CEI TREI MUŞCHETARI - Alexandre Dumas

XXII. ÎNTÂIA ZI DE ÎNCHISOARE

Să ne întoarcem la Milady, pe care am pierdut-o cîtva timp din vedere, din
pricina privirii aruncate asupra coastelor Franţei.
O vom găsi tot deznădăjduită, aşa cum am lăsat-o, cufundată într-un noian
de gînduri negre, iad întunecat la poarta căruia a pierdut aproape orice
nădejde; căci întîia oară în viaţa ei se îndoieşte, întîia oară se teme.
În două împrejurări norocul a părăsit-o, în două împrejurări s-a văzut
descoperită şi trădată şi în amîndouă împrejurările a căzut înfrîntă de o spadă
de foc, trimisă fără îndoială de Cel de Sus, ca să lupte împotriva ei: d'Artagnan
a biruit-o pe ea, această nebiruită putere a răului.
A amăgit-o în dragostea ei, a umilit-o în mîndria ei, a înşelat-o în rîvna ei de
mărire, şi acum iată-l că loveşte în norocul ei, că unelteşte împotriva libertăţii
ei, că ameninţă însăşi viaţa ei. Mai mult, i-a ridicat un colţ al măştii, această
pavăză care o acoperă şi o face atît de puternică.
D'Artagnan a îndepărtat-o de Buckingham, pe care ea îl urăşte aşa cum
urăşte tot ceea ce a iubit odinioară, furtuna pe care Richelieu i-o stîrnise
acestuia în cale prin chiar fiinţa reginei. D'Artagnan s-a dat drept de Wardes
pentru care ei i se năzărise un fel de chef sălbatic, de ne-stăpînit, ca la toate
femeile cu aceeaşi fire. D'Artagnan cunoaşte acea taină îngrozitoare, iar ea a
jurat că cine o va cunoaşte, va pieri. În sfîrşit, în clipa cînd a căpătat o
împuternicire în alb cu ajutorul căreia putea să se răzbune împotriva
duşmanului ei, împuternicirea îi este smulsă din mîini şi d'Artagnan e acela
care o ţine ostatică şi care o va trimite în cine ştie ce murdar Botany-Bay39 sau
în cine ştie ce dezgustător Tyburn40 al Oceanului Indian.

39 Loc de deportare, ales de guvernul englez, pe coasta orientală a Australiei.
40 Cartier din Londra unde aveau loc execuţiile capitale; aci prin extensiune.

Căci, fără îndoială, toate astea i se trag de la d'Artagnan; de la cine altul i
s-ar putea trage atîta ocară îngrămădită asupra capului ei, dacă nu de la el?
Numai el i-a putut dezvălui lordului de Winter toate înspăimîntătoarele taine pe
care le-a descoperit una după alta, datorită unei fatalităţi. Îl cunoaşte pe
cumnatul ei şi, fără îndoială, i-o fi scris.
Cîtă ură dospeşte în ea! A rămas împietrită, cu ochii sticloşi pironiţi în golul
încăperii pustii, iar gemetele înăbuşite, ce-i scapă uneori din străfundul
pieptului o dată cu răsuflarea, însoţesc mugetul talazurilor care se înalţă,
ameninţă, vuiesc şi dau năvală să se sfarme aidoma unei veşnice şi
neputincioase deznădejdi, de stîncile pe care sta clădit castelul întunecat şi
trufaş. La lumina fulgerelor, ce-i scapără în minte sub vijelioasa-i mînie, ce
minunate planuri de răzbunare întrevede ea în viitorul îndepărtat împotriva
doamnei Bonacieux, împotriva lui Buckingham şi mai ales împotriva lui
d'Artagnan!
Da, dar pentru ca să te răzbuni trebuie să fii slobod şi ca să fii slobod cînd
eşti ostatic, trebuie să spargi zidurile, să sfărîmi zăbrelele, să sfredeleşti
podelele; toate, fapte pe care le poate duce la bun sfîrşit numai un bărbat
răbdător şi tare, dar în faţa cărora se spulberă mînia înfrigurată a unei femei.
De altminteri, ca să faci toate astea trebuie să ai vreme: luni, ani şi ea... ea are
doar zece, douăsprezece zile după spusele lordului de Winter, frăţescul şi
groaznicul ei temnicer.
Şi totuşi, dac-ar fi bărbat, le-ar încerca pe toate şi poate c-ar izbuti: cum de
s-o fi înşelat astfel cerul punînd un suflet bărbătesc într-un trup plăpînd şi
firav?
Întîile clipe de închisoare au fost groaznice: cîteva turbate zvîrcoliri pe care
nu şi le-a putut înfrînge au plătit datoria ei de femeie slabă, firii omeneşti. Dar
încetul cu încetul, a izbutit să-şi învingă izbucnirile mîniei nesăbuite, tremurul
nervos care i-a frămîntat carnea s-a stins şi acum stă ghemuită în ea însăşi ca
un şarpe obosit care se odihneşte.
― Haide, haide, ce nebună, eram să-mi ies din fire, murmură Milady
pironindu-şi ochii în oglindă; şi oglinda îi întoarce privirea arzătoare prin care
parcă ar vrea să-şi pună ea singură întrebări. Fără violenţă, violenţa este o
dovadă de slăbiciune. În primul rînd n-am izbutit niciodată prin asemenea
mijloc: dacă mi-aş încerca puterea împotriva altor femei, poate că aş avea
norocul să dau peste unele mai slabe decît mine şi atunci le-aş învinge; dar eu
lupt împotriva unor bărbaţi şi alături de ei nu sînt decît femeie. Să luptăm deci
ca femeie, puterea mea stă tocmai în această slăbiciune.
Şi, vrînd parcă să-şi dea singură seama de schimbările pe care le putea
porunci obrazului ei atît de expresiv şi de ascultător, îi împrumută pe rînd toate
stările sufleteşti, de la mînia care-i schimonosea trăsăturile pînă la cel mai
dulce, mai drăgăstos şi mai ademenitor surîs. Apoi, sub mîinile ei pricepute,
şuviţele părului i se mlădiară rînd pe rînd în unduiri pe care le socoti a-i spori
farmecul chipului. În sfîrşit, mulţumită de ea însăşi, murmură:
― Haide, nimic nu e pierdut. Tot mai sînt frumoasă.
Era aproape opt seara. Milady zări un pat; se gîndi că o odihnă de cîteva ore
îi va împrospăta nu numai mintea şi cugetul, dar chiar pielea obrazului. Totuşi, înainte de a se culca, îi fulgeră prin minte un gînd şi mai prielnic. Auzise
vorbindu-se despre cină. Se afla de un ceas în camera aceea, aşa că aducerea
cinei nu putea să mai întîrzie. Fără a pierde vreme, se hotărî să facă în aceeaşi
seară o încercare pentru a-şi da seama de împrejurări, cercetînd totodată mai
de aproape firea oamenilor cărora li se încredinţase paza ei.
Pe sub uşă licări o lumină; lumina aceea vestea întoarcerea temnicerilor.
Milady, care se ridicase în picioare, îşi dădu drumul iute în jilţ, cu capul pe
spate, cu frumosul ei păr despletit, cu pieptul pe jumătate gol sub horbotele
mototolite, cu o mînă pe inimă şi cu cealaltă atîrnîndu-i.
Zăvoarele fură trase; uşa scîrîi din ţîţîni; în cameră răsunară paşi din ce în
ce mai aproape.
― Puneţi masa aici, rosti un glas pe care ostatica îl recunoscu a fi al lui
Felton.
Porunca fu împlinită .
― Aduceţi făclii şi schimbaţi straja, urmă Felton.
Această îndoită-poruncă dată de tînărul locotenent aceloraşi inşi o
încredinţă pe Milady că slujitorii erau în acelaşi timp şi păzitorii ei, adică
soldaţi.
Poruncile lui Felton erau de altminteri aduse la îndeplinire cu o grabă
tăcută, care lăsa să se întrevadă felul fericit în care ştia să se facă ascultat.
În sfîrşit, Felton care nu o privise încă pe Milady, se întoarse spre ea.
― Ah! ah! ― rosti el, ― doarme, e bine; cînd se va trezi, va cina.
Şi făcu cîţiva paşi cu gîndul să iasă din cameră.
― Dar, domnule locotenent, ― spuse un soldat, mai puţin nepăsător decît
comandantul lui şi care se apropiase de Milady, ― femeia asta nu doarme.
― Cum, nu doarme. ― întrebă Felton, ― dar atunci, ce face?
― E leşinată; faţa-i cum e ceara şi degeaba ascult, că nu i s-aude răsuflarea.
― Ai dreptate, ― răspunse Felton, după ce se uită la Milady din locul unde
era şi fără a face măcar un pas spre ea, ― du-te de-i spune lordului de Winter
că ostatica a leşinat şi nu ştiu ce trebuie să fac; împrejurarea asta n-a
prevăzut-o.
Soldatul ieşi ca să îndeplinească porunca ofiţerului, Felton se aşeză într-un
jilţ care se afla din întîmplare lîngă uşă şi aşteptă fără să spună nici un cuvînt,
fără să facă nici o mişcare. Milady stăpînea acel mare meşteşug, atît de studiat
de toate femeile, de a privi printre lungile-i gene fără a părea că deschide
pleoapele: îl zări pe Felton, care şedea cu spatele la ea; îl privi astfel aproape
zece minute şi în timpul acestor zece minute nepăsătorul ei păzitor nu se
întoarse măcar o singură dată.
Se gîndi atunci că lordul de Winter va veni şi va da, prin însăşi venirea lui,
îndemnuri noi temnicerului ei: aşadar întîia încercare dăduse greş; nu-şi făcu
însă sînge rău, căci era dintre femeile care se bizuie pe puterile lor; ridică doar
fruntea, deschise ochii şi oftă uşurel.
Auzindu-i oftatul, Felton în sfîrşit se întoarse.
― Iată că v-aţi trezit, doamnă! spuse el. Atunci nu mai am ce căuta aici!
Dacă aveţi nevoie de ceva, sunaţi.
― Oh! Doamne, Dumnezeule! Ce rău mi-a fost! murmură Milady cu glasul ei cîntător care, la fel cu glasul vrăjitoarelor din vremuri, avea darul să-i farmece
pe toţi pe care voia să-i piardă.
Şi îndreptîndu-se în jilţ, Milady avu grijă să-şi mlădie trupul mai graţios şi
mai molatic încă decît cînd fusese culcată.
Felton se ridică.
― Vi se va aduce masa de trei ori pe zi, doamnă, ― spuse el, ― dimineaţa la
nouă, apoi la ora unu şi seara, la opt. Dacă aceste ore nu vă sînt pe plac, puteţi
să-mi arătaţi alte ore în locul celor pe care vi le-am spus şi, în privinţa aceasta,
se va face după dorinţa dumneavoastră.
― Adică voi rămîne veşnic singură în camera asta tristă şi mare? întrebă
Milady.
― S-a trimis vorbă unei femei de prin partea locului şi mîine va fi la castel;
va veni aici de cîte ori veţi dori.
― Vă mulţumesc mult, domnule, răspunse, umil, Milady.
Felton înclină uşor din cap şi se îndreptă spre uşă. Tocmai cînd să treacă
pragul se ivi pe sală lordul de Winter, urmat de soldatul care se dusese să-l
înştiinţeze că Milady leşinase. Ţinea în mînă o sticlă cu leacuri potrivite.
― Ei, ce e? Ce se petrece aici? întrebă el în zeflemea, văzîndu-şi ostatica în
picioare şi pe Felton gata de plecare. Cum, moarta a şi înviat? La naiba, nu ţi-ai
dat seama, băiatule, că te-a luat drept un ageamiu şi că s-a jucat în faţa ta
actul întîi dintr-o comedie pe care vom avea, fără îndoială, plăcerea s-o
urmărim în toată desfăşurarea ei?
― M-am gîndit şi eu la asta, milord, ― răspunse Felton, ― dar, în sfîrşit,
cum ostatica e femeie, am vrut ia urma urmelor, să nu trec peste bunăvoinţa
pe care orice bărbat bine crescut o datorează unei femei, dacă nu pentru ea,
măcar pentru el.
Milady se cutremură din toate mădularele. Vorbele lui Felton i se strecurau
ca mici sloiuri de gheaţă prin vine:
― Aşadar, ― adăugă de Winter rîzînd, ― părul ăsta frumos, despletit cu atîta
dibăcie, pielea asta frumoasă şi privirea în gol, nu te-au vrăjit încă, inimă de
piatră ce eşti!
― Nu, milord, ― răspunse nepăsătorul tînăr, ― şi credeţi-mă, că-mi
trebuiesc mai mult decît tertipuri şi fandoseli femeieşti ca să mă lege cineva la
ochi.
― Atunci, viteazule locotenent, s-o lăsăm pe Milady să născocească altceva
mai de soi şi să mergem la masă; fii pe pace, are închipuire bogată şi al doilea
act al comediei nu va întîrzia să urmeze celui dintîi.
Spunînd aceste cuvinte, lordul de Winter îşi trecu braţul pe sub braţul lui
Felton şi ieşi cu el, rîzînd.
― Găsesc eu ac şi de cojocul tău, ― murmură Milady printre dinţi, ― nu te
teme, biet călugăr fără căpătîi, biet convertit la militărie cu uniforma-ţi croită
dintr-un anteriu.
― Fiindcă veni vorba, ― mai spuse de Winter oprindu-se în pragul uşii, ―
înfrîngerea asta nu trebuie să-ţi taie pofta de mîncare, Milady. Gustă din puiul
şi din peştii pe care, pe cinstea mea, nu i-am otrăvit. Mă împac binişor cu
bucătarul meu şi cum nu trebuie să mă moştenească, am în el toată încrederea. Fă şi dumneata ca mine. La revedere, surioară, la revedere, pînă la
al doilea dumitale leşin.
Era tot ce putea îndura Milady: mîinile i se înfipseră adînc în jilţ, dinţii-i
scrîşniră surd, urmări cu ochii mişcarea uşii care se închise în urma lordului
de Winter şi a lui Felton; cînd se văzu singură, simţi că o cuprinde iarăşi
deznădejdea, îşi aruncă privirea pe masă, zări strălucind un cuţit, se repezi la
el şi-l înşfăcă; dar dezamăgirea îi fu cruntă: lama cuţitului era rotundă şi , din
argint flexibil.
Un hohot de rîs izbucni de partea cealaltă a uşii care nu era bine trasă;
canatul se deschise.
― Ah ah! ― făcu lordul de Winter, ah! ah! ah! vezi şi tu acum, dragă Felton,
vezi că e adevărat ce-ţi spuneam: cuţitul era pentru tine; te-ar fi omorît, băia-
tule; uite, e unul din cusururile ei: se descotoroseşte într-un fel sau altul de
cine o stinghereşte. Dacă te-aş fi ascultat, cuţitul ar fi fost de oţel ascuţit:
şi-atunci, s-ar fi isprăvit cu Felton, te-ar fi omorît, băiatule, şi după tine pe toţi
ceilalţi. Ia te uită, John, ce bine ştie să ţină un cuţit în mînă.
Într-adevăr, Milady mai păstra încă arma ameninţătoare în mîna ei
înţepenită, dar aceste din urmă cuvinte, această jignire doborîtoare îi slăbi
încleştarea mîinilor, a puterii şi chiar a voinţei.
Cuţitul căzu jos.
― Aveţi dreptate, milord, ― grăi Felton cu un glas de adînc dezgust, care
răsună pînă în adîncul inimii ei, ― aşa e, m-am înşelat.
Şi amîndoi ieşiră iarăşi din cameră.
De data asta Milady ascultă cu mai multă luare-aminte decît întîia oară;
auzi paşii lor tot mai departe stingîndu-se în fundul sălii.
― Sînt pierdută, ― murmură ea, ― iată-mă în puterea unor oameni pe lîngă
care o să am tot atîta trecere ca pe lîngă nişte statui de bronz sau de granit. Mă
cunosc amîndoi pe de rost şi au şi ei arme împotriva armelor mele. Dar totuşi,
nu se poate sfîrşi aşa cum au hotărît ei.
Într-adevăr, după cum arăta gîndul acesta din urmă şi fulgerătoarea
întoarcere la speranţă, teama şi simţirile firave nu dăinuiau multă vreme în
sufletul ei adînc. Milady se aşeză la masă, mîncă din felurite bucate, bău puţin
vin de Spania şi simţi cum i se trezeşte în suflet imboldul hotărîtor.
Înainte de a se culca scormonise, tălmăcise, întorsese pe faţă şi pe dos,
cercetase sub toate luminile, cuvintele, paşii, mişcările, semnele, pînă chiar şi
tăcerile celorlalţi doi, şi din această cercetare adîncă, dibace şi amănunţită, se
încredinţase că la urma urmei, dintre cei doi prigonitori, cel mai uşor de înfrînt
era Felton.
Un cuvînt, mai ales, îi stăruia în minte.
― Dacă te-aş fi ascultat, spusese lordul de Winter lui Felton.
Aşadar, Felton pusese o vorbă bună pentru ea, de vreme ce lordul de Winter
nu voise să-l asculte pe Felton.
"Slab sau puternic, ― îşi spunea mereu Milady ― omul ăsta păstrează o
licărire de milă în sufletul lui; voi schimba această licărire într-un pîrjol care-l
va mistui."
Cît despre celălalt, el mă cunoaşte, se teme de mine şi ştie la ce se poate aştepta dacă vreodată i-aş scăpa din mîini; e de prisos atunci să fac vreo
încercare asupra lui. Dar Felton e altceva; e un tînăr prostuţ, curat la suflet,
pare a fi şi virtuos; pe el îl poţi nimici.
Şi culcîndu-se, Milady adormi cu zîmbetul pe buze: cine ar fi privit-o
dormind, ar fi zis că o fată tînără îşi vedea în vis coroniţa de flori care-i va
încununa fruntea la viitoarea serbare.