CEI TREI MUŞCHETARI - Alexandre Dumas

II. ANTICAMERA DOMNULUI DE TREVILLE

Domnul de Troisville, cum se mai numea încă familia acestuia în Gasconia
sau domnul de Tréville cum sfîrşise prin a-şi spune singur la Paris, o începuse
ca şi d'Artagnan, adică fără para chioară, dar cu acel fond de îndrăzneală, de isteţime şi de înţelegere, datorită căruia cel mai sărac nobil gascon primeşte ca
moştenire părintească, mai mult decît primeşte adesea în realitate cel mai
bogat gentilom din Perigord sau din Berry. Vitejia sfidătoare, norocul său şi mai
sfidător încă, într-o vreme cînd necazurile cădeau ca grindina, îl ridicaseră în
vîrful acelei scări anevoioase, care se numeşte favoarea curţii şi ale cărei trepte
le urcase cîte patru o dată.
Era prietenul regelui care, după cum se ştie, păstra în mare cinste
amintirea părintelui său, Henric al IV-lea. Tatăl domnului de Tréville îl slujise
pe acesta din urmă, cu atîta credinţă în războaiele împotriva Ligii, încît din
lipsă de bani ― lipsă care silise toată viaţa pe Bearnez să-şi plătească datoriile
doar cu vorbe de duh, duhul fiind singurul bun pe care nu-l luase niciodată cu
împrumut, din lipsă de bani deci, îi îngăduise bătrînului Tréville, să-şi ia ca
blazon, după capitularea Parisului, un leu de aur pe fond purpuriu, avînd ca
deviză: Fidelis et fortis. Pentru o dreaptă cinstire aceasta însemna mult, pentru
bunul lui trai era însă cam puţin. Astfel fiind, cînd vestitul tovarăş de arme al
marelui Henric se stinse, el lăsă fiului său ca moştenire doar spada şi deviza
sa. Mulţumită acestui îndoit dar şi numelui nepătat care-l însoţea, domnul de
Tréville a fost primit în casa tânărului prinţ, unde sluji atît de frumos prin
spada sa şi rămase atît de credincios devizei sale, încît Ludovic al XlII-lea, unul
din cei mai de seamă mînuitori de spadă ai regatului, obişnuia să spună că
dac-ar avea vreun prieten care s-ar bate în duel, l-ar sfătui să-şi ia ca second9
în primul rînd pe el, apoi pe Tréville, ― ba poate chiar pe acesta înaintea lui.
Toate astea făceau ca Ludovic al XlII-lea să aibă multă prietenie pentru
Tréville; prietenie regească, prietenie egoistă, e drept, şi totuşi prietenie. Căci în
acele vremuri nefericite, bărbaţii de teapa lui Tréville aveau mare căutare. Mulţi
ar fi putut lua ca deviză epitetul de puternic, ce alcătuia partea a doua a
inscripţiei din blazonul lui Tréville; puţini erau însă gentilomii care puteau rîvni
la la epitetul de credincios din prima parte a devizei. Tréville se număra printre
aceştia din urmă; era una din acele firi înzestrate cu isteţimea ascultătoare a
dulăului gata să sară orbeşte, cu privirea ca fulgerul, cu pornirea aprigă; ochiul
îi fusese dat doar pentru a descoperi dacă regele era nemulţumit de cineva, iar
mîna ― pentru a lovi pe acel supărător cineva, pe un Besme, un Poltrot Mere
sau un Vitry10.
În sfîrşit, lui Tréville nu-i lipsise pînă atunci decît prilejul; dar stătea la
pîndă hotărât să-l şi înhaţe, dacă i-ar fi ieşit în cale. Astfel fiind, Ludovic al
XlII-lea îl numise pe Tréville căpetenia muşchetarilor care, prin credinţă sau
mai bine zis printr-un fanatism crunt, trebuiau să fie pentru rege ceea ce
fuseseră cei patruzeci şi cinci pentru Henric al III-lea, sau ceea ce fusese garda
scoţiană pentru Ludovic al Xl-lea.
Cît despre cardinal., nu rămăsese nici el, în privinţa aceasta, mai prejos
decît regele. Cînd văzuse ce minunaţi aleşi înconjurau pe Ludovic al XlII-lea,

9 Second - martorul într-un duel care, în secolul al XVII-lea, se bătea cu
martorul adversarului
10 Personaje cunoscute care au jucat un rol de prim plan în timpul luptelor
religioase din secolul al XVI-lea în Franţa
acest al doilea, sau mai curînd acest întîi rege al Franţei, a vrut şi el să-şi aibă
garda lui. Şi-a avut şi el deci muşchetarii, după cum Ludovic al XlII-lea şi-i
avea pe ai lui; în văzul lumii, aceste două puteri rivale îşi alegeau, pentru
folosinţa lor, pe cei mai vestiţi mînuitori ai spadei din toate colţurile Franţei şi
chiar din ţările străine. De multe ori seara, la obişnuita partidă de şah,
Richelieu şi Ludovic al XIII-lea se ciorovăiau în privinţa faimei slujitorilor lor.
Fiecare lăuda ţinuta şi vitejia oamenilor săi şi în vreme ce ponegreau făţiş
duelul şi încăierările, pe ascuns îi asmuţeau ca să se bată, simţind o adîncă
mîhnire sau o nemăsurată bucurie la vestea unei înfrîngeri sau a unei biruinţe
de-a lor. Cel puţin aşa stă scris în memoriile unui om care a luat parte la unele
din aceste înfrîngeri şi la multe din aceste biruinţe.
Tréville ştiuse să-i cînte stăpînului în strună şi mulţumită acestei dibăcii a
putut cîştiga îndelungata şi neclintita bunăvoinţă a unui rege, care n-a lăsat în
urma lui faima unei prea mari statornicii în prietenie. Îi punea pe muşchetari
să defileze în faţa cardinalului Armand Duplessis, luînd totodată un aer
batjocoritor care zbîrlea de mînie mustaţa căruntă a eminenţei sale. Tréville
înţelegea minunat rostul războiului din acea vreme, în care, dacă nu trăiai pe
socoteala duşmanului, trăiai pe seama celor de un neam cu tine; soldaţii săi
alcătuiau o legiune de draci împieliţaţi, care nu ştiau decît de frica lui.
Dezmăţaţi, chercheliţi, plini de răni, muşchetarii regelui, sau mai bine-zis ai
domnului de Tréville, foiau prin cîrciumi, prin locurile de plimbare, prin cele de
petrecere, lipind, răsucindu-şi ţanţoş mustaţa, zăngănindu-şi săbiile,
năpustindu-se încîntaţi asupra gărzilor domnului cardinal, cînd îi întîlneau în
cale; sau scoţîndu-şi spadele în plină stradă, cu mii de şoltecării; ucişi uneori,
dar atunci încredinţaţi că vor fi plînşi şi răzbunaţi; ucigînd de multe ori, dar
ştiind bine că tot nu vor putrezi în închisoare, fiindcă domnul de Tréville era
totdeauna gata să-i scape. Se înţelege că domnul de Tréville era preamărit pe
toate tonurile de aceşti oameni care-l adorau şi care, deşi vrednici de
spînzurătoare, tremurau în faţa lui, ca nişte şcolari în faţa profesorului,
ascultîndu-i cel mai neînsemnat cuvînt şi gata să-şi dea viaţa pentru a spăla
ruşinea celei mai mici mustrări.
Domnul de Tréville folosise această puternică pîrghie, mai întîi pentru rege
şi prietenii regelui, apoi chiar pentru el şi prietenii lui. De altfel, în nici un
volum de Memorii de pe acea vreme, care a lăsat totuşi atîtea Memorii, nu se
vede că acest cinstit gentilom a fost vreodată învinuit, nici chiar de duşmanii
lui ― şi avea la fel de mulţi şi printre literaţi, ca şi printre oşteni ― nicăieri nu
se vede, că acest cinstit gentilom a fost vreodată învinuit de a fi cerut cuiva
plată în schimbul îngăduinţei de a folosi fanaticii lui soldaţi. Deşi înzestrat cu
un deosebit dar al intrigii, pe potriva celor mai grozavi intriganţi, domnul de
Tréville a rămas un om cinstit. Ba mai mult, în ciuda puternicelor lovituri din
vîrful spadei care deşală şi a exerciţiilor anevoioase care istovesc, el ajunsese
unul din cei mai rafinaţi îndrăgostiţi şi unul din iscusiţii cîntăreţi de fraze
întortocheate şi sforăitoare ai vremii sale; se vorbea despre isprăvile amoroase
ale lui Tréville, aşa cum se vorbise, cu douăzeci de ani înainte, de ale lui
Bassompierre, şi aceasta nu însemna tocmai puţin. Căpitanul muşchetarilor
era aşadar proslăvit, temut şi iubit, ajungînd astfel culmea fericirilor lumeşti. Ludovic al XlV-lea întuneca toţi micii aştri de la curte prin orbitoarea lui
strălucire; tatăl său însă, acel soare pluribus impar, lăsa fiecăruia dintre favoriţi
splendoarea lui personală şi fiecăruia dintre curteni valoarea lui individuală. De
aceea, în afară de audienţele acordate dimineaţa de către rege şi cardinal, cînd
se trezeau din somn, mai erau la Paris, pe atunci, peste două sute de asemenea
audienţe, cu destulă cătare. Printre acestea, cele încuviinţate de domnul de
Tréville erau din cele mai căutate.
Curtea palatului său din strada Vieux Colombier semăna cu o tabără,
începînd de la ora şase dimineaţa vara şi de la opt dimineaţa iarna. Cincizeci
pînă la şaizeci de muşchetari, care păreau că fac cu schimbul pentru a fi mereu
în număr bătător la ochi, se plimbau neîncetat, înarmaţi ca pentru război şi
gata de orice. De-a lungul uneia din acele scări mari, pe locul căreia civilizaţia
noastră ar clădi o casă întreagă, urcau şi coborau solicitatorii din Paris,
alergînd după un hatîr oarecare, gentilomii din provincie, arzînd de dorinţa de a
fi înrolaţi, ca şi valeţii înzorzonaţi în toate culorile, care aduceau domnului de
Tréville veşti din partea stăpînilor lor. În anticameră, pe banchete lungi, aşezate
în cerc, aşteptau aleşii, adică acei care fuseseră chemaţi. De dimineaţă pînă
seara nu contenea acolo zumzetul glasurilor, în vreme ce în cabinetul său,
învecinat cu această anticameră, domnul de Tréville primea vizitele, asculta
plîngerile, dădea porunci şi, asemeni regelui în balconul său de la Luvru, n-ar fi
vrut decît să stea la geam ca să primească defilarea oamenilor şi a armelor.
În ziua cînd d'Artagnan se înfăţişă în audienţă, numărul celor de acolo era
impunător, mai ales pentru un provincial, sosit proaspăt de acasă; e drept însă
că acest provincial era gascon şi, mai ales pe vremea aceea, compatrioţii lui
d'Artagnan aveau faima de a nu da îndărăt cu una cu două. Într-adevăr, cum
treceai poarta masivă, ferecată în cuie lungi cu floare dreptunghiulară, te tre-
zeai în mijlocul unei cete de militari care foiau de colo-colo prin curte,
strigîndu-se, certîndu-se sau jucînd tot felul de jocuri. Ca să-ţi croieşti drum
printre aceste valuri învolburate trebuia să fii sau ofiţer, sau mare nobil, sau
femeie frumoasă.
Aşadar, prin mijlocul acestei cete şi al acestui tărăboi, îşi făcea loc tînărul
nostru cu inima gata să-i iasă din piept, lipindu-şi spada lungă de coapsele-i
subţiri şi ţinînd în mînă marginea pălăriei de pîslă, în vreme ce pe buze îi
flutura zîmbetul sfios al provincialului tulburat, care vrea să pară stăpîn pe el.
Cum trecea de un grup, răsuflă uşurat, totuşi, bănuind că unii din ei se
întorceau să-l privească, d'Artagnan, care pînă atunci avusese o părere destul
de bună despre el, se simţi caraghios întîia oară în viaţă.
În dreptul scării, era mai rău încă: pe cele dintîi trepte, patru muşchetari.
În vreme ce zece sau doisprezece camarazi de-ai lor aşteptau pe palier să le vină
rîndul la joc. Îşi treceau vremea în felul următor:
Unul dintre ei, stînd cu spada în mînă pe treapta cea mai de sus, împiedica
― sau cel puţin se străduia să împiedice ― pe ceilalţi trei, care voiau să urce
scara.
Aceştia trei îi împotriveau la rîndul lor spada uimitor de sprintenă.
D'Artagnan crezu la început că sînt florete de scrimă, butonate în vîrf, dar
curînd îşi dădu seama, după unele zgîrieturi, că, dimpotrivă, toate ascuţişurile erau minunat şlefuite; de cîte ori unul din ei era împuns, nu numai spectatorii,
dar chiar şi actorii făceau un haz nespus.
Cel care se afla în clipa aceea pe treapta mai de sus îşi ţinea minunat
adversarii pe loc. Se făcuse roată în jurul lor. Regula cerea ca la fiecare lovitură,
cel atins să părăsească partida, pierzînd rîndul la audienţă în folosul celui
care-l atinsese cu spada. În cinci minute, trei dintrei ei fură atinşi uşor, unul la
încheietura mîinii, altul la bărbie şi al treilea la ureche, de către apărătorul
treptei, care niciodată nu se lăsase atins; dibăcia lui îi cîştigă dreptul de a intra
în audienţă înaintea celorlalţi trei.
Oricît de greu ar fi fost nu să-l uimeşti pe tânărul nostru, dar să se lase
uimit, acest fel de petrecere izbuti să-l uluiască: văzuse în provincia lui ―
meleaguri unde capetele se înfierbîntă atît de repede ― că duelurile urmau unor
anumite întîmplări premergătoare; fanfaronada acestor patru jucători i se păru
cea mai straşnică din cîte auzise pînă atunci chiar în Gasconia. Crezu că se
găseşte în acea faimoasă ţară a uriaşilor, unde Gulliver odată descins s-a
înspăimîntat atît de rău; şi totuşi, nu era la capătul uimirilor: mai rămîneau
palierul scării şi anticamera.
Pe palier nu se mai bătea nimeni, se povesteau însă isprăvi cu femei, iar în
anticameră isprăvi de la curte. Pe palier d'Artagnan roşi; în anticameră îl
trecură fiori. Închipuirea sa înaripată şi hoinară care, în Gasconia, îl cea să fie
temut de tinerele cameriste şi uneori chiar de tinerele lor stăpîne, nu întrezărise
niciodată, chiar cînd bătea cîmpii, nici pe jumătate din acele minunăţii ale iu-
birii şi nici pe sfert din acele năzdrăvănii amoroase, luminate de strălucirea
unor nume dintre cele mai cunoscute şi cu amănunte dintre cele mai puţin
voalate. Dar dacă pe palier el se simţi jignit în preţuirea lui pentru bunele
moravuri, în anticameră se simţi revoltat, din respect faţă de cardinal. Acolo,
spre marea sa uimire, d'Artagnan auzea forfecîndu-se în gura mare politica de
care tremura întreaga Europă şi viaţa intimă a cardinalului, pentru care atîtia
mari şi puternici nobili ispăşiseră din greu, atunci cînd încercaseră să aibă
părerea lor. Acest vestit bărbat, slăvit de bătrînul d'Artagnan, ajunsese
zeflemeaua muşchetarilor domnului de Tréville, care-şi băteau joc de picioarele
strîmbe şi de spatele lui cocîrjat; unii dintre ei fredonau cuplete cu numele
doamnei d'Aiguillon, iubita lui, sau al nepoatei, doamna de Combalet, în vreme
ce alţii puneau la cale tot felul de năzbîtii împotriva pajilor şi a gărzilor
cardinalului-duce, ceea ce i se părea lui d'Artagnan o adevărată monstruozitate.
Totuşi, cînd numele regelui se rostea pe neaşteptate în mijlocul acestor
grosolănii pe socoteala cardinalului, un soi de căluş astupa pentru o clipă toate
acele guri spurcate; fiecare privea şovăielnic în jurul lui, ca şi cum s-ar fi temut
să nu-l trădeze peretele subţire care despărţea anticamera de cabinetul
domnului de Tréville; dar, foarte curînd, un cuvînt cu tîlc amintea iarăşi de
eminenţa sa şi atunci hohotele izbucneau şi mai dezlănţuite, nici una din
faptele cardinalului nefiind cruţată de pîrjolul criticii.
"Nici vorbă că toţi de aici vor fi zvîrliţi la închisoare şi spînzuraţi, ― gîndi cu
groază d'Artagnan, ― şi eu, fără îndoială, împreună cu ei, căci de vreme ce i-am
auzit şi i-am ascultat o să fiu socotit drept părtaşul lor. Ce-ar zice oare tata,
care m-a sfătuit atît de călduros să-l respect pe cardinal, dacă m-ar şti cot la cot cu aceşti păgîni?
E lesne de închipuit, fără s-o mai spunem că d'Artagnan nu îndrăznea să ia
parte la convorbire. Era însă numai ochi şi urechi, încerca să-şi încordeze cît
putea cele cinci simţuri ca să nu piardă o iotă; în pofida încrederii nedezminţite
în sfaturile părinteşti, se simţea îndemnat lăuntric şi îmboldit de instinctul lui,
să laude mai curînd decît să hulească lucrurile nemaipomenite ce se petreceau
acolo.
Fiind însă cu desăvîrşire străin de ceata curtenilor domnului de Tréville, şi
fiind zărit pentru întîia oară în locul acela, d'Artagnan a fost întrebat ce doreşte.
La această întrebare îşi spuse numele foarte umil, se sprijini pe titlul de
compatriot şi rugă pe cameristul care venise să-i pună întrebarea, să-i aducă la
cunoştinţă domnului de Tréville cererea unei scurte audienţe, cerere pe care
cameristul îi făgădui cu glas ocrotitor să o transmită la timpul şi locul cuvenit.
D'Artagnan, care-şi mai venise în fire din uimirea de la început, avu deci
răgazul să cerceteze veşmintele şi chipurile celor de faţă.
În mijlocul celui mai însufleţit grup se găsea un muşchetar înalt, cu ţinută
semeaţă şi o ciudăţenie de îmbrăcăminte ce sărea în ochii tuturor. Nu purta
uniforma pe care, de altminteri, nici nu era dator s-o poarte mereu, într-o
vreme cînd domnea ceva mai puţină libertate, dar mai multă hotărîre, ci era
îmbrăcat într-o haină strîmtă pînă la genunchi, de culoare azurie, puţin cam
ieşită de soare, şi cam ponosită, dar pe deasupra ei avea o minunată eşarfă din
broderie de aur, ce strălucea ca solzii pe faţa apelor, în lumina vie a soarelui. O
pelerină lungă de catifea cărămizie îi cădea graţios pe umeri, lăsînd să se vadă
doar neasemuita eşarfă de care atîrna o spadă uriaşă.
Acest muşchetar încetase tocmai de a fi de gardă; se tînguia că are guturai
şi din cînd în cînd, tuşea silit. Din pricina asta îşi luase pelerina, spunea el
celor din jur; în vreme ce vorbea, privind de sus şi răsucindu-şi ţanţoş mustaţa,
ceilalţi nu-şi puteau lua ochii de la eşarfa brodată şi. bineînţeles, d'Artagnan
mai mult ca oricare altul.
― Ce vreţi, ― spunea muşchetarul, ― e la modă. Ştiu că-i o sminteală, dar
n-ai încotro, asta-i moda! De altfel, trebuie să faci ceva şi cu punga babacilor!
― Mai las-o, Porthos! ― se repezi unul din cei de faţă, ― vrei să ne faci să
credem că ai eşarfa din mărinimia părintească: ţi-o fi dat-o doamna voalată cu
care te-am întîlnit duminica trecută lîngă poarta Saint-Honore.
― Nu, pe cuvîntul şi cinstea mea de gentilom, am cumpărat-o chiar eu din
banii mei, răspunse acela care fusese numit Porthos.
― Da, la fel cum mi-am cumpărat şi eu punga asta nouă cu ce mi-a pus
iubita în punga mea veche, adăugă alt muşchetar.
― Adevărat , întări Porthos, ― şi ca dovadă, uite, am dat pe ea doisprezece
pistoli.
Admiraţia spori, deşi îndoiala mai stăruia încă.
― Nu-i aşa, Aramis? întrebă Porthos, întorcîndu-se spre alt muşchetar.
Înfăţişarea acestuia din urmă se bătea cap în cap cu a muşchetarului care-i
pusese întrebarea, numindu-l Aramis: era un tînăr de cel mult douăzeci şi doi
sau douăzeci şi trei de ani, cu o căutătură copilărească şi dulceagă, cu ochii
negri şi blajini, cu obrajii trandafirii şi catifelaţi ca o piersică de toamnă, mustaţa-i subţire desena deasupra buzei de sus o linie fără cusur; s-ar fi zis că
mîinile lui se codeau să se aplece, de teamă să nu li se umfle vinele; cînd şi
cînd îşi ciupea sfîrcul urechilor, ca să-l păstreze îmbujorat şi străveziu. De
obicei vorbea puţin şi încet, saluta în dreapta şi-n stînga, rîdea potolit,
arătîndu-şi frumoşii dinţi care păreau foarte îngrijiţi, ca de altfel întreaga sa
fiinţă. Răspunse la întrebarea prietenului, încuviinţînd doar din cap.
Această încuviinţare păru a înlătura toate îndoielile privitoare la eşarfă; toţi
rămăseseră cu ochii la ea, dar fără s-o mai pomenească; apoi printr-unul din
acele surprinzătoare salturi ale gîndirii, convorbirea se îndreptă deodată asupra
altui subiect.
― Ce ziceţi despre ce istoriseşte scutierul lui Chalais? întrebă unul din
muşchetari, fără a se întoarce spre cineva, ci dimpotrivă, punînd întrebarea
tuturor de acolo.
― Şi ce spune? întrebă Porthos cu glas trufaş.
― Spune c-a întîlnit la Bruxelles pe Rochefort, duhul rău al cardinalului,
travestit în capuţin. Blestematul de Rochefort, cu anteriul lui de călugăr, l-a
tras pe sfoară pe domnul de Laigues, de nerod ce e.
― Încă ce mai nerod, ― întări Porthos, ― dar aşa o fi oare?
― Aşa mi-a spus Aramis, răspunse muşchetarul.
― Adevărat?
― Ei, parcă dumneata nu ştii, Porthos, ― zise Aramis, ― nu ţi le-am spus eu
toate ieri? Hai să vorbim de altceva.
― Cum? Să vorbim de altceva? Asta-i părerea dumitale, ― stărui Porthos, ―
foarte frumos, să vorbim de altceva! La naiba! Că repede mai închei dumneata!
Adică cum? Cardinalul pune pe un trădător, pe un tîlhar, pe un nemernic să
spioneze un gentilom, îl pune să-i şterpelească scrisorile, apoi, cu ajutorul
spionului şi datorită scrisorilor, pune să i se taie capul lui Chalais sub
învinuirea tîmpită că ar fi vrut să-l omoare pe rege şi să-l însoare pe fratele
regelui cu regina! Nimeni n-avea habar de toată urzeala asta, ne-o destăinuieşti
dumneata ieri, spre marea noastră uimire, şi acum, cînd nici măcar nu ne-am
dezmeticit, vii să ne spui: hai să vorbim de altceva!
― N-avem decît să vorbim şi d-asta dacă ţii atât de mult, răspunse
netulburat Aramis.
― Dac-aş fi fost scutierul bietului Chalais, ― strigă Porthos, ― Rochefort ar
fi păţit-o rău de tot cu mine.
― Iar dumneata, ai fi păţit-o şi mai rău cu ducele Roşu11, îi atrase atenţia
Aramis.
― Cum? Ducele Roşu? Bravo, bravo, ducele Roşu! întări Porthos, aplaudînd
şi încuviinţînd din cap. Ducele Roşu, asta-i minunat! Am să răspîndesc porecla,
dragul meu, fii pe pace. Dar ştiu că are duh, Aramis al nostru! Ce păcat că n-ai
putut să-ţi urmezi chemarea, scumpul meu, ce drăgălaş popă ai fi fost!
― Nu-i decît o întîrziere trecătoare, lămuri Aramis. Într-o zi, tot o să fiu
preot; ştii şi dumneata Porthos, că tocmai de aceea nu mă las de teologie.
― O să facă aşa cum spune, întări Porthos. Mai curînd sau mai tîrziu, tot o

11 E vorba de Richelieu.

s-o facă.
― Mai curînd, zise Aramis.
― N-aşteaptă decît ceva ca să se hotărască de-a binelea şi să îmbrace iar
anteriul pe care-l ţine atîrnat în cui, dedesubtul uniformei, adăugă un
muşchetar.
― Şi ce anume aşteaptă? întrebă altul.
― Aşteaptă ca regina să dăruiască Franţei un moştenitor.
― Să încetăm cu astfel de glume, domnilor, ― spuse Porthos, ― slavă
domnului, regina e încă la vîrsta cînd poate să-l mai dăruiască.
― Se zice că domnul de Buckingham se află în Franţa, adăugă Aramis, cu
rîsul lui de pişicher, dînd acestei fraze, în aparenţă atît de nevinovate, un
înţeles destul de uşuratic.
― De data asta n-ai brodit-o, prietene Aramis, ― îi curmă vorba Porthos, ―
şi-n slăbiciunea dumitale de a face haz de orice, treci mereu peste margini
îngăduite: dacă te-ar auzi vorbind astfel domnul de Tréville, cred că nu i-ai face
de loc plăcere.
― Ai de gînd să-mi dai o lecţie, Porthos? îl întrebă Aramis, în a cărui privire
blajină se văzu scăpărînd un fulger.
― Dragul meu, fii muşchetar sau preot, fii una sau alta, dar nu şi una şi
alta, îl sfătui Porthos. Uite, Athos, ţi-a spus-o şi zilele trecute: slujeşti la prea
mulţi stăpîni deodată! Te rog, te rog, ar fi de prisos să ne supărăm, adu-ţi
aminte cum ne-am înţeles între noi, dumneata, Athos şi cu mine. Te duci la
doamna d'Aiguillon şi-i faci curte; te duci la doamna de Bois-Tracy; vara
doamnei de Chevreuse, şi-ţi merge vestea că ai ajuns departe de tot în
binevoitoarea preţuire a acestei doamne. Dumnezeule, nimeni nu-ţi cere să-ţi
destăinuîeşti fericirea, nici să-ţi dai pe faţă tainele inimii, îţi cunoaştem
cavalerismul. Dar dacă ai virtutea asta, atunci la naiba, foloseşte-o şi faţă de
maiestatea sa. Lasă să trăncănească cine vrea şi orice-o vrea despre rege şi
despre cardinal; dar regina e sfîntă şi dacă cineva vorbeşte de ea, apoi atunci să
vorbească numai de bine!
― Porthos, eşti la fel de înfumurat ca şi Narcis, răspunse Aramis. Ştii că nu
pot suferi dojenile ― afară doar dacă m-ar dojeni Athos. În ceea ce te priveşte pe
dumneata, dragul meu, ai o eşarfă prea frumoasă ca să mai faci pe sfătosul. O
să fiu preot cînd voi socoti de cuviinţă, deocamdată sînt muşchetar şi ca
muşchetar spun ce-mi place, iar în clipa de faţă îmi place să-ţi spun că ai
început să mă scoţi din răbdări.
― Aramis!
― Porthos!
― Ei, domnilor! Domnilor! se auziră strigăte în jurul lor.
― Domnul de Tréville îl aşteaptă pe domnul d'Artagnan, curmă discuţia
cameristul, deschizînd uşa.
La auzul acestor cuvinte în timpul cărora uşa rămăsese deschisă, se făcu
linişte; în mijlocul tăcerii atotcuprinzătoare, tînărul gascon străbătu o parte din
lungimea anticamerei şi intră la căpitanul muşchetarilor; totodată, se simţea
nespus de bucuros că fusese scutit la vreme de sfîrşitul acelei ciudate gîlcevi.