CEI TREI MUŞCHETARI - Alexandre Dumas

XXVIII. ÎNTOARCEREA

D'Artagnan rămăsese ameţit de groaznica povestire a lui Athos; totuşi, o
mulţime de lucruri nu i se păreau prea limpezi în acest crîmpei de mărturisire.
În primul rînd, un om beat criţă se destăinuise altuia destul de afumat şi, cu
toată toropeala ce-l cuprinsese după cele două, trei sticle de vin de Burgundia,
care i se suise la cap, d'Artagnan îşi amintea a doua zi dimineaţa fiecare cuvînt al lui Athos, ca şi cum pe măsură ce fusese rostit i s-ar fi întipărit în minte.
Toată acea îndoială îi aţîţa şi mai mult dorinţa de a descoperi adevărul, aşa că
se duse la prietenul lui, hotărît să înnoade firul convorbirii din ajun.; îl găsi
însă pe Athos cît se poate de liniştit, adică era din nou cel mai cumpănit şi mai
de nepătruns dintre oameni.
De altminteri, ghicind gîndul lui d'Artagnan, muşchetarul i-o luă înainte,
după ce mai întîi amîndoi îşi strînseseră mîna.
― Ştiu că eram beat turtă aseară, dragă d'Artagnan, ― începu el, ― mi-am
dat seama tocmai azi dimineaţă, după limba care tot mi-era grea în gură şi
după pulsul agitat; mă prind c-am îndrugat o mulţime de bazaconii.
Şi rostind aceste cuvinte, îşi pironi privirea asupra prietenului care se simţi
stînjenit.
― Nu, de loc, ― răspunse d'Artagnan, ― după cîte ţin minte, ai spus numai
lucruri neînsemnate.
― Da? Mă miră! Credeam că ţi-am istorisit o poveste, de ţi s-a ridicat părul
măciucă.
Şi se uită la tînărul lui prieten parcă ar fi vrut să-i citească pînă în adîncul
sufletului.
― Pe legea mea, ― răspunse d'Artagnan, ― se vede că eram mai beat decît
dumneata, fiindcă nu-mi aduc aminte de nimic.
Athos nu se lăsă înşelat şi stărui:
― Cred că ai băgat şi dumneata de seamă, scumpe prietene, că fiecare îşi
are toanele lui la beţie, triste sau vesele; eu, cînd mă îmbăt, sînt abătut şi odată
beat, îi trag cu tot soiul de trăsnăi lugubre pe care neroada mea de doică mi
le-a băgat în cap. E un cusur al meu şi încă un cusur mare, recunosc, dar
încolo, duc bine la băutură.
Athos vorbea pe un ton atît de firesc, încît d'Artagnan începu să şovăie în
părerile lui.
― Da, aşa trebuie să fie, ― încuviinţă tînărul, cu gînd să descopere
adevărul, ― mi-aduc şi eu aminte, ca prin vis, că am vorbit de spînzuraţi.
― Vezi? ― se repezi Athos pălind şi totodată încercînd să rîdă, ― eram sigur!
Să ştii că spînzuraţii sînt gogoriţa mea.
― Da, da, ― urmă d'Artagnan, ― uite, acum mi-aduc aminte; da, era vorba...
stai puţin... era vorba de o femeie.
― Chiar aşa, ― răspunse Athos, aproape ca varul de alb, ― da, e povestea
gogonată cu femeia blondă şi, de cîte ori încep cu chestia asta, înseamnă că
sînt beat mort.
― Da, da, asta e, ― adăugă d'Artagnan, ― povestea cu femeia blondă, înaltă,
frumoasă, şi cu ochi albaştri.
― Da, şi spînzurată.
― De soţul ei, un nobil de vază pe care l-ai cunoscut, urmă d'Artagnan,
privindu-l ţintă pe Athos.
― Ia te uită cît de uşor poţi băga în bucluc pe un om cînd nu mai ştii ce
spui, recunoscu Athos, ridicînd din umeri, ca şi cînd i-ar fi fost lui singur milă
de el. Hotărît lucru, de azi înainte nu mai vreau să mă îmbăt, d'Artagnan, e un
nărav dezgustător. D'Artagnan nu-i răspunse nimic.
Schimbînd dintr-o dată vorba, Athos urmă:
― Voiam tocmai să-ţi mulţumesc pentru calul pe care mi l-ai adus.
― Îţi place? întrebă d'Artagnan.
― Da, dar nu cred c-ar fi dus la tăvăleală.
― Te înşeli, am gonit cu el zece leghe în mai puţin de o oră şi jumătate şi
parcă n-ar fi făcut decît ocolul pieţii Saint-Sulpice.
― Păcat, o să mă faci să-mi pară rău!
― Să-ţi pară rău?
― Da, fiindcă nu-l mai am!
― Cum nu-l mai ai?
― Să-ţi spun cum: azi dimineaţă, m-am sculat pe la şase; dumneata
dormeai butuc şi eu nu ştiam ce să fac. Nu mă dezmeticisem încă bine după
cheful nostru de aseară; am coborît în sala mare, şi ce să văd? Unul din
englezii noştri se tocmea cu un geambaş ca să-şi cumpere un cal; al lui murise
ieri de dambla. M-am apropiat de el şi cînd am văzut că vrea să dea o sută de
pistoli pe un roib, i-am spus: am şi eu un cal de vînzare.
― Şi încă unul foarte frumos, a adăugat el; l-am văzut ieri; valetul
prietenului dumitale îl ţinea de dîrlogi.
― Credeţi că face o sută de pistoli?
― Da. Vreţi să mi-l vindeţi pe preţul ăsta?
― Nu-l vînd, dar îl joc.
― Îl jucaţi?
― Da.
― Şi ce jucăm?
― Zaruri.
― Zis şi făcut; şi am pierdut calul. Stai să vezi, urmă Athos, ― pe urmă am
cîştigat îndărăt valtrapul.
D'Artagnan îşi încruntă fruntea.
― Îţi pare rău? întrebă Athos.
― Spun drept că da, ― răspunse d'Artagnan, ― după calul ăsta trebuia să
fim recunoscuţi într-o zi pe cîmpul de luptă; era o mărturie şi o amintire, Athos,
ai făcut rău.
― Ei, dragă prietene, ia pune-te în locul meu, ― urmă muşchetarul ―
muream de plictiseală şi pe urmă, zău că nu-mi plac caii englezeşti! Dacă nu e
vorba decît să mă recunoască cineva, atunci ajunge şaua; bate la ochi destul.
Cît priveşte calul, n-avem decît să născocim ceva, ca să-i îndreptăţim dispariţia.
Ce dracu! un cal nu trăieşte cît lumea; hai să zicem că pe al meu l-a găsit
răpciugă. D'Artagnan nu-şi descreţea fruntea.
― Îmi pare rău, ― adăugă Athos, ― că pari să ţii aşa de mult la animalele
astea, căci stai să vezi, n-am sfîrşit încă.
― Ce-ai mai făcut?
― După ce am pierdut calul cu nouă puncte la zece, vezi ce lovitură, mi-a
trecut prin gînd să pun la joc şi calul dumitale!
― Sper că te-ai mulţumit numai cu gîndul.
― Dimpotrivă, l-am şi adus la îndeplinire.
― Drace! murmură d'Artagnan, îngrijorat.
― Am jucat şi am pierdut.
― Calul meu?
― Da, calul dumitale, şapte la opt; pentru un punct... ştii zicala!
― Îţi jur, Athos, că ţi-ai pierdut minţile!
― Dragul meu, trebuia să-mi fi spus asta ieri, cînd ţi-am istorisit bazaconiile
acelea, nu astăzi. Ce mai calea valea, am pierdut şi valtrapul şi frîul. Le-am
pierdut toate.
― Dar e îngrozitor ce-mi spui.
― Aşteaptă, nu ştii tot; aş fi mare jucător dacă nu m-aş încăpăţîna, dar mă
încăpăţînez; aşa e şi cînd beau; şi i-ar m-am încăpăţînat...
― Dar ce-ai mai fi putut juca? Nu mai aveai nimic.
― Ba da! Ba da, prietene! Ne mai rămînea diamantul care străluceşte la
degetul dumitale şi pe care l-am ochit eu de ieri.
― Diamantul ăsta? strigă d'Artagnan ducînd repede mîna la inel.
― Şi cum mă pricep la nestemate, fiindcă am avut şi eu vreo cîteva, mi-am
zis că al dumitale face o mie de pistoli.
― Sper, ― se încruntă d'Artagnan, pe jumătate mort de spaimă, ― că n-ai
pomenit nimic de diamantul meu.
― Ba dimpotrivă, scumpul meu, înţelegi, acest diamant era tot ce mai
aveam; cu el aş fi putut cîştiga îndărăt harnaşamentele, caii, ba chiar banii de
drum.
― Athos, mă faci să mă cutremur! izbucni d'Artagnan.
― Aşa că i-am vorbit partenerului meu despre diamantul dumitale, pe care-l
băgase şi el de seamă. Ce dracu , scumpule, porţi în deget o stea de pe cer şi ai
vrea să n-o vadă nimeni? Crezi că s-ar putea aşa ceva?
― Sfîrşeşte, dragul meu, sfîrşeşte, ― îl rugă d'Artagnan, ― căci, zău, cu
liniştea asta a dumitale mă bagi în boală.
― Am împărţit prin urmare diamantul în zece părţi de cîte o sută de pistoli
fiecare.
― Ah! îţi arde de rîs şi vrei să mă pui la încercare, îl întrerupse d'Artagnan..
care începea să-şi iasă din fire.
― Da de unde, nu glumesc de loc! Aş fi vrut să te vad în locul meu! De
cincisprezece zile nu zărisem chip omenesc şi mă tîmpeam stind la taifas cu
sticlele.
― Degeaba, asta tot nu te îndreptăţeşte să joci pe diamantul meu! răspunse
d'Artagnan, strîngîndu-şi nervos pumnul.
― Ascultă sfîrşitul: zece partide pe cîte o sută de pistoli partida. În zece
aruncături de zaruri, fără revanşă. Din treisprezece aruncături, am pierdut tot.
Treisprezece lovituri! Numărul 13 mi-a adus totdeauna nenoroc: era 13 ale lui
iulie cînd...
― Ducă-se naibii! strigă d'Artagnan, ridicîndu-se de la masă. Întîmplarea
din ziua aceea îl făcea s-o uite pe cea din ajun.
― Răbdare! ― îl potoli Athos, ― îmi făcusem şi eu socotelile mele. Englezul
era un ciudat; îl văzusem de dimineaţă stînd de vorbă cu Grimaud şi Grimaud
mi-a spus că englezul îi propusese să-l ia în slujba lui. Atunci l-am jucat pe Grimaud, pe tăcutul Grimaud împărţit în zece părţi.
― Ştii că asta are haz! Şi d'Artagnan izbucni în rîs, fără să vrea.
― Chiar pe Grimaud, ai înţeles? Şi cu cele zece părţi din Grimaud, care la
un loc nu fac nici o jumătate de pistol, am cîştigat iar diamantul. Să mai spui
că stăruinţa nu e o virtute!
― Pe legea mea, e nostim de tot, hohotea d'Artagnan împăcat, ştergîndu-şi
lacrimile de rîs.
― Mă înţelegi, cînd am simţit că norocul se întoarce, am început să joc
numai pe diamant.
― Ah. drace! se încruntă iarăşi d'Artagnan.
― Am cîştigat înapoi şaua şi calul dumitale, pe urmă şaua şi calul meu şi,
în sfîrşit, le-am pierdut iar. Pe scurt, am pus iar mîna pe şaua dumitale şi apoi
pe a mea, cu tot dichisul lor. Aşa stau lucrurile în clipa de faţă, e o lovitură
straşnică, aşa că m-am oprit aici.
D'Artagnan răsuflă uşurat ca şi cînd i s-ar fi luat o piatră de pe inimă.
― În sfîrşit, diamantul mi-a rămas? întrebă el sfios.
― Întreg, dragă prietene, şi pe deasupra, şeile armăsarului dumitale şi ale
armăsarului meu.
― Ce să facem cu şeile, fără cai?
― Am eu ceva în gînd.
― Athos, iar mă înspăiminţi.
― Ascultă-mă: dumneata, d'Artagnan, n-ai mai jucat de multă vreme, aşa-i?
― Şi nici n-am chef să joc.
― Să nu spunem vorbe, mari. Ziceam ca n-ai jucat de multă vreme;
înseamnă atunci că poţi avea noroc.
― Să zicem! Pe urmă?
― Uite, englezul şi tovarăşul lui mai sînt încă aici. Am băgat de seamă că-i
pare grozav de rău după hamuri. Pe de altă parte, dumneata ţii la cal. În locul
dumitale, aş pune la bătaie şeile cu toate celelalte contra calului.
― Dar n-o să vrea numai pentru o singură şa.
― Atunci, joacă-le pe amîndouă, eu nu sînt egoist ca dumneata.
― Ai face lucrul ăsta? întrebă d'Artagnan şovăitor, căci vrînd-nevrînd,
încrederea lui Athos începea să-l cîştige.
― Pe cinstea mea, şi le-aş juca pe un singur zar.
― Dar vezi, fiindcă am pierdut caii, ţineam cu tot dinadinsul să păstrăm
măcar şeile.
― Joacă atunci pe diamantul dumitale.
― Ba nicidecum! Niciodată, m-auzi? Niciodată!
― Drace! mormăi Athos, ― ţi-aş propune să-l pui la bătaie pe Planchet, dar
cum am mai încercat o dată, te pomeneşti că nu mai vrea englezul.
― Hotărît lucru, dragă Athos, e mai bine să nu risc nimic.
― Păcat, ― zise, dezamăgit, Athos, ― englezul ăsta e doldora de bani. Ei,
Doamne! încearcă o dată. O singură dată şi gata...
― Şi dacă pierd?
― Vei cîştiga.
― Şi dacă totuşi pierd?
― Atunci vei da şeile.
― Hai, fie pentru o singură dată, primi d'Artagnan.
Athos se duse după englez şi-l găsi în grajd, unde sorbea din ochi hamurile.
Prilejul era minunat. Îi spuse condiţiile lui. Şeile, căpestrele şi celelalte contra
unui cal sau a sumei de o sută de pistoli, la alegere. Englezul socoti repede:
toate laolaltă făceau trei sute de pistoli; căzu deci la învoială.
D'Artagnan aruncă zarurile tlremurînd, şi dădu la iveală numărul trei. Faţa
lui de ceară îl înspăimîntă pe Athos, care se mulţumi să spună:
― Zar nenorocos, prietene, domnul va avea deci caii, cu harnaşamente cu
tot.
Încîntat, englezul nu-şi mai dădu osteneala să amestece zarurile şi le
aruncă pe masă fără să mai privească, încredinţat de izbîndă; d'Artagnan
stătea cu capul întors, ca să-şi ascundă paraponul.
― Uite, uite, uite! ― zise Athos cu vocea-i liniştită, ― zarul ăsta e
nemaipomenit; l-am văzut doar de patru ori în viaţa mea: doi aşi!
Englezul privea şi nu-i venea să creadă, d'Artagnan privea şi nu mai putea
de bucurie.
― Da, ― urmă Athos, ― numai de patru ori; o dată la domnul de Crequy,
altă dată la mine, la ţară, în castelul meu de la... pe vremea cînd aveam un
castel; a treia oară la domnul de Tréville, unde zarul ne-a uimit pe toţi, şi, în
sfîrşit, a patra oară într-o cîrciumă unde eu am aruncat zarul şi m-a făcut să
pierd o sută de galbeni şi o cină.
― Domnul îşi ia calul îndărăt? întrebă englezul.
― Vezi bine! răspunse d'Artagnan.
― Fără revanşă, nu-i aşa?
― După înţelegerea noastră, fără revanşă. Aduceţi-vă aminte.
― Aşa e! calul va fi dat în grija valetului dumitale, domnule.
― O clipă, spuse Athos. Dă-mi voie, domnule vreau să spun cîteva cuvinte
prietenului meu.
― Poftim.
Athos îl trase la o parte pe d'Artagnan.
― Ce mai vrei de la mine, ispititorule? îl întrebă el. Vrei să mai joc?
― Nu, vreau să te gîndeşti.
― La ce?
― O să-ţi iei îndărărt calul, nu-i aşa?
― Fireşte.
― Socot să greşeşti, eu aş lua suta de pistoli; ştii că ai jucat hamurile contra
calului sau a sutei de pistoli, la alegere.
― Eu aş lua suta de pistoli.
― Ba eu iau calul.
― Şi eu îţi spun că greşeşti; ce-o să facem noi doi cu un singur cal, nu pot
călări la spatele dumitale, pe acelaşi cal, şi să fim ca cei doi fii Aymon22 care
şi-au pierdut fratele; şi nici nu mă poţi umili călărind alături de mine pe un
splendid armăsar. Eu, n-aş sta o clipă la îndoială, şi aş lua suta de pistoli;

22 Aluzie la romanul cavaleresc francez din sec. XII, "Cei patru fii Aymon"