CEI TREI MUŞCHETARI - Alexandre Dumas

IV. UMĂRUL LUI ATHOS, EŞARFA LUI PORTHOS ŞI BATISTA LUI ARAMIS

Furios, d'Artagnan străbătuse anticamera din trei sărituri şi se repezise
spre scară, cu gînd să coboare treptele cîte patru odată, cînd din fugă mare era
să dea orbeşte peste un muşchetar, care tocmai ieşea de la domnul de Tréville
pe o uşă dosnică şi pe care, izbindu-l cu fruntea în umăr, îl făcu să scoată un
răcnet, sau mai bine zis un urlet.
― Iartă-mă, te rog, ― zvîrli d'Artagnan, gata s-o ia din nou la fugă, ― iartă-mă, sînt grăbit.
Dar abia coborîse prima treaptă cînd o mînă de fier îl înşfăcă de eşarfă,
pironindu-l pe loc.
― Eşti grăbit, ― îi strigă muşchetarul, alb la faţă ca un linţoliu ― şi atunci te
izbeşti de mine? Îmi spui: "Iartă-mă" şi crezi că ajunge? Nu-i tocmai aşa, tinere.
Nu cumva pentru că l-ai auzit pe domnul de Tréville vorbindu-ne azi puţin cam
liber, îţi închipui că întîiul venit poate să se poarte cu noi aşa cum ne-a vorbit
el? Desmeticeşte-te, tinere, dumneata nu eşti domnul de Tréville!
― Pe legea mea, ― răspunse d'Artagnan, dîndu-şi seama că era tocmai
Athos care, în urma îngrijirilor doctorului, se întorcea acasă, ― pe legea mea,
n-am făcut-o dinadins, şi pentru că n-am făcut-o dinadins am spus: "Iartă-mă".
Mi se pare că e destul. Dar îţi mai spun încă o dată şi poate chiar e prea mult:
sînt grăbit, pe cuvîntul meu, sînt foarte grăbit. Te rog deci dă-mi drumul şi
lasă-mă să-mi văd de treabă.
― Domnule, urmă Athos, dîndu-i drumul, ― nu ştii ce-i buna-cuviinţă. Se
vede că vii de departe.
D'Artagnan, care şi coborîse dintr-o dată trei sau patru trepte, se opri în loc.
― I-a mai las-o, domnule ― îi curmă el vorba, ― oricît de departe aş veni, nu
dumneata o să-mi dai mie lecţii de bună-cuviinţă. Ca să ştii!
― Poate, zise Athos.
― Ah, dacă n-aş fi atît de grăbit, ― adăugă d'Artagnan, ― şi n-aş alerga
după cineva...
― Ascultă, domnule grăbit, pe mine poţi să mă găseşti şi fără să fugi, auzi?
― Şi unde, mă rog?
― Lîngă mînăstirea Carmes-Deschaux.
― La ce oră?
― La amiază.
― Bine, la amiază voi fi acolo.
― Nu mă face să aştept prea mult; la douăsprezece şi un sfert să ştii că mă
iau după dumneata şi-ţi retez urechile din fugă.
― Bine, ― îi strigă d'Artagnan, ― voi fi acolo la douăsprezece fără zece
minute.
Şi o luă iarăşi la goană, parcă l-ar fi apucat strechea, cu gîndul să-l ajungă
pe necunoscut, al cărui pas molcom nu-l putuse duce prea departe. În poarta
dinspre stradă, Porthos stătea de vorbă cu un soldat din gardă. Între ei era loc
doar cît să treacă un om. Socotind că se poate strecura, d'Artagnan se repezi ca
o săgeată printre ei, dar în socotelile lui nu ţinuse seamă de bătaia vîntului.
Tocmai cînd era să treacă, o pală de vînt umflă pelerina lungă a lui Porthos şi
d'Artagnan se pomeni deodată ca sub o aripă. Porthos, desigur, ţinea morţiş la
această parte însemnată a îmbrăcăminţii lui, căci, în loc să dea drumul
pulpanei ce-o ţinea cu mîna o trase înspre el, astfel încît d'Artagnan se înfăşură
de la sine în catifea, printr-o mişcare auzindu-l pe muşchetar cum suduie, şi
dînd să iasă de sub pelerina care-l orbea, d'Artagnan îşi căută drum printre
falduri. Se temea mai ales să nu întineze prospeţimea minunatei eşarfe pe care
o cunoaştem, cînd deschizînd sfios ochii, se trezi cu nasul între umerii lui
Porthos, adică tocmai lipit de eşarfă. Vai şi amar! Ca cele mai multe lucruri de pe această lume, care-ţi iau la
început vederea, eşarfa era doar în faţă de aur, iar în spate din piele de bivol.
Neputînd avea o eşarfă cu totul de aur, Porthos, ca un adevărat viteaz ce era, se
mulţumise s-o aibă doar pe jumătate; e deci lesne de înţeles tîlcul guturaiului
şi nevoia grabnică a pelerinei.
― Pe toţi dracii! ― izbucni Porthos, silindu-se să scape de d'Artagnan care i
se zbătea în spate, ― ai căpiat de dai buzna peste oameni?
― Iartă-mă, ― îngînă d'Artagnan ieşind de sub pelerina uriaşului, ― dar sînt
foarte grăbit, alerg după cineva şi...
― Şi unde-ţi laşi ochii cînd alergi? se răsti Porthos.
― Nicăieri, ― răspunse d'Artagnan, înţepat, ― nicăieri, ba mulţumită ochilor
mei, văd chiar unele lucruri pe care alţii nu le văd..
Fie că înţelesese sau nu ce voia să spună d'Artagnan, Porthos îşi ieşi din
sărite:
― Dumneata, domnule, n-o să scapi de scărmăneală, dacă te tot vîri aşa în
muşchetari. Ia seama!
― Scărmăneală, domnule, ― se miră d'Artagnan, ― cuvîntul e cam tare.
― O fi dar se potriveşte cu omul obişnuit să-şi privească în faţă potrivnicii.
― La naiba! Cred şi eu că dumneata nu întorci spatele potrivnicilor
dumitale!
Şi, încîntat de pozna lui, tînărul se îndepărtă rîzînd în hohote.
Porthos spumega de mînie şi dădu să se repeadă după d'Artagnan.
― Mai tîrziu, mai tîrziu, ―îi strigă acesta, ― cînd n-o să mai porţi pelerina.
― Atuncea la unu, îndărătul Luxemburgului.
― Foarte bine, la unu, răspunse d'Artagnan, cotind după colţul străzii.
Dar nici pe strada pe care o străbătuse, nici pe cea care i se desăşura acum
înaintea ochilor, nu zări pe nimeni. Oricît de încet ar fi mers necunoscutul, de
bună seamă tot ajunsese departe, sau poate că intrase în vreo casă. D'Artagnan
îi întrebă pe toţi trecătorii care-i ieşiră în cale, dacă nu cumva îl văzuseră, apoi
coborî pînă la ponton, o apucă în sus, pe strada Senei şi pe strada Crucii Roşii,
dar zadarnic: necunoscutul intrase parcă în pămînt. Totuşi, alergătura i-a fost
de mare folos, căci cu cît sudoarea îi scălda mai tare fruntea, cu atît inima i se
răcorea.
Începu atunci să cugete asupra întîmplărilor petrecute: erau multe şi
nefericite; ceasornicul arăta numai unsprezece şi în dimineaţa aceea avusese
vreme să-şi atragă reauavoinţă a domnului de Tréville, care fără îndoială
trebuie să fi găsit foarte puţin cuviincios felul acela de a fi părăsit.
Îi căzuseră apoi pe cap două dueluri cu doi dintre bărbaţii în stare să ucidă
fiecare cîte trei d'Artagnan; amîndoi erau muşchetari, adică două fiinţe dintre
cele pe care le preţuia atît de mult, încît le aşeza în mintea şi la inima lui mai
presus decît pe toţi ceilalţi muritori.
Cumplită împrejurare! Fiind încredinţat că va fi ucis de Athos, se înţelege de
la sine că Porthos nu-l mai îngrijora prea mult. Totuşi, deoarece speranţa e cea
din urma scînteie care se stinge în orice inimă, începu din nou să spere că ar
putea supravieţui acestor două dueluri, cu răni groaznice bineînţeles; în caz de
supravieţuire, îşi făcu sieşi următoarele dojeni: "Mă port ca un bezmetic şi ca un mojic! Viteazul şi nefericitul de Athos era rănit tocmai la umărul de care
m-am izbit cu capul ca un berbec, Singurul lucru care mă uimeşte e că nu m-a
căsăpit pe loc; ar fi avut tot dreptul: durerea pe care i-am pricinuit-o trebuie să
fi fost îngrozitoare. Cît priveşte pe Porthos, ah, cît priveşte pe Porthos, pe legea
mea, e ceva mai hazliu!"
Şi fără să vrea, tînărul începu să rîdă privind totuşi împrejur spre a-şi da
seama dacă nu cumva rîsul lui de unul singur, şi din senin pentru cei care-l
vedeau rîzînd, n-ar fi putut jigni vreun trecător.
"...Cît priveşte pe Porthos, păţania e mult mai hazlie, dar asta nu înseamnă
că nu sînt un mare zăpăuc. Se poate să dai aşa, orbeşte, peste oameni? Şi să te
bagi aşa sub hainele lor ca să vezi ce au şi ce n-au prin partea locului! Fără
doar şi poate că m-ar fi iertat, dacă nu m-aş fi apucat să-i pomenesc de
afurisita de eşarfă, în vorbe cu perdea, e drept, dar cu ce perdea subţire! Ah,
gascon afurisit ce sînt, mi-ar arde de trăsnăi şi-n somn! Hai, dragă d'Artagnan,
― urmă el vorbindu-şi cu toată blîndeţea ce credea că i se cuvine, ― dacă se
întîmplă să scapi teafăr, ceea ce nu pot să-mi închipui, va trebui să te porţi în
viitor cît mai cuviincios. De azi înainte, va trebui să fii admirat, să fii dat drept
pildă. A fi curtenitor şi cuviincios nu înseamnă a fi mişel. Uită-te la Aramis:
Aramis e duioşia, e farmecul întruchipat! A îndrăznit oare cineva, vreodată, să
spună că Aramis e un mişel? Nu, fără îndoială că nu! Ei bine, pe viitor eu vreau
să-i urmez pilda, în toate! Ah, dar uite-l colo!"
Tot mergînd şi vorbind de unul singur, ajunsese la cîţiva paşi de palatul
d'Aiguillon; în faţa acestui palat, d'Artagnan îl zărise pe Aramis pălăvrăgind
voios cu trei gentilomi din garda regelui. La rîndul lui şi Aramis îl zărise pe
d'Artagnan; dar cum nu uita că în aceeaşi dimineaţă domnul de Tréville îşi
ieşise din fire chiar înaintea tînărului, şi cum un martor al mustrărilor primite
nu putea face plăcere, Aramis se făcu că nu-l vede. D'Artagnan, dimpotrivă,
credincios năzuinţelor lui de împăcare şi de curtenie, se apropie de cei patru
tineri, cu un salut adînc însoţit de cel mai fermecător zîmbet. Aramis înclină
uşor capul, dar fără să zîmbească. De altminteri, toţi patru îşi curmară îndată
convorbirea.
D'Artagnan nu era atît de neghiob, încît să nu bage de seamă că n-avea ce
căuta acolo; dar nefiind încă deprins cu obiceiurile societăţii înalte, nu ştia cum
să iasă pe nesimţite dintr-o împrejurare neplăcută ca aceea în care se află
cineva, atunci cînd se amestecă printre oameni pe care abia îi cunoaşte şi într-o
convorbire care nu-l priveşte. Chibzuia deci în sinea lui cum să facă pentru a se
retrage în chipul cel mai firesc cu putinţă, cînd văzu deodată că Aramis lăsase
să-i cadă batista şi că, fără îndoială, pusese din nebăgare de seamă piciorul pe
deasupra; socotind că sosise clipa să-şi îndrepte stîngăciile, se aplecă şi, cu
aerul cel mai curtenitor de care era în stare, trase batista de sub piciorul
muşchetarului, în ciuda sforţărilor pe care acesta le făcea ca să nu-i dea
drumul: apoi, înmînindu-i-o îi spuse:
― Iată, domnule, o batistă pe care sigur că v-ar părea rău s-o pierdeţi.
Batista era într-adevăr toată în broderii fine şi avea o coroană cu blazon
într-un colţ. Aramis roşi pînă în vîrful urechilor şi mai mult smulse decît luă
batista din inimile gasconului.
― Ah! Ah! ― se repezi unul din ceilalţi, ― o să mai spui acum, tăcutule
Aramis, că nu te ai bine cu doamna de Bois-Tracy, cînd această fermecătoare
doamnă are bunătatea să-ţi împrumute batistele ei?
Aramis aruncă lui d'Artagnan una din acele priviri care dau cuiva să
înţeleagă că şi-a făcut un duşman de moarte; apoi, cu căutătura lui mieroasă,
răspunse:
― Vă înşelaţi, domnilor, batista nu-i a mea şi nu ştiu pentru ce domnul a
găsit cu cale să mi-o dea mie, mai curînd decît unuia dintre dumneavoastră; ca
dovadă, iată: batista mea e la mine în buzunar.
Spunînd aceste cuvinte, îşi scoase batista lui, de asemenea foarte elegantă,
din cea mai fină pînză de in, deşi pînza de in era scumpă în acea vreme ― dar
fără broderii şi fără blazon, ci împodobită doar cu iniţialele stăpînului ei.
De data asta d'Artagnan nu mai scoase nici un cuvînt. Îşi dădea seama că
făcuse altă boroboaţă. Prietenii lui Aramis nu se lăsară însă convinşi de tăgada
lui, şi unul dintre ei spuse tânărului muşchetar, silindu-se să se arate cît mai
serios:
― Dacă ar fi aşa cum spui tu, m-aş vedea nevoit, dragul meu Aramis, să ţi-o
cer înapoi, căci, după cum ştii, Bois-Tracy e unul din prietenii mei apropiaţi şi
nu vreau ca cineva să facă pe grozavul cu lucruri de-ale soţiei lui.
― N-o ceri cum se cuvine, ― îi răspunse Aramis, ― şi deşi recunosc temeiul
de netăgăduit al cererii tale, totuşi m-aş împotrivi din pricina felului în care ai
făcut-o.
― De fapt, ― încercă să spună sfios d'Artagnan,― eu n-am văzut batista
căzînd din buzunarul domnului Aramis, domnia-sa ţinea doar piciorul pe
deasupra ― atîta tot ― şi atunci m-am gîndit că dacă-şi ţine piciorul pe ea,
batista e a lui.
― Şi te-ai înşelat, domnul meu, răspunse Aramis, nepăsător la încercările
lui d'Artagnan de a-şi îndrepta greşeala. Apoi, adăugă, întorcîndu-se către
oşteanul din garda care spusese că e prietenul lui Bois-Tracy: De altminteri, mă
gîndesc, scumpe prietene al lui Bois-Tracy, că şi eu îi sînt prieten tot atît de
apropiat cum îi poţi fi şi tu, aşa că la urma urmelor, batista ar fi putut să cadă
tot atît de bine din buzunarul tău, ca şi dintr-al meu.
― Nu, pe cinstea mea, se împotrivi oşteanul din garda maiestăţii sale.
― Tu o să juri pe cinstea ta, iar eu îmi voi da cuvîntul şi atunci, fireşte, unul
din noi doi trebuie să mintă. Haide mai bine, Montaran, să luăm fiecare cîte o
jumătate.
― Din batistă?
― Da.
― Minunat, ― strigară ceilalţi doi oşteni din gardă, ― judecata regelui
Solomon. Hotărît lucru, Aramis, eşti o comoară de înţelepciune.
Tinerii izbucniră în rîs şi, cum e lesne de închipuit, întîmplarea n-a avut
alte urmări. După cîteva clipe, convorbirea încetă şi după ce-şi strânseră
călduros mîna, tustrei oştenii se despărţiră de muşchetar; cei dintîi îşi văzură
de drumul lor şi Aramis de al lui.
"Iată clipa nimerită ca să fac pace cu acest om de lume", îşi zise d'Artagnan,
care spre sfîrşitul convorbirii se ţinuse puţin mai la o parte; sub îndemnul acestui frumos simţămînt, vru să se apropie de Aramis, care se îndepărta fără
să-l mai ia în seamă.
― Domnul meu, ― începu el, ― sper că mă vei ierta.
― Ah! domnule, ― i-o reteză Aramis, ― îngăduie-mi să-ţi spun că nu te-ai
purtat adineauri aşa cum trebuie să se poarte un om de lume.
― Cum, domnule, ― se răsti d'Artagnan, ― îţi închipui că...
― Îmi închipui, domnule, că nu eşti atît de prost şi că deşi abia ai sosit din
Gasconia, totuşi ştii că nimeni nu calcă aşa, nitam-nisam, peste o batistă. Ce
naiba! Caldarîmul Parisului nu e din pînză de batiste!
― Domnule, cred că greşeşti încercînd să mă umileşti, răspunse d'Artagnan,
a cărui fire certăreaţă o şi luase înaintea hotărîrilor sale paşnice. E adevărat să
sînt din Gasconia şi fiindcă o ştii, nu mai e nevoie să-ţi spun că gasconii nu
sînt prea răbdători; dacă şi-au cerut o dată iertare, fie chiar pentru o nerozie, ei
rămîn încredinţaţi că au făcut mai mult de jumătate din ce trebuie să facă.
― Domnule, eu îţi spun toate astea, ― răspunse Aramis, ― nu ca să-ţi caut
gîlceavă. Slavă Domnului! Nu sînt un spadasin şi, nefiind muşchetar decît în
chip trecător, nu mă bat decît cînd mă văd nevoit, şi totdeauna în silă. Dar de
data asta e mult mai grav, căci din pricina dumitale a fost atinsă cinstea unei
doamne.
― Vrei să zici, din pricina noastră! i-o tăia d'Artagnan.
― De ce ai avut stîngăcia să-mi înapoiezi batista?
― De ce ai avut stîngăcia s-o laşi să cadă?
― Am spus şi mai spun, domnule, batista n-a căzut din buzunarul meu.
― Atunci ai minţit de două ori, domnule, fiindcă eu am văzut cînd a căzut,
am văzut cu ochii mei.
― Aşa? O iei pe tonul ăsta, domnule gascon? Ei bine! Las că te învăţ eu cum
să te porţi!
― Şi eu o să te trimit înapoi la liturghia dumitale, domnule popă! Scoate, te
rog, spada din teacă, acum, pe loc.
― Nu, drăguţule, nu aici. Nu vezi că sîntem în faţa palatului d'Aiguillon care
geme de oamenii cardinalului? Cine-mi spune că nu te-a împuternicit chiar
eminenţa sa să-i aduci capul meu? Şi eu ţin grozav de mult la capul meu, care
mi se pare că-mi vine destul de bine pe umeri. De aceea eu nu mă dau în lături
să te ucid, dar fii pe pace, vreau să te ucid frumuşel, într-un loc închis, şi aco-
perit, unde să nu te poţi grozăvi cu moartea dumitale.
― N-am nimic împotrivă, dar nu te încrede prea mult şi adu cu dumneata şi
batista, fie că-i a dumitale sau nu; o să ai poate prilejul s-o foloseşti.
― Domnul este gascon? întrebă Aramis.
― Da, dar sper că domnul nu amînă o întîlnire din prea mare prevedere.
― Prevederea, domnule, este o virtute destul de fără rost pentru muşchetari,
ştiu şi eu asta, în schimb slujitorii bisericii nu se pot lipsi de ea, şi deoarece
nu-s muşchetar decît în chip trecător, ţin să rămîn prevăzător. La ora două voi
avea cinstea să te aştept în palatul domnului de Tréville. Acolo îţi voi arăta
locurile cele mai nimerite.
Cei doi tineri se salutară, apoi Aramis se depărta, apucînd în sus pe strada
care duce la Luxemburg, în vreme ce d'Artagnan, văzînd că e destul de tîrziu, se îndreptă spre Carmes-Deschaux, spunîndu-şi în sine: "Hotărît lucru, nu mai
pot da înapoi, dar dacă o fi să mă omoare, măcar mă omoară un muşchetar".