, în tot Parisul nu se vorbea decît de serbarea pe care domnii
consilieri municipali o dădeau în cinstea regelui şi a reginei şi la care
maiestăţile lor aveau să danseze vestitul balet Merlaison, dansul favorit al
regelui.
Într-adevăr, de opt zile se făceau la primăria din Paris tot felul de pregătiri
pentru această seară de gală. Dulgherul oraşului înălţase estrade, unde aveau
să ia loc doamnele poftite; băcanul oraşului împodobise sălile cu două sute de
făclii de ceară albă, risipă nemaipomenită pe acele vremuri; în sfîrşit, douăzeci
de viorişti primiseră cuvenita înştiinţare cum că plata ce li se hotărîse era în-
doitul plăţii obişnuite, deoarece, spun însemnările de atunci, ei trebuiau să
cînte toată noaptea.
La ora zece dimineaţa, domnul de La Coste, ofiţerul stegar al gărzilor regale,
urmat de doi ofiţeri şi de mai mulţi arcaşi ai corpului de gardă, veni să-i ceară
grefierului oraşului, un anume Clement, cheile porţilor şi ale uşilor de la toate
încăperile din palatul primăriei. Cheile i-au fost predate numaidecît; de fiecare
atîrna o fiţuică pentru a i se putea da de rost, şi din clipa aceea, de La Coste îşi
luă asupra sa paza tuturor porţilor şi a tuturor căilor de trecere.
La ora unsprezece, sosi Duhallier, căpitanul gărzii, aducînd cu el cincizeci de arcaşi care se şi împărţiră în cuprinsul clădirii, pe la uşile orînduite de cu
vreme.
La trei după-amiază sosiră două companii de gardă, una franceză, alta
elveţiană. Compania franceză era alcătuită jumătate din ostaşii domnului
Duhallier, jumătate din ai domnului des Essarts.
La şase seara, oaspeţii începură să se perinde. Pe măsură ce soseau, erau
poftiţi în sala cea mare, pe estradele ridicate în cinstea lor.
La ora nouă sosi soţia primului preşedinte: fiind cea mai de vază doamnă a
serbării, după regină, ea a fost primită de mai marii oraşului şi poftită în loja
din faţa lojei reginei.
La ora zece dimineaţa, în sala cea mică dinspre biserica Sfîntului Ion, se
pregăti gustarea de dulceţi pentru rege, în faţa bufetului de argint al primăriei,
păzit de patru arcaşi.
La miezul nopţii se auziră strigăte puternice şi vii urale: era regele care se
îndrepta de la Luvru spre primărie, pe străzile luminate cu lampioane colorate.
De îndată, domnii sfetnici ai primăriei, îmbrăcaţi în robele lor de postav,
împreună cu şase lefegii ce le deschideau drumul, ţinînd fiecare în mînă o
torţă, ieşiră întru întîmpinarea regelui pe treptele palatului, unde starostele
negustorilor îi ură bun venit. Maiestatea sa răspunse cerîndu-şi iertare de
marea întîrziere şi aruncînd vina asupra cardinalului, care-l reţinuse pînă la
orele unsprezece, pentru a pune la cale treburi obşteşti.
Maiestatea sa, în veşmînt de gală, era însoţit de alteţa sa regala, fratele mai
tînăr, de contele de Soissons, de Cavalerul de Malta, stareţul mînâstirilor, de
ducele de Long-Tieville, de ducele d'Elbeuf, de contele d'Harcourt, de contele de
La Roche-Guyon, de domnul de Liancourt, de domnul de Baradas, de contele
de Cramail şi de cavalerul de Souveray.
Fiecare băgă de seamă că regele era abătut şi îngîndurat.
O încăpere mică fusese pregătită pentru rege şi alta pentru alteţa sa regală.
În fiecare din aceste încăperi se aflau costume de carnaval. Se luaseră aceleaşi
măsuri pentru regină şi pentru soţia primului preşedinte. Nobilii şi doamnele
din suita maiestăţii lor urmau să se îmbrace doi cîte doi în camerele de
asemenea pregătite în acest scop.
Înainte de a intra în camera sa, regele ceru să fie încunoşiinţat îndată ce va
sosi cardinalul.
O jumătate de oră după sosirea regelui, izbucniră noi urale care vesteau
sosirea reginei; aşa cum făcuseră şi la sosirea suveranului, sfetnicii primăriei,
împreună cu lefegiii ce le deschideau drumul, ieşiră în întâmpinarea
prea-măritei lor musafire.
Regina intră în sală; toţi îşi dădură seama că, la fel ca şi regele, era abătută
şi mai ales obosită.
În clipa cînd intra, perdeaua unei mici tribune, care pînă atunci rămăsese
coborîtă, se dădu la o parte, lăsînd să se ivească faţa gălbejită a cardinalului,
îmbrăcat în straie de cavaler spaniol. Ochii săi se pironiră pe ai reginei şi un
rînjet de o nespusă bucurie îi flutură pe buze: regina nu purta faimoasele
diamante.
Suverana rămase cîtăva vreme locului, pentru a primi închinarea de bun sosit a domnilor sfetnici şi pentru a răspunde la salutul doamnelor.
Dintr-o dată, regele şi cardinalul se iviră în pragul uneia din uşile sălii. În
vreme ce eminenţa sa îi vorbea pe şoptite, Ludovic al XlII-lea era pămîntiu la
faţă.
Fără mască şi cu panglicile hainei abia înnodate, suveranul îşi făcu drum
printre mulţime şi apropiindu-se de regină, o întrebă cu vocea schimbată:
― Doamnă, pentru ce nu v-aţi pus eghileţii în diamante, cînd ştiaţi că mi-ar
fi făcut o deosebită plăcere să-i văd?
Regina îşi roti privirea împrejur şi zări în spatele ei pe Richelieu care zîmbea
cu un zîmbet drăcesc.
― Sire, ― răspunse regina tulburată, ― nu i-am pus, fiindcă m-am temut să
nu-i prăpădesc în mijlocul acestei învălmăşeli.
― Foarte rău, doamnă, dacă v-am făcut acest dar era tocmai ca să vă gătiţi.
Vă spun încă o dată, aţi făcut foarte rău.
Glasul regelui tremura de mînie. Toţi priveau şi ascultau miraţi, fără să
înţeleagă ceea ce se petrece.
― Sire, ― adăugă regina, ― pot trimite să mi-i aducă de la Luvru şi astfel
dorinţa maiestăţii voastre va fi împlinită.
― Trimiteţi, doamnă, trimiteţi, şi cît mai curînd; peste un ceas începe
baletul.
Regina se înclină în semn de supunere şi urmă doamnele care trebuiau s-o
ducă în camera ei.
La rîndul său, regele se îndreptă înspre ai lui.
În sală se stîrnise pentru o clipă, freamăt şi nedumerire.
Era bătător la ochi că se petrecuse ceva între rege şi regină. Dar amîndoi
vorbiseră atît de încet, încît, din respect, fiecare se îndepărtase cu cîţiva paşi şi
nimeni nu putuse auzi nimic. Viorile răsunau cît puteau de tare, dar lumea nu
le lua în seamă.
Cel care se ivi întîi a fost regele, în veşmînt de vînătoare de o neasemuită
frumuseţe; alteţa sa şi ceilalţi nobili erau îmbrăcaţi la fel ca el. Veşmîntul
acesta îi şedea suveranului mai bine ca oricare altul şi astfel îmbrăcat, părea,
într-adevăr, întîiul gentilom al regatului său.
Cardinalul se apropie de rege şi-i dădu o cutie. Regele o deschise şi găsi
înăuntru două din podoabele în diamante.
― Ce înseamnă asta? îl întrebă pe cardinal.
― Nimic, ― răspunse cardinalul, ― dar dacă regina poartă eghileţii, lucru de
care mă îndoiesc, număraţi-i, sire, şi dacă nu sînt decît zece, întrebaţi pe
maiestatea sa cine a putut să-i fure cei doi care sînt aici.
Regele îl privi pe cardinal, parc-ar fi vrut să-l întrebe ceva, dar n-apucă să
deschidă gura: un strigăt de admiraţie izbucni din toate piepturile. Dacă regele
părea a fi cel dintîi gentilom al regatului, regina era, fără îndoială, cea mai
frumoasă femeie din Franţa.
E drept că şi straiele vînătoreşti îi veneau de minune: purta o pălărie de
fetru cu pene albastre, o jachetă de catifea de culoarea mărgăritarului, prinsă
cu catarame în diamante şi o fustă de atlas albastru, brodată toată cu fir de
argint. Pe umărul stîng îi străluceau giuvaerele prinse într-un nod de panglică tot albastră.
Regele tresări de bucurie şi cardinalul de necaz: cum erau însă departe de
regină, nu puteau număra eghileţii; regina îi avea; erau însă numai zece, sau îi
avea pe toţi doisprezece?
Tocmai atunci, viorile dădură semnalul începerii baletului. Maiestatea sa se
îndreptă spre doamna preşedintă cu care trebuia să danseze, iar alteţa sa, spre
regină. Fiecare îşi luă locul şi baletul începu.
Regele dansa faţă în faţă cu regina şi de cîte ori trecea pe lîngă ea, sorbea
din ochi giuvaerele pe care însă nu le putea număra. O sudoare rece acoperea
fruntea cardinalului.
Baletul ţinu un ceas, avea şaisprezece intrări.
Cînd se sfîrşi, în mijlocul aplauzelor întregii săli, fiecare îşi duse doamna, cu
care dansase, la locul ei; dar folosindu-se de îngăduinţa de a-şi părăsi doamna
acolo unde era, regele se îndreptă repede spre regină.
― Vă mulţumesc, doamnă, ― îi spuse, ― pentru bunăvoinţa pe care aţi
arătat-o dorinţelor mele; dar cred că vă lipsesc doi ciucuri şi iată-i, vi i-am
adus.
Spunînd aceste cuvinte, îi întinse reginei cele două giuvaiere pe care i le
dăduse cardinalul.
― Cum sire, ― se minună regina, părînd grozav de uimită, ― îmi mai dăruiţi
doi? Dar atunci voi avea paisprezece.
Regele numără: cei doisprezece eghileţi erau într-adevăr pe umărul augustei
sale soţii.
Îl cheamă atunci pe cardinal şi-l întrebă răspicat:
― Ce înseamnă asta, domnule cardinal?
― Asta înseamnă, sire, ― răspunse cardinalul, ― că doream ca maiestatea
sa să primească cele două giuvaere şi, neîndrăznind să i le ofer chiar eu, m-am
folosit de acest mijloc.
― Şi sînt cu atît mai recunoscător eminenţei voastre, ― răspunse Ana de
Austria cu un surîs care dovedea că nu se înşeală asupra acelei iscusite
mărinimii, ― cu cît sînt încredinţată că cei doi eghileţi vă costă tot atît de
scump cît l-au costat pe maiestatea sa ceilalţi doisprezece.
Salutînd apoi pe rege şi pe cardinal, regina se îndreptă din nou spre camera
unde se îmbrăcase şi unde trebuia să-şi dezbrace veşmintele vînătoreşti.
Grija scriitoricească ce am fost siliţi să avem pentru măritele feţe din
cuprinsul acestui capitol, ne-a îndepărtat o clipă de tînărul căruia Ana de
Austria îi datora izbînda ei nemaipomenită asupra cardinalului şi care, buimac,
neluat în seamă, pierdut în gloata bulucită la una din uşi, privea această scenă
pe care numai patru fiinţe puteau s-o priceapă: regele, regina, cardinalul şi el.
Regina intrase tocmai în camera ei şi d'Artagnan se pregătea să plece cînd
simţi că cineva îl atinge uşor pe umâr; se întoarse şi văzu pe o tînără femeie
care-i făcea semn s-o urmeze. Avea faţa acoperită cu o mască de catifea neagră,
dar în pofida acestei măsuri de prevedere, care de altminteri fusese luată mai
mult împotriva altora decît a lui, d'Artagnan recunoscu numaidecît pe
obişnuita lui călăuză, zglobia şi isteaţa doamnă Bonacieux.
În ajun abia se văzuseră la paznicul Germain, unde el o chemase. Tînăra femeie fusese atît de grăbită să vestească reginei norocoasa întoarcere a
trimisului ei, încît cei doi îndrăgostiţi abia avuseseră vreme să schimbe cîteva
cuvinte. D'Artagnan o urmă deci pe doamna Bonacieux, mînat de un îndoit
simţămînt de dragoste şi curiozitate. Pe drum, cu cît sălile erau mai pustii, cu
atît d'Artagnan voia s-o oprească, s-o tragă spre el, s-o admire, fie doar cîteva
clipe; dar, neastîmpărată ca o păsărică, ea îi scăpa mereu din mîini; de cîte ori
încerca să vorbească, degetul ei, pus pe buze în semn de mică poruncă plină de
farmec, îi amintea că se găsea în voia unei puteri căreia trebuia să i se supună
orbeşte şi care nu-i îngăduia nici cea mai nevinovată împotrivire. În sfîrşit,
după un minut sau două de cotituri şi de răscotituri, doamna Bonacieux
deschise o uşă şi-l băgă într-o mică încăpere întunecată. Acolo îi făcu din nou
semn să tacă, şi deschizînd a doua uşă ascunsă sub perdele, prin ale căror
falduri străbătu deodată o lumină vie, se făcu nevăzută.
D'Artagnan rămase o clipă încremenit, întrebîndu-se unde era; dar în
curînd raza de lumină care se strecura din camera alăturată, aerul cald şi
parfumat din jurul lui, vorbirea curtenitoare şi aleasă a două sau trei femei,
cuvîntul "maiestate" rostit de mai multe ori, îi arătară lămurit că se afla într-o
încăpere învecinată cu camera reginei.
Tînărul stătu în întuneric şi aşteptă.
Regina era voioasă şi fericită, ceea ce părea să stârnească uimire în jurul ei,
căci, dimpotrivă, toţi erau deprinşi s-o vadă aproape mereu îngîndurată. Regina
punea această voioşie pe seama frumuseţii serbării şi a bucuriei ce i-o făcuse
baletul, şi cum nu e îngăduit să contrazici o regină, fie că zîmbeşte, fie că
plînge, se întreceau care mai de care să aducă laude curteniei sfetnicilor muni-
cipali ai oraşului Paris.
Deşi n-o cunoştea pe regină, d'Artagnan deosebi numaidecît vocea ei de
celelalte voci, în primul rînd după uşorul accent străin, apoi după acel timbru
de atotputernicie ce răsună în chip firesc din toate cuvintele suveranilor. O
auzea apropiindu-se şi îndepărtîndu-se de uşa deschisă şi zări de două sau
chiar de trei ori umbra unui trup oprind lumina.
În sfîrşit, un braţ marmorean, fără seamăn ca linie şi albeaţă, apăru
deodată printre falduri: d'Artagnan înţelese că era răsplata lui; se aruncă în
genunchi, apucă mîna care i se întindea şi îşi lipi respectuos buzele; mîna se
trase apoi uşor, lăsînd să cadă într-a lui un obiect; era un inel; aproape în
aceeaşi clipă, uşa se închise şi d'Artagnan rămase în cea mai cumplită beznă.
Îşi puse inelul în deget şi aşteptă din nou; era vădit că trebuia să mai
urmeze ceva. După răsplata credinţei trebuia să vină şi răsplata dragostei lui.
Dealtminteri, baletul se sfîrşise, dar petrecerea abia începea; ospăţul era hotărît
pentru ora trei şi orologiul bisericii Sfîntului Ion bătuse de cîtăva vreme două şi
trei sferturi.
Îhr-adevăr, în camera vecină zumzetul glasurilor scădea încet-încet, apoi se
îndepărtă; uşa încăperii unde era d'Artagnan se deschise iarăşi şi doamna
Bonacieux intră grăbită.
― În sfîrşit, dumneata! izbucni d'Artagnan.
― Sst! ― făcu tînăra femeie, punîndu-şi degetul pe buzele lui, ― taci şi
pleacă pe unde ai venit.
― Dar unde şi cînd pot să te văd? o întrebă d'Artagnan.
― Un răvaş pe care-l vei găsi acasă îţi va răspunde. Hai pleacă! Pleacă!
Spunînd aceste cuvinte, doamna Bonacieux deschise uşa dinspre sală şi-l
împinse pe d'Artagnan afară.
El se supuse ca un copil, fără nici o împotrivire şi fără să încerce a crîcni,
dovadă vie că era îndrăgostit de-a binelea.