CEI TREI MUŞCHETARI - Alexandre Dumas

V. MUŞCHETARII REGELUI ŞI GĂRZILE DOMNULUI CARDINAL

D'Artagnan nu cunoştea pe nimeni la Paris. Se duse deci la întîlnirea cu
Athos fără să-şi fi luat un martor, hotărît să se mulţumească doar cu acei pe
care îi va fi ales adversarul. De altminteri, îşi pusese în gînd să ceară viteazului
muşchetar iertăciunea cuvenită, fără a arăta însă slăbiciune, căci se temea ca
duelul să nu aibă urmările neplăcute pe care le au de obicei întîlniri de felul
acestora, cînd un bărbat tînăr şi voinic se bate cu un adversar rănit şi sleit de
puteri: învins, îndoieşte fără voie izbînda potrivnicului; învingător, se vede
învinuit de nelegiuire şi îndrăzneală ieftină.
De altfel, sau noi n-am înfăţişat bine caracterul vînătorului nostru de
isprăvi năzdrăvane, sau cititorul a trebuit să-şi dea pînă acum seama că
d'Artagnan nu era un om oarecare. De aceea, deşi îşi spunea mereu că îl
pîndeşte moartea, nu putea totuşi primi să moară fără să crîcnească, aşa cum
ar fi făcut un altul mai puţin cutezător şi mai puţin cumpătat. Cugetînd asupra
diferitelor firi ale celor cu care urma să se bată, începu să vadă mai limpede
înaintea lui. Nădăjduia ca prin cuvintele de iertare, dinainte pregătite, să cîştige
prietenia lui Athos, a cărui ţinută de mare nobil şi a cărui înfăţişare simplă îi
plăceau nespus de mult. Se mai mîngîia cu gîndul că lui Porthos îi va fi teamă,
în urma păţaniei cu eşarfa, ca nu cumva, dacă d'Artagnan n-ar fi fost omorît pe
loc, să înceapă a povesti tuturor o descoperire care, spusă cu duhul cuvenit,
l-ar fi făcut de rîs. Iar în privinţa şmecherului de Aramis, nu prea avea de ce
să-i fie teamă; chiar dacă ar fi izbutit să dea piept cu el, îşi lua sarcina să-i facă
de petrecanie sau, cel puţin, nimerindu-l în obraz, cu una din loviturile pe care
Cezar le recomanda împotriva soldaţilor lui Pompei, să-i pocească pe vecie
chipul cu care se fălea atîta.
Apoi, mai era în d'Artagnan acel substrat neclintit de dîrzenie, pe care i-l
sădiseră în inimă sfaturile tatălui său, sfaturi al căror cuprins era: "nu răbda
de la nimeni nimic, afară doar de la rege, de la cardinal şi de la domnul de
Tréville". Astfel fiind, se trezi mai mult zburînd decît mergînd spre mînăstirea
Carmeliţilor desculţi, sau Carmes-Deschaux, cum i se spunea pe vremea aceea;
era un soi de clădire fără ferestre, împresurată de plaiuri sterpe, o filială a lui
Pré-aux-Clercs12 care slujea îndeobşte ca loc de întîlnire celor ce n-aveau vreme
de pierdut.
Cînd d'Artagnan ajunse în faţa micului loc viran, de la poalele mînăstirii,
Athos aştepta doar de cinci minute, iar orologiul vestea miezul zilei. Era deci
punctual ca Samariteanca şi nici cel mai chiţibuşar judecător în materie de

12 Cîmp situat la marginea Parisului, renumit loc de dueluri, în secolele
XVI―XVII.
dueluri n-ar fi găsit nimic de spus.
Athos, care suferea cumplit de pe urma loviturii, deşi rana îi fusese
proaspăt oblojită de chirurgul domnului de Tréville, şedea pe o piatră şi îşi
aştepta liniştit potrivnicul, cu acea ţinută demnă care nu-l părăsea niciodată.
Cînd îl văzu pe d'Artagnan, se ridică şi făcu plin de cuviinţă, cîţiva paşi în
întîmpinarea lui. La rîndul său, acesta din urmă se îndreptă spre el, ţinîndu-şi
pălăria în mînă atît de jos, încît pana i se tîra de pămînt.
― Domnule, ― zise Athos, ― am încunoştiinţat pe doi din prietenii mei
care-mi vor sluji de martori, dar aceşti doi prieteni n-au sosit încă. Mă miră că
sînt în întîrziere, nu-i obiceiul lor.
― Eu n-am martori, domnule, ― răspunse d'Artagnan, ― abia am sosit ieri
la Paris şi nu cunosc încă pe nimeni, afară de domnul de Tréville, căruia tatăl
meu m-a recomandat, căci are cinstea de a se număra oarecum printre
prietenii lui.
Athos rămase o clipă pe gînduri.
― Nu cunoşti decît pe domnul de Tréville? întrebă el.
― Da, domnule, nu-l cunosc decît pe el.
― Atunci, ― urmă Athos, jumătate pentru el, jumătate pentru d'Artagnan, ―
atunci dacă te omor, aş fi un fel de mîncător de copii!
― Nu chiar aşa, ―răspunse d'Artagnan, cu un salut ce nu era lipsit de
demnitate, ― nu chiar aşa, căci îmi faceţi cinstea de a vă bate cu mine, cu o
rană care cred că vă supără destul.
― Ba mă supără rău de tot şi, pe cuvîntul meu, îţi mărturisesc că m-ai lovit
al dracului, dar mă voi sluji de mîna stîngă, aşa cum obişnuiesc în asemenea
împrejurări; să nu crezi că-ţi fac o favoare, mînuiesc spada destul de bine şi cu
o mînă, şi cu alta şi, n-o să-ţi vină tocmai uşor: un stîngaci îşi încurcă
adversarii care n-au prins încă de veste. Îmi pare rău că nu ţi-am spus-o mai
din vreme ca să ştii.
― Sînteţi atît de curtenitor, domnul meu, încît vă sînt cum nu se poate mai
recunoscător, spuse d'Artagnan, înclinîndu-se iarăşi.
― Iar eu mă simt copleşit, ― răspunse Athos pe un ton plin de nobleţe, ― să
vorbim deci despre altceva, afară doar dacă asta te-ar supăra. Ah, fir-ar să fie,
că rău m-ai lovit! Mă arde umărul.
― Dacă mi-aţi da voie... începu d'Artagnan sfios.
― Ce anume?
― Am un balsam pentru răni, un balsam pe care mi l-a dat mama şi pe care
l-am încercat pe pielea mea.
― Aşa?
― Chiar aşa! Sînt sigur că în mai puţin de trei zile, balsamul meu v-ar
vindeca şi, peste trei zile, cînd veţi fi vindecat, va fi pentru mine, domnule, şi
atunci o mare cinste să stau la dispoziţia dumneavoastră.
D'Artagnan rosti aceste cuvinte cu o simplitate care făcea cinste bunei sale
creşteri, fără să aducă nici o ştirbire curajului său.
― Mii de draci, domnule, ― zise Athos, ― iată o propunere care-mi place!
Asta nu înseamnă că o primesc, dar se simte de la o leghe că vine de la un
gentilom. Aşa vorbeau şi se purtau vitejii din timpul lui Carol cel Mare, pe care orice cavaler ar trebui să-i ia drept pildă. Din nefericire, nu mai trăim vremurile
marelui împărat. Trăim în timpul domnului cardinal, aşa că oricît am vrea noi
să păstrăm taina, în cele trei zile se va afla că trebuie să ne batem şi ni se vor
pune beţe în roate. Dar de ce n-or mai fi venind odată haimanalele alea?
― Dacă sînteţi grăbit, domnule, ― îi spuse d'Artagnan lui Athos cu aceeaşi
simplitate cu care-i propusese să amîne duelul peste trei zile, ― dacă sînteţi
grăbit şi dacă doriţi să mă trimiteţi mai iute pe lumea cealaltă, vă rog nu vă
sfiiţi.
― Iată alt cuvînt care-mi place, ― mărturisi Athos, încuviinţînd graţios din
cap, ― nu vine de la un om fără minte şi fără îndoială vine de la un om curajos.
Domnule, îmi plac bărbaţii de felul dumitale şi-mi dau seama că dacă nu
ne-am ucide unul pe altul, mai tîrziu îmi va face o deosebită plăcere să stau de
vorbă cu dumneata. Să-i aşteptăm pe aceşti domni, te rog, am destulă vreme şi
va fi mai nimerit. Uite! Mi se pare că văd pe unul din ei.
Într-adevăr, la capătul străzii Vaugirard, se ivea uriaşa făptură a lui
Porthos.
― Cum, ― făcu d'Artagnan, ― întîiul dumitale martor este domnul Porthos?
― Da. Ai ceva împotrivă?
― Nu, de loc.
― Iată şi pe cel de al doilea.
Întorcîndu-se spre partea unde arăta Athos, d'Artagnan îl recunoscu pe
Aramis.
― Cum, ― făcu el şi mai uimit decît întîia oară, ― cel de al doilea martor al
dumitale e domnul Aramis?
― Chiar aşa, nu ştiai că nimeni nu ne vede pe unul fără celălalt şi că printre
muşchetari, printre ostaşi, la curte şi în oraş, ni se spune: Athos, Porthos şi
Aramis sau cei trei nedespărţiţi? Dar dumneata vii tocmai de la Dax, sau de la
Pau, aşa că...
― De la Tarbes, îl îndreptă d'Artagnan.
― Ţi-e îngăduit să nu cunoşti acest amănunt, urmă Athos.
― Pe legea mea, ― răspunse d'Artagnan, ― numele vă şade bine, domnilor,
şi dacă păţania mea va stîrni gălăgie, ea va dovedi cel puţin că prietenia
dumneavoastră nu se bizuie pe contraste.
În vremea asta, Porthos se apropiase, şi făcuse un semn de salut lui Athos;
întorcîndu-se apoi spre d'Artagnan, rămăsese foarte mirat.
În treacăt fie zis, Porthos îşi schimbase eşarfa şi nu mai purta pelerină.
― Ei poftim, ― făcu el, ce înseamnă asta?
― Domnul este cel cu care mă bat, răspunse Athos, arătîndu-l pe
d'Artagnan cu mîna şi salutînd tot astfel.
― Şi eu tot cu el mă bat, adăugă Porthos.
― Dar abia la ora unu, lămuri d'Artagnan.
― Şi eu tot cu domnul mă bat, spuse şi Aramis apropiindu-se de ei.
― Da, dar abia la ora două, se amestecă d'Artagnan, cu acelaşi glas liniştit.
― Şi pentru că veni vorba, de ce te baţi, Athos? întrebă Aramis.
― Pe legea mea, nu prea ştiu nici eu; m-a lovit la umăr, dar tu, Porthos?
― Pe legea mea dacă ştiu, mă bat pentru că mă bat, răspunse Porthos roşind.
Athos, căruia nu-i scăpa nimic, văzu fluturînd un zîmbet pe buzele
gasconului.
― Am avut o neînţelegere în privinţa îmbrăcăminţii, zise tînărul.
― Şi tu, Aramis? ― întrebă Athos.
― Eu mă bat pentru o chestiune de teologie, răspunse Aramis, făcîndu-i
totodată semn lui d'Artagnan, că-l roagă să nu dea în vileag adevărata pricină a
duelului lor.
Athos văzu fluturînd alt zîmbet pe buzele lui d'Artagnan.
― Adevărat? întrebă Athos.
― Da, o teză din sfîntul Augustin, asupra căruia nu sîntem de aceeaşi
părere, zise gasconul.
― Hotărît lucru, ― mormăi Athos, ― e un om de duh.
― Şi acum, fiindcă v-aţi strîns toţi laolaltă, ― începu d'Artagnan, ―
îngăduiţi-mi, domnilor, să vă cer mai întîi iertare.
La auzul cuvîntului "iertare"', un nor trecu pe fruntea lui Athos, un surîs
semeţ juca pe buzele lui Porthos şi un semn de împotrivire fu răspunsul lui
Aramis.
― Nu mă înţelegeţi domnilor, ― urmă d'Artagnan ridicîndu-şi capul luminat
în clipa aceea de soarele ce-i aurea trăsăturile fine şi îndrăzneţe, ― vă cer
iertare dacă s-ar întîmpla să nu-mi pot plăti datoria faţă de toţi trei, căci
domnul Athos are dreptul să mă ucidă cel dintîi, ceea ce răpeşte din valoarea
poliţei dumitale, domnule Porthos, şi ceea ce-o face aproape egală cu zero, pe-a
dumitale, domnule Aramis. De aceea, domnilor, vă cer încă o dată, iertare, dar
numai pentru asta, şi acum, în gardă!
Rostind aceste cuvinte, d'Artagnan îşi trase spada cu cel mai cavaleresc gest
cu putinţă.
I se urcase sîngele la cap şi în clipa aceea ar fi tras spada din teacă
împotriva tuturor muşchetarilor regatului, la fel ca împotriva lui Athos, Porthos
şi Aramis.
Era douăsprezece şi un sfert, soarele strălucea la zenit, şi locul ales pentru
a fi teatru de luptă se găsea în plină arşiţă.
― E foarte cald ― zise Athos trăgînd la rîndul lui spada din teacă, ― dar nu
pot să-mi scot haina, căci am simţit adineauri cum îmi sîngerează rana şi mi-ar
fi teamă să-mi stingheresc adversarul, arătîndu-i sînge străin de tăişul spadei
lui.
― E adevărat, domnule, ― răspunse d'Artagnan, ― dar fie că e sau nu străin
de tăişul spadei mele, vă încredinţez că-mi pare rău să văd sîngele unui atît de
viteaz gentilom; mă voi bate deci eu în haină, ca şi dumneata.
― Haide, haide, ― se amestecă Porthos, ― ajunge cu atîtea temenele,
gîndiţi-vă că ne aşteptăm şi noi rîndul.
― Vorbeşte în numele dumitale, Porthos, de cîte ori vrei să spui asemenea
necuviinţe, îi curmă vorba Aramis. În ceea ce mă priveşte, găsesc că toate cîte
şi le spun aceşti domni, sînt potrivit spuse şi demne de doi gentilomi.
― Poţi începe cînd vrei, domnule, zise Athos, punîndu-se în gardă.
― Aşteptam ordinele dumitale, îi răspunse d'Artagnan, încrucişînd spada.
Dar, cele două spade abia zăngăniseră la prima lor atingere, cînd o patrulă
din gărzile eminenţei sale, comandată de domnul de Jussac, se ivi de după
colţul mînăstirii.
― Garda cardinalului! strigară dintr-o dată Porthos şi Aramis. Spada în
teaca, domnilor, spada în teacă!
Era însă prea tîrziu; cei doi luptători fuseseră văzuţi într-o poziţie care nu
lăsa nici o îndoială asupra gîndului lor.
― Opriţi! strigă Jussac, înaintînd şi făcînd semn oamenilor lui să-l urmeze:
Opriţi! Ce facem oare aici, muşchetari, ne batem? Şi cu edictele cum rămîne?
― Sînteţi prea mărinimoşi, domnii mei, răspunse Athos înciudat, căci
Jussac era unul din cei care se năpustiseră pe ei cu două seri înainte. Dac-am
fi în locul dumneavoastră, vă încredinţez că noi nu ne-am amesteca. Lăsa-ţi-ne
deci în pace şi veţi lua parte la o petrecere fără nici o osteneală.
― Domnilor, ― urmă Jussac ― cu mare părere de rău trebuie să vă declar că
acest lucru nu e cu putinţă. Datoria înainte de toate. Vă rog deci, băgaţi
spadele în teacă, şi urmaţi-ne.
― Domnule ― zise Aramis, maimuţărindu-l pe Jussac, ― cu cea mai mare
plăcere am da ascultare binevoitoarei dumitale invitaţii, dacă ar atîrna numai
de noi, dar e cu neputinţă, nu ne dă voie domnul de Tréville. Vedeţi-vă de
drum, e tot ce aveţi mai bun de făcut.
Simţind zeflemeaua, Jussac îşi ieşi din sărite.
― Dacă nu vă supuneţi, vă vom lua pe sus.
― Ei sînt cinci ― spuse Athos în şoaptă ― iar noi sîntem doar trei, vom fi
iarăşi bătuţi şi va trebui să murim aici; să ştiţi că eu nu mă mai arăt învins în
faţa căpitanului.
Într-o clipă, Athos, Porthos şi Aramis se apropiară unul de celălalt, în vreme
ce Jussac îşi alinia soldaţii.
Acea singură clipă îi ajunse lui d'Artagnan ca să ia o hotârîre. Era una din
acele întîmplări de care atîrnă viaţa unui om: trebuia să aleagă între rege şi
cardinal, şi odată alegerea făcută trebuia să meargă înainte. A se bate însemna
a călca legea, însemna a-şi pune viaţa în primejdie, însemna a şi-l face dintr-o
dată duşman pe un ministru mai puternic decît însuşi regele, iată ce întrezări
tânărul , totuşi, s-o spunem spre lauda lui, nu şovăi nici o singură clipă,
întorcîndu-se spre Athos şi prietenii lui, le şopti:
― Domnilor, îngăduiţi-mi să îndrept ceva în cuvintele dumneavoastră. Aţi
spus adineauri că nu sînteţi decît trei, mie mi se pare însă că sîntem patru.
― Dar dumneata nu eşti de-ai noştri, răspunse Porthos.
― E adevărat, ― stărui d'Artagnan. ― nu am haina, dar am sufletul
dumneavoastră; inima mea e de muşchetar, aşa simt eu, domnule, şi asta-i un
imbold pentru mine.
― Dă-te la o parte, tinere, strigă Jussac lui d'Artagnan. După gesturi şi
căutătură, îi înţelesese gîndul. Poţi să te retragi, îţi dau voie. Scapă-ţi pielea.
Hai, mai repede!
D'Artagnan nu se mişca din loc.
― Hotărît lucru, eşti un băiat de inimă, şopti Athos, strîngînd mîna
tînărului.
― Haide, haide, hotărîţi-vă odată, se răsti Jussac.
― Trebuie să facem într-un fel, şoptiră Porthos şi Aramis.
― Domnul e plin de mărinimie, rosti Athos.
Toţi trei se gîndeau însă la tinereţea lui d'Artagnan şi la lipsa lui de
experienţă.
― N-am fi decît trei, dintre care un rănit, plus un copil, ― socoti Athos, ― şi
se va spune totuşi că am fost patru bărbaţi.
― Dar şi să dăm îndărăt! adăugă Porthos.
― Cam greu, încuviinţă Athos.
D'Artagnan le pricepu nehotărîrea:
― Domnilor, puneţi-mă la încercare, şi vă jur pe cinstea mea că nu plec de
aici dacă sîntem învinşi.
― Cum te numeşti, viteazule? întrebă Athos.
― D'Artagnan, domnule.
― Ei bine! Athos, Porthos. Aramis şi d'Artagnan înainte! strigă Athos.
― Ce faceţi, domnilor? Nu vă hotarîţi care să vă hotărîţi? strigă a treia oară
Jussac.
― S-a făcut, domnule, zise Athos.
― Şi ce hotărîre aţi luat? întrebă Jussac.
― Vom avea cinstea să şarjăm, răspunse Aramis, scoţîndu-şi pălăria cu o
mînă şi spada cu cealaltă.
― Va să zică vă împotriviţi, răcni Jussac.
― Mii de draci! Asta vă miră? strigă şi Porthos.
Cei nouă luptători se năpustiră unii asupra celorlalţi cu o furie care nu
înlătura însă oarecare metodă.
Athos luă în primire pe un oarecare Cahusac, favoritul cardinalului;
Porthos, pe unul Bicarat, iar Aramis se văzu în faţa a doi adversari.
Cît priveşte pe d'Artagnan, se trezi luptînd cu însuşi Jussac.
Inima tînărului gascon bătea de parcă ar fi vrut să-i iasă din piept, nu de
frică, ferească sfîntul, căci nu-i era cîtuşi de puţin frică, ci din dorinţa de a fi la
înălţimea celorlalţi; se bătea ca un tigru înfuriat, învîrtindu-se de zece ori în
jurul adversarului, schimbîndu-şi de douăzeci de ori poziţia şi locul. Jussac era
― cum se spunea atunci ― îndrăgostit de spadă şi o mînuise adesea, totuşi îi
venea grozav de greu să se apere împotriva unui adversar care, uşor şi săltăreţ,
se îndepărta în fiece clipă de la regulile obişnuite atacînd din toate părţile şi
ferindu-se totodată, ca unul ce păstrează cel mai mare respect pielei sale.
În cele din urmă, această luptă îl scoase pe Jussac din răbdări. Furios de a
fi ţinut pe loc de acela pe care-l socotea drept un copil, se înfierbîntă şi începu
să facă greşeli. D'Artagnan, care în lipsă de experienţă avea temeinice
cunoştinţe teoretice, îşi îndoi iuţeala. Jussac vru să sfîrşească odată, se năpusti
cu o lovitură groaznică împotriva adversarului, atacînd în plin; d'Artagnan pară
însă lovitura, şi în vreme ce Jussac îşi lua din nou poziţia iniţială,
strecurîndu-se ca un şarpe sub spada lui d'Artagnan, i-o înfipse în corp.
Jussac se prăbuşi grămadă la pămînt.
D'Artagnan aruncă atunci la repezeală o privire îngrijorată asupra cîmpului
de luptă. Aramis omorîse pe unul din cei doi potrivnici ai lui, dar celălalt nu-i dădea
răgaz o clipă. Totuşi, era într-o situaţie bună şi putea să se apere încă.
Bicarat şi Porthos îşi dăduseră unul altuia lovituri. Porthos primise o
lovitură în braţ şi Bicarat una în coapsă. Dar nici una din răni nu era gravă,
aşa că se băteau mai departe, şi mai înverşunat.
Rănit a doua oară de Cahusac, Athos pălea văzînd cu ochii, dar nu dădea
înapoi un singur pas: schimbase doar spada dintr-o mînă în alta şi se bătea cu
mîna stîngă.
Potrivit legilor duelului în acea vreme, d'Artagnan putea să vină în ajutorul
unuia dintre luptători; în vreme ce căuta cu ochii care dintre camarazi avea
nevoie de ajutorul lui, surprinse o privire a lui Athos. Această privire era mai
mult decît grăitoare. Athos ar fi murit mai curînd decît să cheme în ajutor;
totuşi, îi era îngăduit să privească şi cu privirea să ceară un sprijin. D'Artagnan
îl înţelese, făcu o săritură grozavă şi îi căzu în coastă lui Cahusac, strigînd:
― Spre mine, domnule, că te omor!
Cahusac se întoarse; tocmai la vreme. Athos, pe care numai curajul lui
neasemuit îl susţinea, căzu într-un genunchi.
― La naiba! ― îi strigă lui d'Artagnan ― nu-l ucide, te rog! Am eu ceva de
împărţit cu el, cînd m-oi vindeca şi-oi fi sănătos. Presează-l, dezarmează-l. Aşa.
Bine! Foarte bine!
Strigătele acestea i le smulsese spada lui Cahusac, care sărise la douăzeci
de paşi de el. D'Artagnan şi Cahusac se repeziră amîndoi într-un suflet, unul ca
s-o ţie, celălalt ca s-o ridice; dar d'Artagnan, mai sprinten, sosi cel dintîi şi puse
piciorul pe deasupra.
Cahusac alergă spre cel pe care-l ucisese Aramis, îi înşfăcă sabia şi vru să
se reîntoarcă la d'Artagnan; dar în drum, îl întîlni pe Athos care, în răgazul de o
clipă pe care-l înlesnise d'Artagnan, se mai înviorase; de teamă ca d'Artagnan
să nu-i ucidă duşmanul, Athos voia să înceapă iarăşi lupta. D'Artagnan înţelese
că ar fi însemnat să-l supere pe Athos dacă s-ar fi împotrivit. Într-adevăr,
curînd după aceea, Cahusac căzu la pămînt cu gîtlejul străpuns de o lovitură
de spadă.
În aceeaşi clipă, Aramis îşi sprijinea vîrful spadei de pieptul adversarului
prăbuşit, silindu-l să se dea învins.
Mai rămîneau Porthos şi Bicarat. În timp ce se bătea, Porthos îndruga mii
de năzbîtii, îl întreba pe Bicarat cam cît putea fi ceasul, şi-l felicita pentru
numirea fratelui său în fruntea unei companii într-un regiment din Navara;
dar, din toate astea, nu se alegea decît cu gluma. Bicarat făcea parte din
oamenii de fier care nu cad decît morţi.
Totuşi, trebuia să se sfîrşească odată. Straja putea să sosească dintr-o clipă
în alta şi să-i ridice pe toţi luptătorii, răniţi sau teferi, partizani ai regelui sau ai
cardinalului. Athos, Aramis şi d'Artagnan îl înconjurară pe Bicarat, poftindu-l
să se predea. Deşi singur împotriva tuturor şi deşi o lovitură de spadă îi
străpunsese coapsa, Bicarat voia să ţină piept cu tot dinadinsul dar Jussac,
ridicat într-un cot, îi strigă să se predea. Bicarat era gascon ca şi d'Artagnan;
făcu pe surdul şi se mulţumi să rîdă, găsind timp între două mişcări de apărare
să arate cu vîrful spadei un loc undeva pe pămînt:
― Aici, ― parodia el un verset din biblie, ― aici va muri Bicarat, singur între
cei care sînt cu el.
― Dar ei sînt patru, patru împotriva ta; isprăveşte odată, îţi poruncesc!
― Ah, dacă-mi porunceşti, e cu totul altceva, ― răspunse Bicarat, ― eşti
caporalul meu, sînt dator să te ascult.
Şi, făcînd o săritură îndărăt, frînse spada pe genunchi pentru a nu fi silit
s-o predea, aruncă bucăţile peste zidul mînăstirii, şi-şi încrucişă braţele,
fluierînd o arie închinată cardinalului.
Voinicia este totdeauna respectată, chiar la un duşman. Muşchetarii îl
salutară pe Bicarat cu spadele şi apoi le vîrîră în teacă. D'Artagnan făcu şi el la
fel; apoi, ajutat de Bicarat, singurul care se mai ţinea pe picioare, duse sub
porticul mînăstirii pe Jussac, pe Cahusac şi pe acela dintre adversarii lui
Aramis care fusese doar rănit. Cei de al patrulea, cum am mai spus, murise.
Apoi sunară clopotul şi, luînd cu ei patru dintre cele cinci spade, se îndreptară,
beţi de bucurie, spre palatul domnului de Tréville.
Se ţineau lanţ unul de altul, cît era strada de largă; opreau pe toţi
muşchetarii care le ieşeau în cale, aşa încît pînă la urmă, mersul lor se
schimbă într-un marş triumfal. Inima lui d'Artagnan se topea de fericire;
mergea între Athos şi Porţhos, strîngîndu-i duios de braţ.
― Dacă nu sînt încă muşchetar, ― spuse el noilor săi prieteni, intrînd pe
poarta palatului domnului de Tréville, ― iată-mă cel puţin ucenic, nu-i aşa?