CEI TREI MUŞCHETARI - Alexandre Dumas

XXXI. MÎNĂSTIREA CARMELITELOR DIN BETHUNE

S-ar zice că marilor criminali le e hărăzit să treacă peste toate piedicile şi să
scape de toate primejdiile pînă în ceasul cînd soarta plictisită ridică o stavilă
norocului lor nelegiuit.
Aşa s-a întîmplat şi cu Milady: trecu printre crucişătoarele celor două
naţiuni şi ajunse la Boulogne fără nici o neplăcere. Cînd coborîse la
Portsmouth, Milady era o englezoaică pe care prigoana din Franţa o alungase
din La Rochelle: debarcă la Boulgne, după o călătorie de două zile pe mare, se
dădu drept franţuzoaică hărţuită de englezi la Portsmouth, în ura lor nesecată
împotriva Franţei.
Milady avea de altminteri cel mai preţios dintre paşapoarte: frumuseţea ei,
înfăţişarea nobilă şi mărinimia cu care împărţea pistolii. Scutită de obişnuitele
formalităţi prin binevoitorul surîs şi curtenitoarea purtare a bătrînului
guvernator din port, care-i sărută mîna, ea rămase la Boulogne atît cît îi trebui
pentru a pune la poştă o scrisoare cu următorul cuprins:
"Eminenţei Sale, Monseniorul cardinal de Richelieu, în tabăra de lîngă La
Rochelle".
"Monseniore, Eminenţa Voastră poate fi liniştită: înălţimea Sa, ducele de
Buckingham, nu va pleca spre Franţa
Boulogne. 25, seara.
Milady de***."
"P. S. ― Potrivit dorinţelor Excelenţei Voastre plec la mînăstirea Carmelitelor
din Béthune, unde îi voi aştepta poruncile."
Într-adevăr, chiar în aceeaşi seară Milady porni mai departe: o prinse noaptea pe drum; se opri şi se culcă într-un han; a doua zi la cinci dimineaţa,
porni din nou şi după trei ceasuri pătrundea în Béthune. Întrebă de mînăstirea
Carmelitelor şi se îndreptă grabnic într-acolo.
Stareţa mînăstirei îi ieşi în întîmpinare; Milady arătă ordinul cardinalului.
Călugăriţa porunci să i se dea o cameră şi să i se aducă de mîncare.
Trecutul, greu de întîmplări, pierise din faţa ochilor ei. Cu privirea aţintită
asupra viitorului, nu mai vedea decît răsplata pe care i-o sorocea cardinalul,
căci îl slujise într-un chip atît de fericit şi fără ca numele-i să-i fie cu nimic
amestecat în sîngeroasa ispravă. Mistuită mereu de noi patimi, viaţa ei era
aidoma acelor nori care plutesc pe cer, răsfrîngînd aci azurul, aci vîlvătaia
focului, aci negrul ameninţător al vijeliei, nori ce nu lasă alt soi de urme pe
pămînt decît doar pustiire şi moarte.
După prînz, călugăriţa trecu pe la Milady; într-o mînăstire sînt puţine
distracţii şi prea cinstita stareţă ardea de nerăbdare să-şi cunoască mai
de-aproape noua musafiră.
La rîndul ei, Milady ţinea să placă stareţei; şi nu era lucru prea greu pentru
această femeie, cu însuşiri într-adevăr de seamă. Căutînd să pară apropiată,
izbuti să fie chiar încîntătoare şi cuceri pe buna călugăriţă prin vorba ei atît de
însufleţită şi farmecul întregei sale fiinţe.
Călugăriţei, mlădiţă de neam nobil, îi plăceau mai ales întîmplările de la
curte care ajungeau arareori pînă la capătul regatului şi care mai ales izbuteau
atît de greu să străbată zidurile mînăstirilor în pragul cărora se sting zgomotele
lumii.
Milady, dimpotrivă, cunoştea fir cu fir toate iţele tainice ale înaltei nobilimi
în mijlocul cărora trăise mereu vreme de cinci sau şase ani; se porni deci să
dezvăluie blajinei călugăriţe obiceiurile zilei la curtea Franţei, îmbinate cu
nemărginita cucernicie a regelui; îi povesti apoi un şir de păţanii deocheate
de-ale doamnelor şi curtenilor, pe care călugăriţa îi cunoştea bine după nume,
pomeni în treacăt legătura de dragoste dintre regină şi Buckingham,
înşirîndu-le toate pe nerăsuflate.
Dar călugăriţa se mulţumi să asculte şi să zîmbească fără să răspundă.
Văzînd că asemenea istorisiri îi descreţesc totuşi fruntea, Milady nu-şi curmă
spusele; aduse binişor vorba şi despre cardinal.
Era însă foarte încurcată; nu ştia dacă stareţa era regalistă sau
cardinalistă: prevăzătoare, se ţinu pe o linie de mijloc; la rîndul ei, călugăriţa se
păstră şi mai la depărtare, mulţumindu-se să-şi încline adînc capul de cîte ori
călătoarea rostea numele eminenţei sale.
Milady începu să se teamă că se va plictisi grozav în mînăstire. Hotărî deci
să arunce undiţa pentru a şti la ce să se aştepte. Vrînd să vadă pînă unde ar
merge buna credinţă a vrednicei călugăriţe, începu să-l vorbească de rău pe
cardinal, întîi pe ocolite, apoi chiar cu amănunte. Povesti despre legăturile lui
de dragoste cu doamna d'Aiguillon, cu Marion de Lorme şi cu alte cîteva femei
galante.
Călugăriţa ascultă cu mai multă luare-aminte şi înviorîndu-se încet-încet,
surîse.
― Bine, ― îşi zise Milady, ― începe să se mai dezgheţe; dacă o fi cardinalistă, cel puţin nu-i fanatică.
Trecu apoi la prigoana pe care cardinalul o dezlănţuia asupra duşmanilor.
Călugăriţa se mulţumi să-şi facă semnul crucii fără să arate nici încuviinţare,
nici împotrivire.
Aceasta o întări pe Milady în părerea că stareţă era mai curînd regalistă
decît cardinalistă.
Milady îşi urmă firul vorbii din ce în ce mai apăsat:
― Nu ştiu nimic din toate chestiunile acestea, ― rosti în sfîrşit călugăriţa, ―
dar oricît de departe sîntem de curte şi oricît ne-ar fi de străine ţelurile lumii
dinafară, avem aici pilde nespus de triste despre ceea ce-mi povestiţi; una din
oaspetele noastre a avut multe de îndurat de pe urma răzbunării şi a prigoanei
domnului cardinal.
― Una din oaspetele dumneavoastră? întrebă Milady. Dumnezeule, sărmana
femeie, o plîng, nenorocita!
― Şi pe drept cuvînt, căci e într-adevăr vrednică de plîns: închisoare,
ameninţări, schingiuiri, a îndurat de toate. Dar, la urma urmei, ― adăugă
călugăriţa, ― poate domnul cardinal şi-a avut temeiurile lui cînd a făcut astfel
şi cu toate că femeia pare un înger, nu trebuie să judeci niciodată oamenii după
înfăţişare.
"Bun! ― îşi zise în sinea ei Milady ― cine ştie! Te pomeneşti că voi descoperi
ceva pe-aici; norocul meu!"
Şi se sili să împrumute căutăturii ei cea mai desăvîrşită nevinovăţie.
― Da, ştiu! ― răspunse Milady, ― chiar se spune că nu trebuie să judeci
după ochii cuiva, dar în ce să te încrezi dacă nu în cea mai minunată plăsmuire
a Domnului? Cît despre mine, aş putea să mă înşel toată viaţa, dar eu tot voi
avea încredere în fiinţa al cărei chip îmi va place.
― Ar fi deci ispitită să credeţi că această tînără e cu adevărat nevinovată?
întrebă călugăriţa.
― Domnul cardinal nu urmăreşte numai crimele; anumite virtuţi le
urmăreşte şi mai grozav încă decît anumite fărădelegi.
― Îngăduiţi-mi, doamnă, să vă spun mirarea mea, îi curmă vorba
călugăriţa.
― Privitor la ce? întrebă Milady neştiutoare.
― La cele ce-mi spuneţi.
― Şi ce găsiţi de mirare in ceea ce vă spun? adăugă ea zîmbind.
― Sînteţi prietena cardinalului, de vreme ce vă trimite aici, şi totuşi...
― Şi totuşi îl vorbesc de rău. Întregi Milady gîndul stareţei.
― Dar nici de bine nu-l vorbiţi!
― Pentru că nu sînt prietena lui, ― urmă Milady oftînd, ― sînt victima lui.
― Totuşi, scrisoarea aceasta prin care eminenţa sa îmi trimite mie ştire...
― Este o poruncă pentru mine să stau într-un soi de închisoare pînă or veni
să mă scoată de aici oamenii lui.
― Dar de ce n-aţi fugit?
― Şi unde să mă duc? Credeţi oare că e vreun loc pe pămînt unde să nu
poată ajunge cardinalul, dacă îşi dă osteneala să-şi întindă mîna? Să fi fost
bărbat, tot ar mai fi mers; dar o femeie, ce vreţi să facă o femeie? Tînăra aceea pe care o aveţi aici a încercat să fugă?
― Nu, e adevărat; dar cu ea e altceva: Cred că pe ea o ţine în Franţa o
dragoste.
― Atunci, ― răspunse Milady oftînd iarăşi, ― dacă iubeşte, nu-i chiar atît de
nefericită.
― Aşadar, ― urmă stareţa privind-o pe Milady cu tot mai multă
luare-aminte, ― am în faţa mea încă o sărmană prigonită, nu-i aşa?
― Din păcate, da! încuviinţă Milady.
O clipă călugăriţa se uită cu grijă la noul oaspete, ca şi cînd i-ar fi trecut
prin minte altă bănuială.
― Nu cumva sînteţi o duşmană a sfintei noastre credinţe? întrebă ea.
― Eu, ― se scutură Milady, ― eu, protestantă! Nu, vai de mine, îl iau martor
pe Dumnezeu din ceruri: sînt, dimpotrivă, o catolică înfocată!
― Atunci, doamnă, ― urmă călugăriţa surîzînd, ― fiţi pe pace: casa în care
vă găsiţi nu va fi o închisoare prea aspră şi vom face tot ce va trebui că să vă fie
dragă şederea la noi; ceva mai mult: o să vă întîlniţi aici cu tînăra despre care
v-am vorbit, prigonită fără îndoială în urma urzelilor de la curte. E o femeie
apropiată, drăgălaşă.
― Cum o cheamă?
― Mi-a fost trimisă de cineva foarte de seamă, sub numele de Ketty. N-am
încercat să aflu celălalt nume al ei.
― Ketty? se miră Milady. Sînteţi sigură?...
― Că o cheamă aşa? Da, doamnă, nu cumva o cunoaşteţi?...
Milady zîmbi la gîndul că femeia aceea tînără putea să fie fosta ei cameristă.
Fiindcă de amintirea fetei se lega amintirea unei mînii, o aprigă dorinţă de
răzbunare îi tulbură trăsăturile; îndată însă, vicleana cu o sută de feţe îşi
aşternu pe chip liniştea şi bunăvoinţa, pierdute doar o clipă.
― Şi cînd aş putea să văd pe această tînără doamnă, care simt că-mi va fi
deosebit de dragă? întrebă Milady.
― Astă-seară, ― răspunse călugăriţa, ― poate chiar mai curînd. Dar, mi-aţi
spus singură că de patru zile sînteţi pe drum; azi dimineaţă v-aţi sculat la cinci,
aşa că trebuie să aveţi nevoie de odihnă. Culcaţi-vă şi dormiţi: la ora prînzului
o să vă deşteptăm din somn.
Adulmecînd îmbietoarea licărire a unei noi isprăvi, Milady s-ar fi lipsit şi de
somn, după pofta inimii ei, însetată de urzeli; urmă totuşi sfatul stareţei; de
douăsprezece sau cincisprezece zile trecuse prin tot soiul de nelinişti, încît
chiar dacă trupul ei de fier ar mai fi putut îndura oboseală, sufletul ei, în
schimb, avea nevoie de odihnă.
Se despărţi de călugăriţă şi se culcă, uşor legănată de gîndurile
răzbunătoare pe care i le stîrnise în chip firesc numele cameristei. Îşi amintea
acea făgăduială, aproape fără margini, ce i-o făcuse cardinalul dacă ar fi izbutit
în încercarea ei. Şi izbutise; îl avea aşadar pe d'Artagnan în mînă!
Un singur lucru o înspăimînta: amintirea soţului ei, contele de La Fère, pe
care îl crezuse mort, sau cel puţin plecat din ţară şi care i se înfăţişa acum sub
numele de Athos, cel mai bun prieten al lui d'Artagnan. Dacă era însă prietenul
lui d'Artagnan, fireşte că-l ajutase în toate ticluirile, datorită cărora regina zădărnicise planurile eminenţei sale; dacă era prietenul lui d'Artagnan era prin
urmare şi duşmanul cardinalului; atunci, fără îndoială că-l putea învălui şi pe
el în răzbunarea sub ale cărei falduri nădăjduia să-l înăbuşe pe tînărul
muşchetar.
Nădejdile acestea erau pentru Milady tot atîtea gînduri dragi; adormi curînd
în dulcea lor legănare.
Un glas blajin ce răsuna la picioarele patului o trezi din somn. Deschise
ochii şi văzu pe călugăriţă însoţită de o tînără cu păr bălai şi pielea obrazului
străvezie, care pironea asupra ei o privire plină de binevoitoare curiozitate.
Chipul femeii tinere îi era cu desăvîrşire necunoscut; în vreme ce schimbau
între ele obişnuitele vorbe de cuviinţă, se cercetară una pe alta cu multă
luare-aminte; amîndouă erau foarte frumoase, dar fiecare de o frumuseţe
felurită. Totuşi, Milady surîse la gîndul că o întrecea cu mult pe cealaltă
printr-o linie falnică şi o ţinută de înaltă nobleţe. E drept că îmbrăcămintea de
soră pe care o purta tînăra nu prea era potrivită pentru a înfrunta atare bătălie.
Călugăriţa le prezentă pe una celeilalte, apoi acest început de cunoştinţă
fiind pus la cale, cum îndatoririle ei o chemau la biserică, lăsă pe cele două
femei singure.
Văzînd că Milady stătea culcată, sora vru să iasă în urma stareţei, dar
Milady o opri.
― Cum, doamnă, ― îi spuse ea, ― abia te-am văzut şi vrei să mă şi lipseşti
de prezenţa dumitale, pe care, îţi mărturisesc, mă cam bizuiam pentru timpul
cît va trebui să stau aici?
― Nu, doamnă, ― răspunse sora, ― dar mi-a fost teamă că vă stingheresc:
dormeaţi şi trebuie să fiţi obosită.
― Şi ce pot să-şi dorească cei care dorm? ― zise Milady, ― o deşteptare
plăcută. Dumneata mi-ai dăruit-o; lasă-mă acum să mă bucur în voie.
Apoi, luînd-o de mînă, o trase uşor spre un jilţ de lîngă pat.
Sora se aşeză.
― Doamne, Dumnezeule, ― începu ea, ― ce rău îmi pare! Sînt de şase luni
aici şi n-am avut cea mai mică distracţie, iar acum, cînd aţi sosit şi aş fi putut
să-mi petrec şi eu timpul mai plăcut, iată, se pare că, dintr-o clipă într-alta, voi
părăsi mînăstirea.
― Cum! ― făcu Milady, ― o să plecaţi de aici?
― Cel puţin aşa nădăjduiesc, răspunse sora cu o bucurie pe care nici nu
încerca s-o ascundă.
― După cîte am aflat, aţi avut multe de suferit de pe urma cardinalului, ―
urmă Milady ― cu atît mai mult ar fi trebuit să ne apropiem.
― E adevărat ce mi-a spus buna noastră măicuţă că şi dumneavoastră
sînteţi o victimă a preotului acesta hain?
― Sst! făcu Milady ― nici aici să nu vorbim aşa de el. Toate nenorocirile mi
se trag, fiindcă am spus şi eu odată cam ce ai spus dumneata acum, în faţa
unei femei pe care o credeam prietenă şi care m-a trădat. Ai căzut şi dumneata
pradă unei trădări?
― Nu, răspunse sora ― sînt prada credinţei mele; a credinţei faţă de o
femeie pe care o iubeam, o femeie pentru care mi-aş fi dat viaţa, şi pentru care mi-aş da-o şi acum, dacă ar fi nevoie.
― Şi care te-a părăsit, nu-i aşa?
― Am fost nedreaptă crezînd că m-a părăsit, dar sînt două sau trei zile de
cînd, mulţumesc cerului, am avut dovada că nu-i de loc aşa: m-ar fi durut să
ştiu că m-a uitat. Dar dumneavoastră, doamnă, ― urmă sora, ― mi se pare că
sînteţi liberă şi n-atîrnă decît de dumneavoastră ca să fugiţi de aici.
― Unde vrei să mă duc, fără prieteni, fără bani, într-o parte a Franţei pe
care n-o cunosc şi pe unde n-am mai fost niciodată?...
― Oh! ― îi curmă vorba sora, ― cît despre prieteni, îi veţi avea oriunde vă
veţi duce, păreţi atît de bună şi sînteţi atît de frumoasă!
― Totuşi, asta nu împiedică, ― urmă Milady, îndulcindu-şi surîsul, aşa ca
să răsfrîngă o îngerească nevinovăţie, ― nu împiedică să fiu singură şi
prigonită.
― Ascultaţi-mă pe mine, ― o povăţui sora, ― omul nu trebuie să piardă
niciodată nădejdea în Dumnezeu; vedeţi, odată şi odată tot vine ceasul cînd
binele pe care l-ai făcut îţi ia apărarea în faţa Domnului şi poate că m-aţi
întîlnit spre norocul dumneavoastră, aşa umilă şi lipsită de putere cum sînt;
căci, dacă izbutesc să ies de aici, ei, bine, atunci voi avea cîţiva prieteni
puternici care, după ce s-au străduit în tot felul pentru mine, vor putea sări şi
în ajutorul dumneavoastră.
― Ştii, cînd am spus că sînt singură, ― adăugă Milady, în nădejdea că
vorbind despre ea va îndemna pe cealaltă să vorbească, ― asta nu înseamnă că
n-am şi eu cîţiva cunoscuţi de seamă, dar aceşti cunoscuţi tremură şi ei în faţa
cardinalului; nici regina nu îndrăzneşte să se împotrivească acestui cumplit
dregător; am chiar dovadă că maiestatea sa, cu toată inima-i bună, a fost silită
deseori să părăsească în voia eminenţei sale pe cei care o slujiseră.
― Credeţi-mă, doamnă, regina poate avea aerul că i-a părăsit, dar nu
trebuie să se ia cineva după ceea ce i se pare: cu cît acele fiinţe sînt mai
prigonite, cu atît maiestatea sa se gîndeşte mai mult la ele: şi adesea tocmai
cînd ele se aşteaptă mai puţin, le vine dovada că n-ai fost părăsite.
― Da, da, ― încuviinţă Milady, ― cred , regina e atît de bună!
― Prin urmare, o cunoaşteţi pe această frumoasă şi nobilă regină, dacă
vorbiţi astfel de ea, izbucni sora înflăcărată.
― Vreau să zic, ― adăugă Milady, dînd îndărăt, ― că n-am avut cinstea s-o
cunosc personal, dar cunosc o seamă de prieteni de ai ei, dintre cei mai
apropiaţi, cunosc pe domnul de Putange, am cunoscut în Anglia pe domnul
Dujart, cunosc pe domnul de Tréville.
― Pe domnul de Tréville ― se bucură sora, ― îl cunoaşteţi pe domnul de
Tréville?
― Da, îl cunosc bine, aş putea spune chiar foarte bine.
― Pe căpitanul muşchetarilor regelui?
― Da, pe căpitanul muşchetarilor regelui...
― Atunci o să vedeţi, ― urmă sora, ― că o să fim repede cunoştinţe cum nu
se poate mai bune, aproape prietene; dacă-l cunoaşteţi pe domnul de Tréville,
fireşte c-aţi fost şi la el acasă?
― Adesea ― răspunse Milady care intrată pe făgaşul acesta şi văzînd că minciuna prinde, voia s-o ducă pînă la capăt.
― Acasă la el aţi văzut ,fără îndoială, şi pe cîţiva muşchetari de-ai lui?
― Da, pe aceia pe care-i primeşte de obicei, răspunse Milady tot mai prinsă
de netăgăduita însemnătate a convorbirii.
― Numiţi cîţiva dintre cei pe care-i cunoaşteţi şi veţi vedea că sînt şi prieteni
de-ai mei.
― Dar, ― răspunse încurcată Milady ― cunosc pe domnul de Souvigny,
domnul de Courtivron, pe domnul de Ferussac.
Sora o lăsă să spună, apoi văzînd că se opreşte, o întrebă:
― Nu cunoaşteţi un gentilom cu numele de Athos?
Milady se făcu la fel de albă la faţă ca şi cearşafurile patului; oricît de
stăpînă ar fi fost pe ea, nu-şi putu opri un strigăt, în vreme ce apucînd mîna
celeilalte, o pironi cu privirea parcă ar fi vrut s-o înghită.
― Ce este? Ce aveţi? Doamne, Dumnezeule! se temu sărmana tînără. Am
spus ceva care v-a jignit?
― Nu, dar m-a izbit numele, pentru că şi eu l-am cunoscut pe gentilomul
acesta şi mi s-a părut ciudat să găsesc pe cineva care să-l cunoască bine.
― Da! Bine! Bine de tot! Şi nu numai pe el, dar şi pe prietenii lui, pe domnii
Porthos şi Aramis.
― Aşa e! Îi cunosc şi eu! adăugă Milady, simţind cum îi îngheaţă inima.
― Atunci, dacă-i cunoaşteţi, trebuie să ştiţi că sînt prieteni buni şi de temei;
de ce nu le vorbiţi lor, dacă aveţi nevoie de sprijin?
― La drept vorbind, ― îngăimă Milady ― n-am legături de aproape cu nici
unul din ei; îi cunosc pentru că l-am auzit pe unul din prietenii lor, pe domnul
d'Artagnan vorbind mult de ei.
― Îl cunoaşteţi pe domnul d'Artagnan, se repezi la rîndul său sora, apucînd
mîna celeilalte şi sfredelind-o cu privirea. Apoi, băgînd de seamă ciudata sticlire
din privirea frumoasei călătoare, adăugă: Iertaţi-mă, doamnă, dar spuneţi-mi,
în ce fel îl cunoaşteţi?
― În ce fel? bîigui Milady încurcată. Dar... ca prieten.
― Nu e adevărat doamnă, răspunse sora. Aţi fost iubita lui!
― Dumneata ai fost iubita lui, îi spuse la rîndul ei Milady.
― Eu? mormăi sora.
― Da, dumneata; te cunosc acum: eşti doamna Bonacieux.
Tînăra se dădu îndărăt uluită şi înspăimîntată.
― Nu nega! Răspunde! o înfruntă Milady.
― Ei bine, da, doamnă, mărturisi sora, nu cumva sîntem rivale?
Chipul celeilalte se lumină de o vîlvătaie atît de sălbatică, încît în orice altă
împrejurare doamna Bonacieux ar fi luat-o la fugă de spaimă, dar în clipa aceea
o copleşea gelozia.
― Haide, mărturisiţi ― stăruia doamna Bonacieux cu o încăpăţînare de care
nimeni n-ar fi crezut-o în stare, ― aţi fost sau mai sînteţi încă iubita lui?
― Nu, nu, se împotrivi Milady cu un ton deschis, care înlătura orice
îndoială. Nu! Niciodată! Niciodată!
― Vă cred, ― rosti doamna Bonacieux, ― dar atunci, de ce aţi ţipat aşa?
― Cum, nu înţelegi? răspunse Milady, care-şi venise în fire din tulburarea de o clipă şi era din nou stăpînă pe ea.
― Cum vreţi să înţeleg? Nu ştiu nimic!
― Nu înţelegeţi că domnul d'Artagnan, fiind prietenul meu, mi-a făcut
mărturisiri?
― Adevărat?
― Nu înţelegi că ştiu tot, răpirea dumitale din căsuţa de la Saint-Germain,
disperarea lui, a prietenilor lui, cercetările lor zadarnice, de atunci şi pînă
acum! Cum vrei să nu fiu uluită cînd, fără să bănuiesc măcar, mă trezesc faţă
în faţă cu dumneata, cu dumneata despre care am stat de vorbă atît de des
unul cu altul, cu dumneata, pe care te iubeşte din toată puterea inimii lui, cu
dumneata, pe care m-a făcut să te iubesc înainte de a te fi văzut! Ah, scumpă
Constance, dumneata eşti, te văd în sfîrşit cu ochii mei!
Şi Milady întinse braţele spre doamna Bonacieux, care copleşită de tot ce i
se spusese, nu mai văzu în femeia pe care cu o clipă mai devreme o crezuse
potrivnică, decît o prietenă cu suflet deschis şi credincios.
― Iertaţi-mă! Iertaţi-mă! se ruga, aplecîndu-şi capul pe umărul ei. Îl iubesc
atît de mult!
Amîndouă rămaseră cîtăva vreme strîns îmbrăţişate. Dacă Milady ar fi avut
atîta putere pe cît de crîncenă era ura ei împotriva doamnei Bonacieux, fireşte
că aceasta din urmă n-ar fi scăpat vie din îmbrăţişare, dar neputînd să-i
înăbuşe răsuflarea, îi zîmbi.
― O, frumoasa mea dragă! Scumpa mea micuţă! se bucura Milady. Ce
fericită sînt că te văd! Lasă-mă să te privesc. Şi spunînd aceste cuvinte, o
mînca într-adevăr din ochi. Da, dumneata eşti! După cîte mi-a destăinuit, te
recunosc acum, te recunosc foarte bine.
Biata femeie nu putea bănui ce amarnică cruzime sălăşluia îndărătul acelei
frunţi senine, îndărătul acelor ochi atît de strălucitori, în care, ea nu citea decît
mărinimie şi milă.
― Atunci ştiţi şi dumneavoastră cît am suferit, dacă v-a spus tot ce suferea
el, ― adăugă doamna Bonacieux, ― dar e o adevărată fericire să sufăr pentru el.
Milady spuse şi ea:
― Da, e o fericire.
Se gîndea însă la altceva.
― Şi apoi, chinurile mele se apropie de sfîrşit, ― urmă doamna Bonacieux, ―
mîine, astă-seară poate, îl voi vedea şi atunci trecutul va fi mort pentru mine.
― Astă-seară? Mîine? întrebă Milady, trezită din visare de cuvintele
celeilalte. Se vrei să spui? Aştepţi vreo veste de la el?
― Îl aştept chiar pe el.
― Pe el? D'Artagnan, aici?
― Chiar el.
― Dar nu se poate! E la asediul La Rochelle-i acum, împreună cu
cardinalul! Nu va putea veni decît după cucerirea oraşului.
― Aşa credeţi dumneavoastră, dar e pe lume ceva cu neputinţă pentru
d'Artagnan al meu, pentru nobilul şi vrednicul gentilom?
― Nu! Nu pot să te cred!
― Citiţi atunci, se încăpăţînă sărmana tînără şi, în culmea mîndriei şi-a fericirii, îi întinse o scrisoare.
"Scrisul doamnei de Chevreuse, îşi spuse în sinea ei Milady. Eram sigură că
pe-acolo se puneau toate la cale".
Şi citi, nesăţioasă, aceste cîteva rînduri:
"Scumpa mea copilă, fii gata: prietenul nostru te va vedea curînd şi te va
vedea ca să te smulgă din închisoarea unde siguranţa vieţii dumitale cerea să
rămîi ascunsă; pregăteşte-te deci de plecare şi nu-ţi pierde niciodată nădejdea
în noi.
Încântătorul nostru gascon s-a arătat viteaz şi credincios ca totdeauna;
spune-i că cineva îi e recunoscător de înştiinţarea dată".
― Da, da, ― făcu Milady, ― da, scrisoarea e limpede. Ştii oare despre ce
înştiinţare e vorba?
― Nu. Dar poate c-o fi dat de ştire reginei despre cine ştie ce nouă lucrătură
de-a cardinalului.
― Da, fireşte, asta trebuie să fie! încuviinţă Milady, înapoind scrisoarea
doamnei Bonacieux şi lăsînd să-i cadă capul îngîndurat pe piept.
Tocmai atunci se auzi tropotul unui cal venind în goană.
― Ah! ― strigă doamna Bonacieux, alergînd la fereastră. ― o fi şi venit?
Milady rămase culcată în pat, împietrită de uimire: atîtea lucruri
neaşteptate i se întîmplau, încît întîia oară în viaţa ei îşi pierdea capul.
― El! El! şopti uşor. El să fie oare?
Şi nu se mişca din pat cu ochii pierduţi în gol.
― Vai! Nu! spuse doamna Bonacieux. Nu e el, e un bărbat pe care nu-l
cunosc, dar care pare că vine aici; da, îşi domoleşte mersul, se opreşte la
poartă, sună!
Milady sări jos din pat.
― Eşti sigură că nu e el? întrebă ea.
― Da, da, chiar foarte sigură!
― Poate că n-ai văzut bine.
― Mi-ar ajunge pana pălăriei sau un colţ al pelerinei şi l-aş recunoaşte!
Milady dădea zor să se îmbrace.
― Oricum! Spui că vine încoace?
― Da, a şi intrat.
― Atunci sau e pentru dumneata, sau pentru mine.
― Doamne! Cît păreţi de tulburată!
― Da, mărturisesc, nu sînt încrezătoare ca dumneata; m-aştept la orice din
partea cardinalului.
― Sst! ― făcu doamna Bonacieux, ― iată că vine cineva.
Într-adevăr, uşa se deschise şi stareţa mînăstirii intră în odaie.
― Dumneavoastră veniţi de la Boulogne? o întrebă pe Milady.
― Da, ― răspunse aceasta, şi încercînd să se stăpînească, urmă: cine
întreabă de mine?
― Un bărbat care nu vrea să-şi spună numele, dar care spune că vine din
partea cardinalului.
― Vrea să vorbească unei doamne care soseşte din Boulogne.
― Şi vrea să-mi vorbească mie? întrebă Milady.
― Atunci vă rog, doamnă, lăsaţi-l să intre.
― Vai de mine, ― şopti doamna Bonacieux, o fi vreo veste rea?
― Mi-e teamă că da.
― Vă las singură cu străinul, dar o să mă întorc îndată ce va pleca,
bineînţeles dacă-mi daţi voie.
― Cum să nu! Te rog chiar!
Stareţa şi doamna Bonacieux ieşiră.
Rămasă singură, Milady îşi pironi ochii asupra uşii; după o clipă, se auzi
zgomot de pinteni pe scară, apoi paşii se apropiară, uşa se deschise şi un
bărbat se ivi în prag.
Milady scoase un strigăt de bucurie: era contele de Rochefort, cel mai
credincios slujitor al eminenţei sale.