CEI TREI MUŞCHETARI - Alexandre Dumas

XIX. FATALITATE

În vremea asta Milady, ieşită din minţi, răcnind pe puntea corăbiei ca o
leoaică pe care o îmbarcau, fusese ispitită să se zvîrle în mare ca să se întoarcă
la ţărm, neputîndu-se împăca cu gîndul că, deşi batjocorită de d'Artagnan şi
ameninţată de Athos, părăsea Franţa fără să se fi putut răzbuna. În curînd,
gîndul acesta i se păru atît de nesuferit, încît, oricare ar fi fost urmările, îl rugă
pe căpitan cu cerul şi cu pămîntul s-o coboare pe coastă; dar căpitanul, dornic
să iasă din strînsoare prins între crucişătoarele engleze şi cele franceze ca
degetul între scoarţă şi copac, era grozav de grăbit să ajungă în Anglia, aşa că
se împotrivi din răsputeri la ceea ce el socotea drept toane de femeie; făgădui
însă călătoarei sale, care de altfel îi fusese dată în mare grijă chiar de către
cardinal, s-o coboare, dacă marea şi francezii îi vor îngădui, într-unul din porturile Bretaniei, fie la Lorient, fie la Brest: deocamdată însă, vîntul era
neprielnic, marea frămîntată, aşa că pluteau de colo-colo pe lîngă coaste. Nouă
zile după ieşirea din Charente, Milady, galbenă la faţa de atîta ocară şi sînge
rău zări în sfârşit profilîndu-se coastele albăstrii ale Finisierului.
Chibzui că pentru a străbate acest colt al Franţei şi a se întoarce la
cardinal, îi trebuiau cel puţin trei zile; încă o zi pentru debarcare, adică cu totul
patru zile; prin urmare cele nouă zile trecute şi cu alte patru zile făceau la un
loc treisprezece zile pierdute; treisprezece zile în timpul cărora multe întîmplări
de seamă se puteau petrece la Londra. Îşi mai zise că, fără îndoială, pe cardinal
l-ar fi mîniat întoarcerea ei şi ar fi ascultat mai binevoitor plîngeri făcute
împotriva ei decît învinuiri pe care ea le-ar fi adus împotriva altora. Lasă deci să
treacă şi Lorient şi Brest fără a mai stărui pe lîngă căpitan care, la rîndul lui, se
ferise şi el s-o mai stîrnească. Milady îşi urmă deci călătoria şi chiar în ziua
cînd Planchet se îmbarca la Portsmouth pentru Franţa, trimisa eminenţei sale
intra triumfătoare în port.
Tot oraşul fremăta de un du-te vino nemaipomenit: patru mari corăbii, de
curînd construite, fuseseră tocmai lansate pe mare; pe dig, în picioare,
Buckingham, de sus, pînă jos în aur, scînteind ca totdeauna de diamante şi
nestemate, la pălărie cu o pană albă care-i cădea pe umăr, stătea înconjurat de
un stat major, aproape la fel de strălucitor ca şi el.
Era una din acele frumoase şi rare zile de iarnă, cînd Anglia îşi aduce
aminte că pe cer e un soare. Deşi palid sub vălul amurgului, astrul era
neasemuit de frumos; cobora în zare, împurpurînd bolta şi marea cu dîre de foc
şi aruncînd peste turlele şi bătrânele case ale oraşului o ultimă rază aurită, ce
se oglindea în geamuri ca văpăile unui pîrjol. Trăgînd în piept aerul mării, mult
mai tare
şi mai îmbălsămat în preajma ţărmului şi măsurînd din ochi toată puterea
pregătirilor pe care avea sarcina să le nimicească şi toată puterea acelei oşti
împotriva căreia trebuia să lupte ea singură ― ea, femeie ― numai cu cîteva
pungi de aur, Milady se compara în mintea ei cu Judith, cumplita evreică, în
clipa cînd pătrunsese în tabăra asirienilor şi cînd văzuse vălmăşagul uriaş de
care, de cai, de oameni şi de arme pe care trebuia să-l spulbere, aidoma unui
nor de fum, doar cu o mişcare a mîinii ei.
Corabia intră în rada portului; dar cînd să arunce ancora, un mic cuter
armat ca pentru război se apropie de vasul negustoresc, în chip de pază a
coastelor şi lăsîndu-şi barca pe ape, o îndreptă spre scara corăbiei. În barcă se
aflau: un ofiţer, un contra-maistru şi opt vîslaşi; numai ofiţerul se sui pe punte,
unde fu primit cu tot respectul cuvenit unei uniforme.
Ofiţerul schimbă cîteva vorbe cu stăpînul vasului, îi dădu să citească nişte
hîrtii pe care le avea la el şi la porunca acestuia din urmă, întreg echipajul,
marinari şi călători, fură chemaţi pe punte.
În urma acestui soi de apel, ofiţerul întrebă cu glas tare numele locului de
plecare, drumul şi popasurile corăbiei; la toate aceste întrebări, căpitanul
răspunse fără şovăire şi fără greutate. După aceea, ofiţerul trecu în revistă unul
după altul pe toţi cîţi erau pe vas şi, oprindu-se lîngă Milady, o privi cu
luare-aminte, dar fără sa-i spună nimic. Se întoarse pe urmă către căpitan, îi mai şopti cîteva cuvinte, apoi, ca şi
cînd corabia trebuia să asculte de atunci înainte numai de el porunci o
manevră pe care echipajul o îndeplini îndată. Vasul porni din nou, însoţit de
micul cuter care plutea pe de lături, ameninţîndu-i flancul cu gurile celor şase
tunuri; în acelaşi timp, barca urma dîra ce-o lăsa corabia, ca o biată coajă de
nucă îndărătul unei namile plutitoare.
În vreme ce ofiţerul o cercetase cu privirea, Milady, cum e lesne de
închipuit, îl măsurase la rîndul ei, din cap pînă în picioare. Dar oricît era de
obişnuită femeia aceasta să-şi înfigă ochii ei de jăratic în inimile celor cărora
voia să le smulgă tainele, de data asta dădu de o mutră atît de îngheţată, încît
nu izbuti să descopere nimic. Ofiţerul care se oprise în faţa ei şi o cercetase în
tăcere cu atîta luare-aminte, putea să aibă între douăzeci şi cinci şi douăzeci şi
şase de ani; era alb la faţă, avea ochii ca peruzeaua şi cam înfundaţi în orbite;
gura fină şi frumos arcuită rămînea nemişcată în conturul ei fără greş; bărbia
foarte pronunţată mărturisea o putere de voinţă care la omul britanic de rînd e
mai întotdeauna doar încăpăţînare; fruntea puţin teşită, frunte ce se potriveşte
poeţilor, înflăcăraţilor şi ostaşilor, era uşor adumbrită de un păr scurt şi rar
care, ca şi barba ce-i acoperea parte de jos a obrazului, era de un frumos
castaniu închis.
Cînd corabia intră în port, coborîse noaptea. Pîcla îngroşa bezna, doar în
jurul farurilor şi al felinarelor de pe dig plutea un nimb asemeni celui din jurul
lunei, atunci cînd vremea ameninţă a ploaie. Aerul era apăsător, jilav şi rece.
Milady, femeia aceasta atît de tare, simţea că tremură fără să vrea.
Ofiţerul ceru să i se arate cuferele călătoarei şi porunci să fie coborîte în
barcă. După aceea, dîndu-i mîna, o pofti să coboare şi ea.
Milady îl privi lung, codindu-se.
― Cine sînteţi dumneavoastră, domnule, care aveţi bunătatea să vă îngrijiţi
de mine?
― Puteţi să vă daţi seama, doamnă, după uniformă. Sînt ofiţer în marina
engleză, răspunse tînărul.
― Şi se obişnuieşte oare ca ofiţerii din marina engleză să ia în grija lor pe
compatrioţi atunci cînd sosesc într-un port al Marei Britanii şi să împingă
bunăvoinţa pînă acolo încît să-i însoţească pe uscat?
― Da, milady, se obişnuieşte, nu din bunăvoinţă, ci din prevedere; în vreme
de război străinii sînt găzduiţi într-un loc anumit, pentru a putea rămîne sub
supravegherea guvernului pînă ce se vor fi cules toate lămuririle asupra lor.
Aceste cuvinte fură rostite cu cea mai rece bună-cuviinţă şi cea mai
desăvîrşită linişte. Totuşi ele nu avură darul s-o potolească pe Milady.
― Dar eu nu sînt străină, domnule, răspunse ea cu accentul cel mai curat
care a răsunat vreodată de la Portsmouth pînă la Manchester, mă numesc lady
Clarick şi această măsură...
― Această măsură este generală, milady, şi orice încercare de nesupunere
ar fi de prisos.
― Atunci, domnule, vă voi urma.
Şi dînd mîna ofiţerului, Milady începu să coboare scara la capătul căreia
aştepta barca. Ofiţerul o urmă. Pe jos, la pupa era întinsă o pelerină mare; după ce o pofti să se aşeze peste pelerină, ofiţerul luă loc lîngă ea.
― Daţi-i drumul, porunci el marinarilor.
Cele opt lopeţi se lăsară toate deodată, cu un singur clipocit şi o singură
mişcare: barca părea că zboară pe faţa apelor. După cinci minute erau la ţărm.
Ofiţerul sări pe chei şi întinse mîna femeii.
Tot acolo aştepta o trăsură.
― Trăsura e pentru noi? întrebă Milady.
― Da, doamnă, răspunse ofiţerul.
― E aşa departe hanul?
― La celălalt capăt al oraşului.
― Să mergem, zise Milady.
Şi se urca hotărîtă în trăsură.
Ofiţerul avu grijă ca sipetele să fie bine legate îndărătul trăsurii, apoi,
aşezîndu-se lîngă Milady, închise portiera.
Numaidecît, fără să i se dea vreo poruncă sau să-i spună încotro să meargă,
vizitiul porni în goană şi se înfundă pe străzile oraşului.
O primire atît de stranie trebuia să fie pentru Milady un bogat izvor de
cugetare: cînd îşi dădu seama că tînărului ofiţer nu-i ardea de vorbă, se ghemui
într-un colţ şi începu să ia la şir toate bănuielile care-i încolţeau în minte.
Totuşi, după un sfert de ceas, mirată de lungimea drumului, se plecă spre
portieră ca să vadă încotro o duceau. Nu se mai zărea nici o casă; doar copacii
păreau că aleargă unii după alţii în noapte, ca nişte mari stafii cernite.
Milady se cutremură.
― Dar nu mai sîntem în oraş, domnule, zise ea. Tînărul ofiţer tăcu chitic.
― Domnule, eu nu merg mai departe dacă nu-mi spui unde mă duceţi!
Ameninţarea rămase fără răspuns.
― Asta-i prea din cale afară! strigă Milady. Ajutor! Ajutor!
Nici un glas nu răspunse. Trăsura gonea la fel de iute; ofiţerul părea o
stană de piatră.
Milady îi aruncă atunci una din acele groaznice căutături, atît de proprii
chipului ei şi care rareori se întîmpla să dea greş. De mînie, ochii îi scînţeiau în
beznă. Tînărul rămase nepăsător.
Milady deschise portiera trăsurii şi vru să sară afară.
― Luaţi seama, doamnă, ― rosti liniştit tînărul, ― dacă săriţi, vă puteţi
pierde viaţa.
Milady căzu la loc, scrîşnind; ofiţerul se aplecă şi o privi la rîndul lui, mirat
să vadă chipul acela odinioară atît de frumos, schimonosit de turbare, aproape
hîd. Vicleana înţelese că era pierdută dacă ar fi lăsat să i se vadă în suflet. Îşi
însenină trăsăturile feţei, grăind cu glas plîngător:
― În numele cerului, domnule, spuneţi-mi cui se datorează silnicia aceasta:
dumneavoastră, guvernului dumneavoastră sau vreunui duşman al meu?
― Nu sînteţi supusă la nici o silnicie, doamnă, şi ceea ce vi se întîmplă este
urmarea unei măsuri fireşti pe care sîntem nevoiţi s-o luăm faţă de toţi cei care
debarcă în Anglia.
― Aşadar dumneavostră nu mă cunoaşteţi, domnule?
― Este întîia oară cînd am cinstea să vă văd.
― Şi pe cuvîntul dumneavoastră că n-aveţi nici un fel de pică împotriva
mea?
― Nici un fel, vă jur!
Era atîta seninătate, atîta sînge rece, chiar atîta blîndeţe în glasul tînărului,
încît Milady se mai potoli.
În cele din urmă, după aproape un ceas de mers, trăsura se opri în faţa
unor zăbrele de fier ce închideau un drum neted ducînd la un castel cu linii
aspre, dintr-o bucată parcă, şi singuratic. Aşa cum înaintau, pe un nisip ca
pulberea, Milady desluşi un vuiet haotic pe care-l recunoscu a fi zgomotul
valurilor mării, cînd se izbesc de o coastă stîncoasă.
Trăsura trecu sub două bolţi şi se opri în sfîrşit într-o curte întunecoasă şi
pătrată; portiera se deschise aproape îndată, ofiţerul sări sprinten, şi, întinzînd
mîna tinerei femei, o ajută să se sprijine şi să coboare destul de liniştită.
― Totuşi, ― grăi Milady, privind întîi împrejur, apoi spre tînărul ofiţer, cu
zîmbetul ei cel mai fermecător, ― totuşi, orice s-ar spune, sînt ostatică; fireşte
însă că nu pentru multă vreme, adăugă ea. Conştiinţa mea şi cuviinţa
dumitale, domnule, mă liniştesc.
Oricît de măgulitoare erau aceste cuvinte, ofiţerul nu răspunse nimic;
scoţînd din cingătoare un fluieraş de argint, ca cel de care se foloseau
contramaiştrii pe vasele de război, fluieră de trei ori, pe trei tonuri felurite;
deodată, mai mulţi oameni se iviră, deshămară caii din care ieşeau aburi, şi
traseră trăsura sub un şopron.
Atunci, cu aceeaşi cuviinţă molcomă, ofiţerul o pofti pe Milady în casă. Iar
ea, cu aceeaşi faţă zîmbitoare, îl luă de braţ şi intră cu el printr-o uşă joasă şi
strîmtă, de-a lungul unei săli boltite care, luminată doar la capătul ei, ducea
către o scară de piatră, ce se răsucea în jurul unei muchii de piatră; se opriră
apoi am îndoi în faţa altei uşi ferecate; după ce tînărul puse în broască cheia ce
avea la el, uşa se învîrti greoaie pe ţîţîni, dezvăluind vederii camera sortită
ostaticei.
Dintr-o singură aruncătură, de ochi, Milady cuprinse întreaga încăpere,
pînă în cele mai mici amănunte.
Era o cameră, al cărei mobilier putea sluji tot atît de bine unei închisori, cît
şi locuinţei unui om slobod; totuşi, gratiile ferestrelor şi zăvoarelor uşii
mărturiseau deschis că era vorba de o închisoare.
O clipă, întreaga putere sufletească a acestei fiinţe, călite totuşi în grele
încercări, o părăsi; căzu într-un jilţ, cu braţele încrucişate, cu fruntea plecată,
aşteptând să vadă intrînd în orice clipă un judecător care să-i pună tot soiul de
întrebări.
Dar nimeni nu intră afară doar de doi sau trei soldaţi de marină care-i
aduseră sipetele şi lăzile, le lăsară într-un ungher şi se îndepărtară fără nici un
cuvînt.
Ofiţerul supraveghea toate aceste amănunte cu liniştea-i nedezminţită pe
care Milady o băgase de seamă, nerostind la rîndul lui nici un cuvînt şi
făcîndu-se ascultat doar prin mişcări ale mîinii sau prin semnele cu fluieraşul
lui. S-ar fi zis că între omul acela şi subalterni nu era limbă vorbită, sau că
graiul ajunsese de prisos.În sfirşit, nemaiputîndu-se stăpîni, Milady rupse tăcerea.
― În numele cerului, domnule! ― izbucni ea, ― ce înseamnă toate astea?
Scoateţi-mă din nedumerire. Pot să înfrunt o primejdie pe care s-o prevăd, o
nenorocire care s-o pricep. Unde sînt şi ce sînt aici? Dacă sînt liberă, ce rost au
gratiile astea şi zăvoarele de la uşi? Dacă sînt ostatică, ce crimă am săvîrşit?
― Sînteţi aici în camera care vă este sorocită, doamnă. Am primit poruncă
să vă iau de pe corabie şi să vă însoţesc în acest castel; am îndeplinit porunca,
cred eu, cu toată străşnicia unui soldat, dar şi cu toată curtenia unui gentilom.
Aici se sfîrşeşte, cel puţin pînă acum, îndatorirea ce mi s-a încredinţat; celelalte
toate privesc pe altcineva.
― Cine e ace! cineva? întrebă Milady. Nu puteţi să-mi spuneţi numele?
Tocmai atunci se auzi mare zăngănit de pinteni pe scări: cîteva voci trecură
şi se stinseră în vreme ce zgomotul unui pas singuratic se apropie de uşă.
― Iată-l ca vine, doamnă, spuse ofiţerul dîndu-se la o parte şi asteptînd
într-o ţinută plină de respect şi de supunere.
În acelaşi timp, uşa se deschise şi un bărbat se ivi în prag. Era fără pălărie,
purta spadă la şold şi în mînă mototolea o batisă. Milady crezu că recunoaşte
umbra ce se desprindea din întuneric; se sprijini cu o mînă de braţul jilţului
şi-şi întinse gîtul, grăbită să se încredinţeze că nu se înşela.
Străinul înaintă încet spre ea. Şi pe măsură ce înainta, intrînd în cercul de
lumină aruncat de lampă, Milady se dădea fără voia ei îndărăt.
Apoi, cînd nu mai avu nici o îndoială:
― Cum asta! dumneata eşti, scumpe frate? strigă ea în culmea uimirii.
― Da, frumoasă doamnă! ― răspunse lordul de Winter, salutînd-o pe
jumătate curtenitor, pe jumătate în zeflemea, ― eu, în carne şi oase.
― Dar atunci, castelul acesta?
― E al meu.
― Şi camera aceasta?
― E a dumitale.
― Prin urmare sînt ostatica dumitale?!
― Cam aşa ceva.
― Dar este o înspăimîntătoare siluire!
― Să lăsăm vorbele mari; mai bine să ne aşezăm şi să vorbim liniştit, aşa
cum se cuvine între un frate şi o soră.
Apoi, întorcîndu-se spre uşă, şi văzînd că tînărul ofiţer îi aşteaptă porunca:
― E bine, ― îi spuse, ― îţi mulţumesc; şi acum, lasă-ne, te rog, singuri,
domnule Felton.