CEI TREI MUŞCHETARI - Alexandre Dumas

XII. VINUL DE ANJOU

În urma zvonurilor deznădăjduite despre rege, ştirea însănătoşirii sale
începea să se răspîndească în tabără; cum însă chiar maiestatea sa era grăbită
să ia parte la asediu, se spunea că, de îndată ce va fi în putere să călărească,
va porni la drum.
În vremea asta, ducele de Orléans, fratele regelui, tot aşteptînd de la o zi la
alta să fie îndepărtat de la comanda trupelor şi înlocuit sau prin ducele
d'Angoulême, sau prin Bassompierre, sau prin Schomberg, care alergau după
comandă, nu făcea mai nimic, prăpădea zile întregi cu cercetările şi nu se
încumeta să pornească o încercare mai îndrăzneaţă pentru a-i alunga pe
englezi din insula Ré, unde asediau nestihgheriţi fortăreaţa Saint-Martin şi for-
tul La Prée, în vreme ce la rîndul lor, francezii asediau La Rochelle.
După cum am spus, d'Artagnan se mai liniştise, aşa cum se întîmplă
totdeauna în urma unei primejdii şi cînd primejdia pare înlăturată; nu-i
rămînea decît o grijă şi anume: n-avea nici o veste de la prietenii lui.
Dar, într-o dimineaţă, la începutul lunii noiembrie, totul i se lămuri datorită următoarei scrisori trimise din Villeroi:
"Domnule d'Artagnan,
Domnii Athos, Porthos şi Aramis, după ce au chefuit la mine şi s-au veselit
voiniceşte, au făcut atîta tărăboi, încît starostele castelului, om aspru, i-a
închis pe cîteva zile; eu îndeplinesc porunca ce mi-au dat, şi vă trimit
douăsprezece sticle din vinul meu de Anjou, care le-a plăcut îndeosebi; ei
doresc să închinaţi în sănătatea lor, din această băutură aleasă între toate.
Ascultîndu-le dorinţa, cu adîncă plecăciune, rămîn, domnule, prea
credincioasa şi smerita dumneavoastră; slugă.
GODEAU
Hangiul domnilor muşchetari".
― Aşa mai înţeleg! strigă d'Artagnan, ― ei sînt cu gîndul la mine în zile de
veselie, cum şi eu eram cu gîndul la ei în zile de restrişte; fireşte că voi bea în
sănătatea lor şi din toată inima; dar nu voi bea de unul singur.
D'Artagnan dădu fuga la doi ostaşi din gardă, cu care se legase mai
îndeaproape, ca să-i poftească la un pahar din straşnicul vinişor de Anjou,
proaspăt sosit. Unul din cei doi ostaşi era însă poftit în altă parte chiar în seara
aceea, iar celălalt în seara următoare. Întîlnirea lor trebui deci amînată cu încă
o zi.
Întorcîndu-se acasă, d'Artagnan trimise cele douăsprezece sticle de vin la
ospătăria companiei, cu rugămintea să fie bine păstrate; apoi în ziua cea mare,
petrecerea fiind hotărîtă pentru ora douăsprezece, încă de la nouă dimineaţa,
d'Artagnan îl trimise pe Planchet să pregătească cele de trebuinţă.
Mîndru din cale afară de deosebita sa îndatorire, Planchet se gîndi să
rînduiască toate cu chibzuială, de aceea îşi luă ca ajutor pe valetul unuia din
oaspeţii stăpînului, un anume Fourreau, precum şi pe acel aşa-zis soldat care
voise să-l omoare pe d'Artagnan şi care nefăcînd parte din nici o unitate intrase
în slujba acestuia sau mai curînd a lui Planchet, chiar în ziua în care
d'Artagnan îi scăpase viaţa.
La ora cuvenită, cei doi musafiri sosiră şi se aşezară la masă, în faţa
bucatelor ce se perindau în şir. Planchet servea cu şervetul pe braţ; Fourreau
destupa sticlele şi Brisemont, aşa se numea soldatul, turna în clondiraşe de
sticlă vinul care părea a se fi tulburat de zguduirile de pe drum. Vinul din
prima sticlă fiind cu deosebire tulbure la fund, Brisemont deşertă drojdia
într-un pahar şi d'Artagnan îi îngădui s-o bea, căci sărmanul nu-şi recăpătase
încă puterile.
După ce mîncară supa, oaspeţii tocmai se pregăteau să ducă la gură cel
dintîi pahar cu vin cînd, deodată, tunurile porniră să bubuie la fortul Louis şi
la Fortul cel Nou; crezînd că era vorba de vreun atac al asediatorilor sau poate
al englezilor, cei doi ostaşi alergară să-şi ia spadele; la fel de sprinten ca ei,
d'Artagnan le urmă pilda şi tustrei năvăliră afară, spre posturile lor.
Dar abia trecuţi de pragul ospătăriei îşi dădură seama de pricina
asurzitoarei larme: strigătele de "Trăiască regele!" şi "Trăiască domnul
cardinal!" răsunau de pretutindeni o dată cu bătaia dezlănţuită a tobelor.
Într-adevăr, nerăbdător cum am mai spus, regele lăsase baltă popasurile şi sosea chiar atunci împreună cu toţi curtenii şi cu zece mii de oameni, drept
trupe ajutătoare. Muşchetarii maiestăţii sale deschideau şi încheiau alaiul. Cot
la cot cu compania lui, înşirată de-a lungul drumului, d'Artagnan salută cu
anume înţeles pe prietenii care nu-l slăbeau din ochi şi pe domnul de Tréville
care-l recunoscuse din capul locului.
După această sărbătorească urare de bun sosit, cei patru prieteni se
îmbrăţişară frăţeşte.
― E grozav! strigă d'Artagnan, ― nici nu s-ar fi putut s-o nimeriţi mai la
ţanc şi cred că bucatele nici n-or fi avut vreme să se răcească, aşa e, domnilor?
adăugă tînărul întorcîndu-se spre cei doi ostaşi din gardă pe care-i prezentă
prietenilor lui.
― Măi, măi! pare-mi-se că tocmai benchetuiam! făcu Porthos.
― Nădăjduiesc că n-aţi poftit femei la masă, adăugă Aramis.
― Aveţi ceva vin mai de doamne-ajută aici, în magherniţă? întrebă Athos.
― Cum să nu! Îl avem pe al vostru, dragă prietene, răspunse d'Artagnan.
― Vinul nostru! se miră Athos.
― Vezi bine; cel care mi l-aţi trimis.
― Ţi-am trimis noi vin?
― Ştiţi foarte bine, vinişorul de pe colinele din Anjou.
― Da, da, ştiu de care vin vrei să vorbeşti.
― Vinul vostru preferat.
― Fireşte, cînd n-am nici şampanie şi nici Chambertin.
― Mă rog! În lipsă de şampanie sau de Chambertin o să vă mulţumiţi cu
ăsta.
― Aşadar, am trimis după vin de Anjou! Dar straşnic ne mai pricepem! se
bucură Porthos.
― Ba nu, e vinul care mi-a fost trimis din partea voastră.
― Din partea noastră? se minunară, într-un glas, tustrei muşchetari.
― Dumneata, Aramis, ai trimis oare vinul? întrebă Athos.
― Nu, dar dumneata, Porthos?
― Nu, dar dumneata, Athos?
― Nici eu.
― Dacă nu mi l-aţi trimis voi, atunci mi l-a trimis hangiul vostru.
― Hangiul nostru?
― Vezi bine! Hangiul vostru, Godeau, hangiul muşchetarilor.
― Ce mai atîta vorbă, ― le-o tăie Porthos, ― să vină de unde o vrea; hai să-l
gustăm şi dacă-i bun să-l bem.
― Ba de loc, ― se împotrivi Athos, să nu-l bem tocmai fiindcă nu ştim de
unde vine.
― Ai dreptate, Athos, încuviinţă d'Artagnan. Nu i-aţi cerut nici unul
hangiului Godeau să-mi trimită vin?
― Nici unul! Şi totuşi ţi l-a trimis ca din partea noastră.
― Iată scrisoarea, spuse d'Artagnan.
Şi arată prietenilor rîndurile primite.
― Nu-i scrisul lui! ― întări Athos ― i-l cunosc fiindcă înaintea plecării am
încheiat cu el socotelile pentru toată lumea.
― Scrisoarea nu vine de la el ― adăugă Porthos, ― noi n-am fost pedepsiţi,
nici unul.
― D'Artagnan ― rosti şi Aramis cu glas dojenitor, ― puteai oare să crezi că
ne-am purtat ca nişte zurbagii?...
D'Artagnan păli; îi tremurau vargă mâinile şi picioarele.
― Ce-i cu tine? Mă înspăimînţi! se repezi Athos, care nu-l tutuia decît
arareori.
― Fuga, fuga, prieteni! îi îndemnă d'Artagnan. Îmi trece prin minte o
bănuială cumplită! Să fie tot o răzbunare a acelei femei?
Athos păli şi el.
D'Artagnan alergă într-un suflet spre ospătărie, urmat de cei trei
muşchetari şi de amîndoi ostaşii din gardă.
În sala de mîncare privirea lui căzu din capul locului pe Brisemont care,
întins la pămînt, se zvîrcolea în chinuri groaznice.
Planchet şi Fourreau, galbeni ca ceara, încercau să-i vină în ajutor, dar se
vedea că orice ajutor era de prisos: moartea îşi înfipsese ghearele în toată fiinţa
nenorocitului.
― Vai, vai, ― gemu el, zărindu-l pe d'Artagnan, ― blestem! Aţi spus că mă
iertaţi şi m-aţi otrăvit!
― Eu? ― strigă d'Artagnan, ― eu? Sărman de tine, ce tot spui?
― Spun că mi-aţi dat să beau din vinul acela, spun că m-aţi îndemnat să-l
beau, spun că aţi vrut să vă răzbunaţi pe mine, spun că e amarnic!
― Nu-i adevărat, Brisemont, ― se apără d'Artagnan,― să nu crezi una ca
asta: jur că nu-i aşa...
― Dumnezeu e colo, sus! Dumnezeu vă va pedepsi! Doamne Dumnezeule!
Să îndure şi el într-o zi ce îndur eu acum!
― Pe sfînta Evanghelie! ― jură d'Artagnan, apropiindu-se de muribund, ―
n-aveam habar că vinu-i otrăvit: era să beau şi eu cum ai băut şi tu.
― Nu vă cred, murmură soldatul.
Şi-şi dădu sufletul în chinuri sfîşietoare.
― Îngrozitor! Îngrozitor! şoptea Athos, în vreme ce Porthos sfărîma sticlele,
iar Aramis dădea poruncă ― ceva cam tîrziu ― să alerge cineva după un
duhovnic.
― Dragii mei prieteni! Mi-aţi scăpat şi de data asta viaţa şi nu numai mie,
dar şi acestor camarazi. Domnilor, ― urma d'Artagnan, vorbind celor doi ostaşi,
― vă rog să nu scoateţi o vorbă despre păţania noastră. Cine ştie ce feţe
simandicoase s-or fi amestecat în treaba asta şi să nu ne pomenim cu vreo
năpastă pe cap.
― Vai de mine, domnule! ― îngăimă Planchet, mai mult mort decît viu, ― am
scăpat ca prin urechile acului.
― Cum asta, caraghiosule? se răsti d'Artagnan, adică aveai de gînd să bei
din vinul meu?
― În sănătatea regelui, domnule, cît p-aci să gust şi eu un păhărel, dacă nu
mi-ar fi spus Fourreau că mă cheamă cineva.
― Vai de sufleţelul meu! ― mărturisi şi Fourreau, clănţănind din dinţi de
spaimă, ― voiam să-l alung pe Planchet ca să beau numai eu!
― Domnilor, ― mai spuse d'Artagnan celor doi ostaşi din gardă, ― înţelegeţi
că asemenea ospăţ ar fi prea jalnic după tot ce s-a întîmplat, vă cer iertare şi
totodată vă rog să amînaţi petrecerea pe altădată.
Ostaşii ascultară curtenitor această dezvinovăţire şi, pricepînd că cei patru
prieteni doreau să rămînă singuri, se îndepărtară.
Rămaşi între ei, d'Artagnan şi cei trei muşchetari se uitară unul la altul cu
o privire care voia să spună că bănuiau cu toţii pericolul din umbră.
― Înainte de toate, ― începu Athos, ― să ieşim de aici, nu e plăcută
tovărăşia unui mort care nici n-a murit de moarte bună.
― Planchet, ― grăi d'Artagnan, ― îţi las în grijă leşul nenorocitului ăsta, să
fie îngropat în cimitir creştinesc. Adevărat că săvîrşise cîndva o crimă, dar s-a
pocăit.
Cei patru prieteni părăsiră încăperea, lăsînd în seama lui Planchet şi a lui
Fourreau cinstirea cea din urmă a nefericitului Brisemont.
Gazda îi duse în altă cameră, unde le dădu de mîncare ouă moi şi apă
proaspătă, pe care Athos o scoase cu mîinile lui din fîntînă. Porthos şi Aramis
aflară din cîteva cuvinte ale prietenului întîmplările din ultima vreme.
― După cum vezi, dragul meu, ― îi spuse d'Artagnan lui Athos, ― e o luptă
pe viaţă şi pe moarte.
Athos clătină din cap.
― Da, da, ― îi răspunse, ― văd şi eu; dar crezi că ea este?
― Fără doar şi poate!
― Îţi mărturisesc că eu tot mai am îndoieli.
― Şi floarea de crin de pe umărul ei?
― O fi vreo englezoaică pe care au însemnat-o cu fierul roşu în Franţa,
pentru cine ştie ce fărdelege.
― Athos, îţi spun că e soţia dumitale, ― stărui d'Artagnan ― nu-ţi aduci
aminte cum se potriveau toate semnalmentele?
― Nu pot să cred că cealaltă n-a murit; am spînzurat-o cu mîna mea!
Era rîndul lui d'Artagnan să clatine din cap.
― În sfîrşit, ce-i de făcut acum? întrebă tînărul.
― Fireşte că nu poţi rămîne aşa, cu spada atîrnînd mereu deasupra capului,
― răspunse Athos, ― şi că trebuie să găsim o ieşire.
― Dar cum?
― Ascultă, caută s-o vezi şi să stai de vorbă cu ea; spune-i aşa: Vrei pace
sau vrei război?! Pe cuvîntul meu de gentilom că niciodată n-o să scot o vorbă
despre dumneata, niciodată n-o să-ţi fac nimic, dar la rîndul dumitale, jură pe
ce ai mai sfînt c-o să mă laşi în plata Domnului; altfel mă duc la ministrul
justiţiei, mă duc la rege, mă duc după călău, asmut curtea împotriva dumitale,
te dau în vileag ca nelegiuită, pun să te cheme la judecată şi dacă te iartă, să
ştii că te omor eu singur, ― pe cinstea mea de gentilom! ― la un colţ de stradă,
aşa cum aş omorî un cîine turbat.
― Nu zic ba, ― răspunse d'Artagnan, ― dar cum să dau de ea?
― Timpul, dragă prietene, cu timpul vine şi prilejul, iar prileju-i joc de
noroc: cînd rişti mai mult, atunci şi cîştigi mai mult, dacă ştii să aştepţi.
― Adică s-aştept în bătaia gloanţelor şi a otrăvurilor!
― Nici o grijă! ― îl îmbărbăta Athos, ― ne-a ferit Dumnezeu pînă acum, ne
va feri şi de azi înainte.
― Da, pe noi! de altfel noi sîntem bărbaţi în toată firea şi, la urma urmelor,
rostul nostru-i să ne primejduim viaţa; dar ea! adăugă el, în şoaptă.
― Care ea? întrebă Athos.
― Constance.
― Ah, doamna Bonacieux! Aşa e! ― încuviinţă Athos, ― bietul meu prieten!
Uitasem că eşti îndrăgostit.
― Dar n-ai văzut chiar din scrisoarea pe care ai găsit-o la netrebnicul acela
mort, că acum e într-o mînăstire? se amestecă şi Aramis. E foarte bine la
mînăstire şi, în ceea ce mă priveşte, cum s-o sfîrşi asediul, eu vă dau cuvîntul
că...
― Bine, bine, ― răspunse Athos, ― aşa e, scumpe Aramis! Ştim cu toţii că
religia e marea dumitale chemare.
― Nu sînt muşchetar decît în trecere, adăugă, smerit, Aramis.
― Pare-se, de multă vreme n-a mai primit veşti de la iubita lui, ― lămuri în
şoaptă Athos ― daţi-i pace; ştim noi toate astea...
― Ia staţi! se amestecă Porthos, eu cred că tot ar fi ceva de făcut...
― Ce anume? întrebă d'Artagnan.
― Spui că e într-o mînăstire? întrebă Porthos.
― Da.
― Foarte bine! Atunci cum încetează asediul, o răpim de la mînăstire.
― Da, dar ar trebui să mai ştim şi în ce mînăstire e.
― Cam aşa ceva, recunoscu Porthos.
― O clipă, ― le curmă vorba Athos, ― nu spuneai dumneata, dragă
d'Artagnan, că mînăstirea a ales-o regina?
― Da, cel puţin aşa bănuiesc.
― Foarte bine! Atunci Porthos o să ne poată fi de folos.
― În ce fel, mă rog?
― Dar prin marchiza, sau ducesa, sau prinţesa aceea a dumitale; trebuie să
se bucure de trecere, nu glumă.
― Sst! ― făcu Porthos, ducîndu-şi degetul la buze, ― cred că e din şleahta
cardinalului; mai bine să n-afle nimic.
― Atunci, ― propuse Aramis, ― lăsaţi că vă fac eu rost de ştiri.
― Dumneata, Aramis, ― se minunară cei trei prieteni, ― dumneata? Dar
cum?
― Prin preotul reginei cu care mă am eu bine... lămuri Aramis,
îmbujorîndu-se.
Şi cu această încredere în suflet, cei patru prieteni, care sfîrşiseră de mîncat
modestul lor prînz, se despărţiră, făgăduindu-şi să se vadă chiar în seara
aceea; d'Artagnan se întoarse la Minimes, iar cei trei muşchetari se îndreptară
spre tabăra regală, unde trebuiau să-şi mai vadă şi ei de culcuşul lor.