CEI TREI MUŞCHETARI - Alexandre Dumas

II. UN PRÂNZ LA UN AVOCAT

Duelul în care Porthos jucase un rol atît de strălucit nu-i ştersese din minte
prînzul de la soţia avocatului. A doua zi, către amiază, după ce îi porunci lui
Mousqueton să-i mai perie încă o dată hainele, se îndreptă spre strada Urşilor
cu pasul unui om de două ori norocos.
Inima îi bătea, dar nu de o dragoste tinerească şi neastîmpărată ca lui
d'Artagnan. Nu, un ţel mai pămîntesc îi biciuia dorul: avea să treacă în sfîrşit
acel prag tainic, să urce acea scară necunoscută, pe care se căţăraseră ani de-a
rîndul, unul cîte unul, galbenii bătrîni ai maestrului Coquenard.
Avea, în sfîrşit, să dea cu ochii de un cogeamite lădoi, pe care de atîtea ori îl
văzuse în visurile lui, lung si adînc, ferecat cu lacăte grele, zăvorit şi înţepenit
în duşumea, un soi de sipet despre care auzise atît de des vorbindu-se şi pe
care mîinile, cam uscăţive, ce e drept, dar nelipsite de eleganţă, ale soţiei
avocatului, îl vor deschide în faţa privirilor lui uimite.
Apoi, el, omul rătăcitor pe pămînt, omul fără avere, omul fără familie,
soldatul deprins cu hanul, cu cîrciuma ,cu spelunca, mîncăul nevoit să se
mulţumească de cele mai multe ori cu chilipiruri picate la întîmplare, de data
asta avea să guste din mîncăruri gospodăreşti, avea să soarbă pe îndelete
bucuria unui cămin îndestulat şi să se lase în voia unui răsfăţ care încîntă cu
atît mai mult cu cît eşti mai călit, după chiar mărturia bătrînilor moşteacă.
Să vii zi de zi în calitate de verişor şi să înfuleci la o masă gustoasă, să descreţeşti fruntea pămîntie şi boţită a bătrînului avocat, să-i jumuleşti pe
tinerii copişti, învăţîndu-i tot soiul de jocuri de cărţi, în cele mai şmechereşti
amănunte, să le cîştigi în chip de onorariu pentru o lecţie care ar ţine un ceas
puşculiţa cu economiile lor pe o lună, toate astea îi surîdeau grozav lui Porthos.
Muşchetarului îi trecuse pe la urechi vorbele de ocară ce umblau în acea
vreme pe seama avocaţilor şi care se mai aud şi azi: zgîrcenia,lăcomia, zilele
lungi de post; dar cum, la urma urmelor, în afară de unele aprige dorinţi de
economie pe care Porthos le găsise nelalocul lor, soţia avocatului se arătase
destul de darnică, pentru o soţie de avocat, bineînţeles, el se aştepta să
găsească o casă din belşug înzestrată cu de toate.
Totuşi chiar din prag, pe muşchetar, îl şi prinseră oarecari bănuieli: căci
intrarea nu prea era îmbietoare: un gang întunecos, care duhnea, pe scară
chiorenie din pricina unor geamuri zăbrelite, prin care se strecura lumina zilei
dintr-o curte vecină, iar la primul cat o uşă joasă, ţintuită în cuie uriaşe, ca uşa
principală de la Grand-Chatelet25.
Porthos ciocăni cu degetul. Un secretar înalt, cu faţa gălbejită, ascunsă sub
o claie de păr neţesălat, deschise şi salută ca tot omul silit să respecte la
celălalt statura împunătoare, semn al puterii, haina militară, semn al profesiei
şi faţa rumenă, semn al bunului trai.
În acelaşi timp, alt secretar mai scund, în spatele celui dintîi, altul mai
înalt, în spatele celui de al doilea şi în sfîrşit un băieţel de serviciu îndărătul
celui de al treilea.
În total, trei secretari şi jumătate; ceea ce însemna, pe vremea aceea, că
biroul avocatului era dintre cele mai căutate.
Deşi muşchetarul urma să sosească numai la ora unu, încă de la
douăsprezece soţia avocatului stătea ca ochii la pîndă şi, bizuindu-se pe inima
şi poate chiar pe stomacul iubitului său, nădăjduia să-l vadă venind mai de-
vreme.
Doamna Coquenard intră deci pe uşa ce dădea în apartament aproape o
dată cu oaspetele care intra pe uşa dinspre scară; ivirea vrednicei doamne îl
scoase pe Porthos din mare încurcătură. Secretarii erau numai ochi, iar el, fără
a şti ce trebuie să spună acestei înşiruiri de fiinţe crescînde şi descrescînde,
nu-şi dezlega limba.
― E vărul meu, vesti soţia avocatului: te rog intră, intră te rog, domnule
Porthos.
Numele de Porthos stîrni rîsul secretarilor: dar cînd acesta se întoarse spre
ei, toate feţele îşi pierdură deodată veselia.
Ajunseră în cabinetul avocatului după ce străbătură anticamera, unde se
aflau secretarii şi biroul unde ar fi trebuit să se afle; această din urmă încăpere
era un soi de sală întunecoasă, ticsită toată cu hîrţoage. Ieşiţi din biroul
secretarilor, lăsară pe dreapta bucătăria şi pătrunseră în sfîrşit, în camera de
primire.
Toate aceste încăperi, care răspundeau una într-alta, îi cam dădură de

25 Castel vechi din Paris, ce servea la început drept tribunal, transformat apoi în
închisoare.