CEI TREI MUŞCHETARI - Alexandre Dumas

XXV. PORTHOS

În loc să se ducă de-a dreptul la el acasă, d'Artagnan descălecă la poarta
domnului de Tréville şi urcă repede scara. De data asta era hotărît să-i
povestească tot ce se petrecuse. Fără îndoială că i-ar da sfaturi bune în toată
întâmplarea aceasta, apoi, cum domnul de Tréville o vedea aproape zilnic pe
regină, ar fi putut să afle de la maiestatea sa unele lămuriri cu privire la biata
femeie care, fără doar şi poate, plătea din greu credinţa ei faţă de stăpînă.
Domnul de Tréville ascultă spusele lui d'Artagnan eu o luare-aminte care
dovedea că în toată păţania aceasta el vedea altceva decît o intrigă de dragoste;
apoi, după ce d'Artagnan sfîrşi de istorisit:
― Hm! ― făcu el, ― toate astea miros a eminenţa sa cale de-o poştă.
― Dar ce-i de făcut? întrebă d'Artagnan.
― Deocamdată nimic, altceva nimic decît să pleci din Paris, aşa cum ţi-am
mai spus, şi cît mai repede cu putinţă. Voi vedea pe regină, îi voi da amănunte
asupra răpirii acelei sărmane femei, pe care, de bună seamă, nu le ştie; aceste
amănunte o vor călăuzi pe maiestatea sa, şi la întoarcerea dumitale poate că-ţi
voi putea da vreo veste bună. Lasă totul pe mine.
D'Artagnan, ştia că domnul de Tréville, deşi gascon, nu prea avea obiceiul
să tăgăduiască, dar cînd din întîmplare făgăduia ceva, atunci făcea chiar mai
mult decît făgăduise. Îl salută deci, plin de recunoştinţă pentru întregul trecut
ca şi pentru viitor, iar prea vrednicul căpitan, care la rîndul lui simţea o vie
simpatie pentru acest tînăr atît de cutezător şi de dîrz, îi strînse călduros mîna,
urîndu-i călătorie bună.
Hotărît să urmeze fără întîrziere sfaturile domnului de Tréville, d'Artagnan
se îndreptă spre strada Groparilor ca să vegheze la pregătirea cufărului.
Apropiindu-se de casă, îl zări pe domnul Bonacieux, care, îmbrăcat în halat de
dimineaţă, stătea în picioare, în pragul uşii. Tot ce-i spusese în ajun
prevăzătorul Planchet despre firea primejdioasă a gazdei îi veni atunci în minte;
îşi pironi ochii asupra celuilalt, mai sfredelitor decît pînă atunci, într-adevăr, în
afară de acea gălbejeală bolnăvicioasă a obrazului, semn că fierea se strecoară
în sînge, şi care de altfel s-ar fi putut să nu fie decît întîmplătoare, d'Artagnan
descoperi ceva ascuns, ceva viclean în mişcările feţii negustorului. Un pungaş nu rîde la fel ca un om cinstit, un făţarnic nu plînge la fel ca un om de
bună-credinţă. Orice prefăcătorie este o mască şi oricît de iscusită ar fi această
mască, izbuteşti totdeauna, cu oarecare luare-aminte, s-o deosebeşti pe chipul
celui ce-o poartă.
I se păru deci lui d'Artagnan că domnul Bonacieux poartă o mască şi că
această mască era grozav de neplăcută la vedere.
Astfel fiind, învins de dezgustul lui pentru acest om, se pregătea să treacă
pe lîngă el fără să-i vorbească, dar la fel ca şi în ajun, domnul Bonacieux
deschise vorba:
― Frumos, tinere, ― îi spuse, ― ştiu că facem nopţi albe! Şapte dimineaţa!
Mi se pare că vrei să cam răstorni obiceiurile bătrîneşti şi că te întorci acasă,
cînd alţii abia pleacă.
― Dumitale nu ţi se poate aduce învinuirea asta, ― domnule Bonacieux, ―
dumneata eşti pildă de om aşezat. E drept, cînd ai o femeie tînără şi frumoasă,
nici n-ai de ce să alergi după fericire; fericirea vine ea după tine, nu-i aşa,
domnule Bonacieux?
Pămîntiu ca un mort, Bonacieux rînji în silă.
― Ah, ah! ― mormăi el ― dumneata eşti om de viaţă, nu glumă! Dar pe unde
dracu ai colindat azi noapte, drugul meu? Se vede că ai luat-o razna, peste
cîmpuri.
Cînd îşi coborî ochii pe cizmele lui pline de noroi, privirea lui d'Artagnan
căzu şi pe pantofii şi ciorapii negustorului de mărunţişuri; s-ar fi zis că se
înglodaseră în aceeaşi mîzgă; cizme, ghete şi ciorapi erau aidoma pătaţi cu
acelaşi fel de pete.
Şi atunci, un gînd îi fulgeră prin minte lui d'Artagnan: omuleţul scund, gros
şi cărunt, soiul acela de lacheu, îmbrăcat în haină mohorîtă, şi la care oştenii
care însoţeau caleaşca se uitau de sus, era chiar Bonacieux. Soţul fusese acela
care veghease la răpirea soţiei lui.
Pe d'Artagnan îl prinse o poftă grozavă să sară în gîtul negustorului şi să-l
sugrume, dar, cum am mai spus era chibzuit din fire şi se stăpîni. Totuşi,
schimbarea feţei lui răscolite era atît de vădită, încît de spaimă, Bonacieux
încercă să dea un pas îndărăt; cum era însă tocmai în dreptul canatului închis
al uşii, opreliştea neaşteptată îl sili să rămînă locului.
― Ia te uită, ştii că ai haz, dragul, meu, ― îi spuse d'Artagnan, ― dar mi se
pare că dacă cizmele mele au nevoie de făţuială, apoi ciorapii şi pantofii
dumitale trebuiesc curăţaţi, nu glumă. Sau te pomeneşti c-ai umblat şi
dumneata haimana, jupîne Bonacieux? Drace! asta n-ar fi de iertat unui om la
vîrsta dumitale şi care, pe deasupra, are o soţie atît de tînără şi de frumoasă.
― Nu, Doamne fereşte, ― răspunse Bonacieux, ― dar ieri am fost la
Saint-Mandé, ca să întreb de o servitoare, căci îmi trebuie numaidecît una;
drumurile erau groaznice, am cărat tot glodul ăsta pe mine şi n-am avut încă
vreme să-l curăţ.
Locul unde spunea Bonacicux că fusese era o nouă dovadă în sprijinul
bănuielilor lui d'Artagnan. Bonacieux spusese Saint-Mandé, fiindcă
Saint-Mandé era la celălalt capăt faţă de Saint-Cloud.
Această presupunere a fost pentru el întîia alinare, într-adevăr, dacă Bonacieux ştia unde se află soţia lui, s-ar fi putut ca întrebuinţînd mijloace tari
să-l sileşti oricînd să-şi dezlege limba şi să dea drumul tainei. Trebuia însă ca
această bănuială să se schimbe în siguranţă.
― Iartă-mă, dragă domnule Bonacieux, dacă mă port cu dumneata fără prea
multe mofturi ― începu d'Artagnan, ― dar nimic nu-ţi stîrneşte setea ca
nesomnul şi mor de sete; dă-mi voie, te rog, să iau un pahar cu apă la
dumneata, ştii, ca între vecini.
Fără să mai aştepte învoirea gazdei, d'Artagnan intră repede în casă şi-şi
furişă privirea spre pat: era neatins. Bonacieux nu se culcase; însemna că se
întorsese acasă numai cu un ceas sau două mai devreme; o însoţise deci pe
soţia lui pînă la locul unde fusese dusă sau măcar pînă la întîia staţie de poştă.
― Mulţumesc, domnule Bonacieux, ― îi spuse d'Artagnan, golind paharul ―
e tot ce doream de la dumneata. Acum mă duc sus la mine; o să-i dau lui
Planchet să-mi cureţe cizmele şi după ce-o isprăvi ţi-l trimit, dacă vrei, să-ţi
cureţe şi dumitale pantofii.
Îl părăsi apoi pe negustorul de mărunţişuri, care uluit în faţa acestui ciudat
rămas bun, se întrebă de nu cumva se dăduse singur de gol.
În capul scării, d'Artagnan îl găsi pe Planchet grozav de speriat.
― Vai, domnule, ― strigă valetul îndată ce-şi zări stăpînul, ― am dat de una
şi mai boacănă, abia aşteptam să vă întoarceţi.
― Ce s-a mai întîmplat? întrebă d'Artagnan.
― Mă prind pe orice vreţi că n-o să ghiciţi, cine a fost aici în lipsa
dumneavoastră.
― Cînd asta?
― Acum o jumătate de ceas, pe cînd eraţi la domnul de Tréville.
― Cine a venit? Haide, spune odată.
― Domnul de Cavois.
― Domnul de Cavois?
― În carne şi oase.
― Căpitanul gărzii eminenţei sale?
― Chiar el.
― Venea să mă aresteze?
― Aşa am cam bănuit eu, cu toate că pare a fi mare şmecher.
― Zici că pare a fi un şmecher?
― Vreau să zic că era dulce ca mierea, domnule.
― Adevărat?
― Venea, ― zicea el, din partea eminenţei sale, care nu vă vrea decît binele,
să vă roage să mergeţi cu el la Palais Royal.
― Şi ce i-ai răspuns?
― Că asta nu se poate, fiindcă sînteţi plecat, după cum putea să vadă şi el.
― Şi ce-a răspuns atunci?
― Să treceţi neapărat pe la el peste zi; pe urmă, a adăugat încet de tot:
"Spune stăpînului tău că eminenţa sa îi este foarte binevoitor şi că tot norocul
lui atîrnă, poate, de întrevederea asta".
― Capcana e destul de nedibace pentru cardinal, zise surîzînd tînărul.
― Lăsaţi că şi eu am mirosit capcana şi am răspuns că o să vă pară grozav de rău la întoarcere.
― Unde a plecat? a întrebat domnul de Cavois.
― La Troyes, în Champagne, am răspuns eu.
― Şi cînd a plecat?
― Aseară.
― Planchet, prietene, ― îi curmă vorba d'Artagnan, ― eşti cu adevărat de
nepreţuit.
― Mă înţelegeţi, domnule, m-am gîndit că dacă vreţi să-l vedeţi pe domnul
de Cavois, o să aveţi destulă vreme să mă daţi de gol, spunînd că nu eraţi
plecat; atunci eu aş fi fost mincinosul, şi cum nu sînt gentilom, mie mi-e
îngăduit să mint.
― Linişteşte-te, Planchet, îţi vei păstra faima ta de om dintr-o bucată;
într-un sfert de oră plecăm.
― E tocmai sfatul pe care vream să vi-l dau şi eu, domnule. Pot să vă întreb
încotro.
― La dracu, vezi bine că în partea cealaltă decît i-ai spus tu c-am plecat.
Dealtminteri, nu eşti la fel de nerăbdător ca şi mine să ştii ce mai fac Grimaud,
Mousqueton şi Bazin şi să afli ce s-a întîmplat cu Athos, cu Porthos şi cu
Aramis?
― Ba da domnule, ― răspunse Planchet ― şi sînt gata de drum oricînd
doriţi; cred că deocamdată aerul de provincie o să ne priască mai bine decît
aerul Parisului. Aşadar...
― Aşadar, Planchet, strînge catrafusele şi să plecăm; eu mă duc înainte cu
mîinile în buzunar, ca să nu bănuiască nimeni nimic. Ai să mă găseşti la
palatul gărzii. Dar pentru că veni vorba, Planchet, cred că ai dreptate în
privinţa gazdei noastre: să ştii că-i un ticălos fără pereche.
― Ah! domnule, să mă credeţi cînd vă spun eu un lucru; eu citesc pe faţa
omului ca-n palmă.
Aşa cum se înţeleseseră, d'Artagnan coborî singur; apoi ca să nu aibă nimic
pe suflet, se îndreptă iarăşi spre locuinţa prietenilor lui. Nu se primise nici o
veste de la ei; doar o scrisoare, toată numai parfum, cu o scriere aleasă şi
măruntă, sosise pentru Aramis. D'Artagnan o luă la el. Peste zece minute
Planchet îl găsi în grajdurile palatului gărzii. Ca să nu piardă vreme,
d'Artagnan îşi înşeuase singur calul.
― Bine, ― îi spuse lui Planchet, cînd acesta îi aduse şi cufărul cu haine, ―
acum pune şaua pe ceilalţi trei s-o ştergem.
― Credeţi că o să meargă mai repede cu cîte doi cai fiecare? întrebă
Planchet cu căutătura lui şăgalnică.
― Nu, domnule glumeţ de-a surda, ― răspunse d'Artagnan, ― dar cu cei
patru cai ai noştri o să-i putem aduce îndărăt pe cei trei prieteni ai mei, dacă
bineînţeles îi mai găsim în viaţă.
― Asta ar fi mare noroc ― răspunse Planchet, ― dar oricum, nu trebuie să
pierzi nădejdea, că bun e dumnezeu.
― Amin, zise d'Artagnan. sărind pe cal.
Şi amîndoi ieşiră din palatul gărzii, fiecare îndreptîndu-se spre alt capăt al
străzii, unul avînd de gînd să iasă din Paris prin bariera la Villette, iar celălalt prin bariera Montmartre, pentru a se întilni dincolo de Saint-Denis; măsura
aceasta strategică fiind urmată de amîndoi călăreţii cu aceeaşi sfinţenie, a fost
încununată de o frumoasă izbîndă. D'Artagnan şi Planchet intrară deci amîndoi
deodată la Pierrefitte.
E locul s-o spunem, Planchet era mai cutezător ziua decît noaptea.
Totuşi, firea lui prevăzătoare nu-l slăbea nici o clipă; nu uitase nici una din
păţaniile celei dintîi călătorii şi atunci îi socotea duşmani pe toţi cei care-i
ieşeau în cale; ca urmare îşi ţinea tot timpul pălăria în mînă, fapt ce stîrnea
neîncetate perdafuri din partea lui d'Artagnan care se temea ca, datorită unei
purtări prea de tot cuviincioase, lumea să nu-l ia drept valeţii vreunui om de
nimic.
Dar, fie că într-adevăr drumeţii se simţeau mişcaţi de cinstea ce le făcea
Planchet, fie că de data asta nimeni nu mai stătea la pîndă în calea lui
d'Artagnan, călătorii noştri au ajuns teferi la Chantilly şi au descins la hanul
Grand-Saint-Martin, acelaşi unde se opriseră şi cu prilejul întîiei lor călătorii.
Văzind un tînăr urmat de un valet cu doi cai de călărie şi duşi de dîrlogi,
hangiul înainta respectuos în pragul uşii. Cum străbătuse unsprezece leghe,
d'Artagnan găsi nimerit să poposească acolo, fie că Porthos mai era sau nu în
han. Dar, ― gîndi el, ― poate că nu era cuminte să întrebe chiar de la început
de soarta muşchetarului. Şi ca urmare a acestor chibzuieli, fără să pomenească
nimic de nimeni, d'Artagnan descălecă, îi spuse valetului să aibă grijă de cai,
pătrunse într-o mică încăpere unde erau găzduiţi oaspeţii ce doreau să stea
singuri şi ceru hangiului o sticlă din vinul cel mai bun şi o cină din cele mai
alese. Această cerere întări şi mai vîrtos părerea bună pe care hangiul şi-o
făcuse despre călător, de cum îl zărise. Astfel fiind, d'Artagnan fu ospătat cît ai
fi bătut din palme.
Regimentul gărzii se alegea dintre cei dintîi gentilomi ai regatului şi
d'Artagnan, urmat de un valet şi călătorind cu patru cai fără seamăn de
frumoşi, nu putea, în ciuda uniformei sale simple, să nu stîrnească uimire.
Hangiul ţinu să-i servească chiar el vinul şi cina: văzînd toate acestea,
d'Artagnan porunci să i se aducă două pahare în loc de unul şi legă următoarea
convorbire:
― Pe legea mea, dragă hangiule, ― începu d'Artagnan umplînd amîndouă
paharele, ― ţi-am cerut să-mi aduci vinul cel mai bun şi dacă mi-ai tras
chiulul, ţi-ai ales chiar dumneata pedeapsa căci cum nu-mi place să beau
singur, va trebui să bei cu mine. Ia deci paharul şi să bem. Dar în cinstea cui
să bem ca să nu supărăm pe nimeni? Hai să bem pentru propăşirea hanului
dumitale!
― Înălţimea voastră îmi face mare cinste, ― răspunse gazda, ― şi-i
mulţumesc din inimă pentru buna sa urare.
― Ia bine seama, ― urmă d'Artagnan, ― în urarea mea e poate mai mult
egoism decît gîndeşti; numai în localurile care propăşesc eşti bine primit; în
hanurile unde treaba merge anapoda, toate se duc de rîpă, iar călătorul e şi el
jertfa necazurilor în care se zbate gazda; aşa că eu, care călătoresc mult şi
îndeosebi pe drumul acesta, aş dori să-i văd pe toţi hangiii făcînd avere.
― Într-adevăr, ― zise hangiul, ― mi se pare şi mie c-am mai avut cinstea să văd pe domnul.
― Fireşte! Am trecut poate de zece ori pe aici în drum spre Chantilly, şi din
cele zece ori m-am oprit cel puţin de trei sau de patru ori la dumneata. Să tot
fie zece sau douăsprezece zile de cînd am poposit aici ultima oară; însoţeam pe
nişte prieteni, nişte muşchetari; ba chiar ţin minte că unul din ei s-a luat la
harţă cu un străin, un necunoscut, un om care pare-mi-se i-a căutat nu ştiu ce
gîlceavă.
― Ah, da, aşa e! ― făcu hangiul, ― mi-aduc şi eu aminte. Înălţimea voastră
vrea să vorbească poate de domnul Porthos?
― Da, da, aşa-l chema pe tovarăşul meu de călătorie. Doamne, dumnezeule,
spune-mi, te rog, dragă hangiule, i s-a întîmplat cumva vreo nenorocire?
― Înălţimea voastră trebuie să-şi fi dat seama că n-a mai putut să-şi urmeze
drumul.
― Într-adevăr, ne făgăduise c-o să ne ajungă din urmă, dar nu l-am mai
văzut de atunci.
― Ne-a făcut cinstea să rămînă aici, urmă hangiul.
― Cum? V-a făcut cinstea să rămînă aici?
― Da, domnule, în hanul nostru; sîntem chiar foarte îngrijoraţi.
― Din ce pricină?
― Din pricina unor cheltuieli pe care le-a făcut.
― Bine, dar cheltuielile pe care le-a făcut o să le plătească.
― Să v-audă Dumnezeu! Mi-a mai venit inima la loc. I-am împrumutat,
domnule, sume foarte însemnate şi chiar azi dimineaţă medicul îmi spunea că
dacă domnul Porthos nu-i plăteşte, atunci o să-mi ceară mie banii, fiindcă eu
am trimis să-l cheme.
― Cum! Porthos e rănit?
― N-aş putea să vă spun, domnule.
― Cum, n-ai putea să-mi spui ? Dumneata eşti mai în măsură ca oricare
altul s-o ştii.
― Da, dar în meseria noastră nu spunem tot ce ştim, domnule, mai ales
cînd ni s-a pus în vedere că o să plătim cu urechile dacă nu ne ţinem limba.
― Pot să-l văd pe Porthos?
― Fără îndoială, domnule, urcaţi pînă la catul întîi şi bateţi la camera nr. 1.
Dar spuneţi-i că sînteţi dumneavoastră.
― Adică de ce să-i spun că sînt eu?
― Ca să nu vi se întîmple o nenorocire.
― Şi ce nenorocire ar putea să mi se întîmple?
― Dacă domnul Porthos vă ia drept cineva de-ai casei, poate că scos din
sărite vă străpunge cu spada sau vă zboară creierii.
― Dar ce i-aţi făcut?
― I-am cerut bani.
― Ah! Drace! Acum înţeleg; asta-i o cerere care-l cam plictiseşte pe Porthos
cînd n-are bani, dar după cît o ştiu eu, ar trebui să aibă.
― Şi noi am crezut la fel, domnule; cum casa noastră e foarte rînduită şi
cum obişnuim să ne faceni socotelile în fiecare săptămână, după opt zile i-am
arătat nota, dar se vede că am brodit-o rău, fiindcă n-am apucat să deschidem bine gura şi ne-a trimis la toţi dracii; e drept, jucase în ajun.
― Cum jucase în ajun? Cu cine?
― Dumnezeule, cine mai ştie? Cu un nobil în trecere pe aici şi pe care l-a
poftit să joace cărţi cu el.
― Atunci asta e, trebuie să fi pierdut tot, sărmanul.
― Pînă şi calul, domnule; cînd străinul era gata s-o şteargă, ce să vedem?
Valetul lui înăşua calul domnului Porthos. Atunci i-am spus şi noi ce se cuvine,
dar străinul ne-a răspuns să nu ne amestecăm unde nu ne fierbe oala, căci e
calul lui. I-am adus îndată la cunoştinţă domnului Porthos ceea ce se întîmpla,
dar şi el ne-a răspuns că sîntem nişte secături dacă punem la îndoială cuvîntul
unui gentilom, şi că o dată ce gentilomul spusese că-i calul lui, nici nu se putea
să fie altfel.
― Parcă-l aud pe Porthos, murmură d'Artagnan.
― Atunci, ― urmă gazda, ― i-am trimis răspuns că dacă Cel-de-Sus nu vrea
să ne înţelegem în privinţa plăţilor, sper să aibă măcar bunătatea de a-l cinsti
cu năravurile sale pe confratele meu, stăpînul hanului La Vulturul de Aur;
domnul Porthos mi-a răspuns însă că hanul meu fiind cel mai bun, doreşte să
rămînă aici. Răspunsul era prea măgulitor pentru mine, ca să mai stăruiesc să
plece. M-am mulţumit doar să-l rog să se mute din camera lui, care e cea mai
frumoasă din tot hanul şi să se mulţumească cu o cămăruţă curăţică, la al
treilea. La toate astea, domnul Porthos a răspuns că aşteaptă dintr-o clipă în
alta sosirea iubitei lui, care e una dintre cele mai de vază doamne de la curte,
aşa că ar trebui să înţeleg că odaia, unde-mi face cinstea să locuiască e chiar
prea neînsemnată pentru a găzdui asemenea făptură. Deşi nu mă îndoiam că
are dreptate, am crezut totuşi de datoria mea să stăruiesc; dar fără a se osteni
să stea măcar de vorbă cu mine, a luat pistolul, l-a aşezat pe măsuţa de noapte
şi mi-a pus în vedere că la cel dintîi cuvînt despre orice mutare a lui. Înăuntru
sau în afară, va slei creierii nesocotitului care se va amesteca într-o chestiune
ce nu-l priveşte decît pe dînsul. Şi de atunci, domnule, nimeni nu mai pune
piciorul la el în odaie, afară bineînţeles de valetul lui.
― Va să zică, Mousqueton e aici?
― Da, domnule, cinci zile după ce a plecat, s-a întors, dar destul de plouat;
se pare că şi el a cam avut neplăceri în timpul călătoriei. Din păcate, e şi mai
repezit decît domnul Porthos şi nici una, nici două, răstoarnă pentru stăpînul
lui toate cu dosul în sus. La gîndul că n-o să i se dea tot ce vrea el, îşi ia singur
ce-i trebuie fără să mai ceară.
― Drept e, ― răspunse d'Artagnan, ― ca am observat totdeauna la
Mousqueton un devotament şi o isteţime neobişnuită.
― Se poate, domnule, dar gîndiţi-vă că mi s-ar întîmpla să dau numai de
patru ori pe an de atare isteţime şi de atare devotament; aşa e că aş rămîne pe
drojdie.
― Nu, fiindcă Porthos o să-ţi plătească.
― Hm! făcu hangiul a îndoială.
― E prietenul de inimă al unei doamne foarte sus-pusă, care n-o să-l lase în
încurcătură pentru fleacul ce-ţi datorează.
― Dac-aş îndrăzni să spun ceea ce cred în privinţa asta...
― Ceea ce crezi?
― Adică mai mult: ceea ce ştiu.
― Ceea ce ştii?
― Ba şi mai mult: un lucru de care sînt sigur.
― Şi de care lucru eşti atît de sigur? Dă-i drumul...
― Aş spune că eu o cunosc pe această doamnă aşa de sus-pusă.
― Dumneata?
― Da, eu.
― Şi cum ai ajuns s-o cunoşti?
― Vai, domnule, dar pot oare să mă încred în dumneavoastră?
― Vorbeşte şi ai cuvîntul meu de gentilom că n-o să te căieşti.
― Ştiţi, domnule, grija mare a omului îl împinge la multe...
― Ai făcut ceva?
― Oh! nimic din ceea ce n-ar avea dreptul să facă un creditor.
― Haide, spune.
― Domnul Porthos ne-a încredinţat o scrisoare pentru ducesa asta, cu
rugămintea s-o ducem la poştă. Servitorul lui nu sosise încă. Cum el nu putea
părăsi odaia, era silit să ne roage pe noi să-i facem treburile. În loc să ducem
scrisoarea la poştă, fiindcă nu te poţi bizui pe poştă, m-am folosit de prilejul că
unul din băieţii mei de serviciu tocmai pleca la Paris şi i-am poruncit să dea
scrisoarea chiar în mîinile acelei ducese. Nu făceam de altminteri decît să
împlinim dorinţa domnului Porthos care stăruise atît asupra scrisorii, nu-i aşa?
― Cam aşa.
― Ei bine, domnule, ştiţi cine este doamna asta din înalta societate?
― Nu, l-am auzit pe Porthos vorbind de ea, dar atîta tot.
― Ştiţi cine este această aşa-zisă ducesă?
― Îţi spun că n-o cunosc.
― E o cotoroanţă, domnule, soţia unui avocat de la Chatelet (1), o oarecare
doamnă Coquenard, care are cel puţin cincizeci de ani şi care tot mai face pe
geloasa. Mi se părea de altfel grozav de ciudat ca o prinţesă să locuiască în
strada Urşilor!
― De unde ştii toate astea?
― Cum de unde le ştiu? Cînd a primit scrisoarea, a început să ţipe şi să
spună că domnul Porthos e un fluşturatic şi că lovitura ceea de spadă trebuie
să fi fost pentru vreo femeie.
― Cum! Porthos a fost rănit!
― Vai, doamne, ce-am spus!
― Ai spus că Porthos a fost rănit.
― Da, dar tot el mi-a poruncit să nu scot o vorbă.
― Şi de ce?
― Păi de, domnule, fiindcă s-a lăudat c-o să-l sfîrtece pe străinul cu care
l-aţi lăsat încăierîndu-se şi cînd colo, s-a grozăvit degeaba, că străinul l-a culcat
pe el la pămînt. Şi cum domnul Porthos vrea să facă mereu pe voinicosul, afară
doar cînd e vorba de ducesă, pe care credea c-o dă gata cu rana lui, fireşte că
nu vrea să mărturisească nimănui c-a fost rănit de-a binelea.
― Aşadar, rana îl ţine în pat?
― Ba încă ce mai rană! Prietenul dumneavoastră are şapte vieţi, nu una!
― Adică dumneata erai de faţă?
― I-am urmărit, domnule, aşa, de-al dracului, şi am văzut lupta fără ca
luptătorii să mă poată vedea.
― Şi cum s-a întîmplat?
― N-a ţinut multă vreme, vă spun eu. S-au pus în gardă, străinul s-a făcut
că atacă într-un loc şi a lovit într-altul, apoi s-a apărat, dar toate astea cu atîta
iuţeală, încît cînd domnul Porthos a vrut să se apere, spada îi şi intrase de trei
degete în piept. S-a prăbuşit pe spate. Străinul i-a pus îndată vîrful spadei în
gît şi cînd domnul Porthos s-a văzut la cheremul potrivnicului, s-a dat învins.
Atunci străinul l-a întrebat cum îl cheamă şi aflînd că numele lui e Porthos şi
nu d'Artagnan, i-a dat braţul, l-a sprijinit pînă la han, apoi a încălecat şi dus a
fost.
(1). Numele unui vechi palat din Paris care servea drept tribunal.
― Prin urmare, cu domnul d'Artagnan avea străinul ce avea?
― Aşa se pare.
― Ştii ce s-o fi făcut cu el?
― Nu, nu-l văzusem niciodată pînă atunci şi nici de atunci nu l-am mai
văzut.
― Foarte bine, acum ştiu tot ce voiam să ştiu. Spui că Porthos locuieşte la
catul întîi, camera nr. 1?
― Da, domnule, cea mai frumoasă din tot hanul, o cameră pe care aş fi avut
de zece ori prilejul s-o închiriez.
― Lasă, linişteşte-te, ― îl încredinţă d'Artagnan rîzînd, ― Porthos îţi va plăti
cu banii ducesei Coquenard.
― Oh! domnule, ducesă sau avocăţoaie, mi-e totuna, numai să-şi desfacă
baierile pungii; dar ea a răspuns că s-a săturat de neobrăzările şi de
ştrengăriile domnului Porthos şi că nu-i va trimite nici o para chioară.
― Şi i-ai dat locatarului dumitale răspunsul?
― Ferească sfîntul, şi-ar fi dat îndată seama în ce fel i-am împlinit porunca.
― Aşa că el aşteaptă mereu banii?
― Da, cam aşa ceva. I-a mai scris şi ieri, dar de data asta servitorul lui i-a
dus scrisoarea la poştă.
― Şi zici că soţia avocatului e bătrînă şi hîdă?
― Cincizeci de ani bătuţi pe muche şi nu-i de loc frumoasă, după cum
spunea Pathaud.
― Atunci n-avea grijă, se va lăsa înduioşată: de altminteri, Porthos nu poate
să-ţi datoreze mare lucru.
― Cum nu mare lucru! numai pînă acum vreo douăzeci de pistoli, fără să
mai pun la socoteală doctorul. Nu se lipseşte de nimic, se cunoaşte că-i învăţat
să trăiască bine.
― Fii pe pace, dacă-l părăseşte iubita, îi rămîn prietenii. Aşadar, dragă
hangiule, nu te nelinişti şi dă-i mai departe toate îngrijirile pe care sănătatea
lui le cere.
― Domnul mi-a făgăduit că nu va vorbi nimic de soţia avocatului şi că nu va
scăpa nici un cuvînt despre rană.
― Doar sîntem înţeleşi, ai cuvîntul meu!
― Sînt sigur că m-ar omorî.
― Nu-ţi fie teamă, nu e chiar atît de al dracului pe cît pare.
Şi spunînd aceste cuvinte, d'Artagnan urcă la catul întîi, lăsînd pe hangiu
ceva mai liniştit în privinţa celor două bunuri la care părea că ţine atît de mult:
banii şi viaţa.
În capul scării, pe uşa cea mai arătoasă de pe sală, era făcut cu cerneală
neagră un nr. 1 uriaş; d'Artagnan bătu o singură dată şi în urma încuviinţării
ce se auzi dinăuntru, intră.
Porthos stătea culcat şi juca cărţi cu Mousqueton, ca să nu-şi piardă
îndemînarea, în vreme ce o frigare încărcată cu potîrnichi se învîrtea în faţa
focului, iar în cele două colţuri ale căminului uriaş clocoteau pe pirostrii două
oale care răspîndeau un îndoit iz, de iepure cu usturoi şi de plachie de peşte,
adevărată desfătare a nărilor. În altă parte, tăblia unei măsuţe de scris şi
marmura unui scrin nu se mai vedeau sub grămada sticlelor goale.
La vederea prietenului său, Porthos scoase un strigăt de bucurie;
ridicîndu-se respectuos, Mousqueton îi dădu locul lui d'Artagnan şi se duse să
arunce o privire asupra celor două cratiţe a căror supraveghere părea să-i fi
fost dată în seamă.
― Ah, mii de draci! Dumneata eşti, ― se bucură Porthos; ― fii binevenit şi
iartă-mă că nu-ţi ies înainte, dar, ― adăugă el, privindu-l pe d'Artagnan cu
oarecare grijă, ― ştii ce mi s-a întîmplat?
― Nu.
― Nu ţi-a spus nimic hangiul?
― Am întrebat de dumneata şi m-am urcat de-a dreptul aici.
Porthos păru că răsuflă uşurat.
― Dar ce ai păţit, dragă Porthos? urmă d'Artagnan.
― Uite ce: cînd m-am aruncat asupra adversarului pe care-l găurisem cu
trei lovituri de spadă şj pe care voiam să-l dau gata cu o a patra, mi-a alunecat
piciorul pe o piatră şi mi-am zdrelit genunchiul.
― Adevărat?
― Pe cinste! Ce noroc pe ticălosul acela, că altfel îţi spun eu că-l omoram pe
loc.
― Şi cu el ce s-o fi făcut?
― De unde să ştiu? S-a săturat şi a spălat frumuşel putina. Dar cu tine ce
se mai aude, dragul meu?
― Va să zică, din pricina genunchiului, eşti ţintuit în pat, dragă Porthos!
urmă d'Artagnan.
― Da, pe legea mea, asta-i tot; de altfel în cîteva zile o să fiu din nou pe
picioare.
― Dar de ce nu le-ai spus să te ducă la Paris? Cred că te plictiseşti de
moarte aici.
― Asta aş fi vrut şi eu, dar dragă prietene, trebuia să-ţi mărturisesc ceva.
― Ce anume?
― Fiindcă mă plictiseam de moarte aşa cum spui, şi aveam în buzunar cei
şaptezeci şi cinci de pistoli pe care mi-i dăduseşi, ca să mă mai distrez, am
chemat sus, la mine, pe un gentilom care trecea pe aici şi l-am poftit să facem o
partidă de zaruri. El a primit şi, pe legea mea, cei şaptezeci şi cinci de pistoli au
trecut toţi din buzunarul meu într-al lui, fără să mai pomenesc de cal, pe care
mi l-a luat pe deasupra. Dar dumneata, dragă d'Artagnan?
― Ce vrei, dragă Porthos, nu poţi avea noroc în toate, îl îmbărbătă
d'Artagnan. Ştii zicala: "Norocos la cărţi, nenorocos în dragoste". Şi tu prea eşti
fericit în dragoste ca să nu se răzbune jocul; dar ce-ţi pasă de ghinionul ăsta?
N-ai oare, ştrengar fericit ce eşti, n-ai oare pe ducesa dumitale care abia o fi
aşteptînd să-ţi sară în ajutor?
― Uite, dragă d'Artagnan, prea se ţine ghinionul de mine, ― răspunse
Porthos în chipul cel mai firesc; ― i-am scris să-mi trimită vreo cincizeci de
galbeni, fiindcă aveam numaidecît nevoie în halul în care eram...
― Ei şi?
― Ei şi! Se vede că o fi pe undeva, pe la vreo moşie de-a ei, că nu mi-a
răspuns.
― Adevărat?
― Da. Atunci i-am mai trimis ieri alta scrisoare şi mai strălucitoare decît
întîia; în sfîrşît, bine c-ai sosit, scumpul meu, să vorbim acum de dumneata, îţi
mărturisesc că începusem să fiu cam îngrijorat de soarta dumitale.
― S-ar zice că hangiul se poartă destul de bine, dragă Porthos, spuse
d'Artagnan, arătînd bolnavului cratiţele pline şi sticlele goale.
― Aşa şi aşa! răspunse Porthos. Acum trei sau patru zile, neruşinatul mi-a
adus socoteala şi l-am dat afară cu socoteală cu tot; aşa că acum sînt aici ca
un soi de învingător, un soi de cuceritor. Şi ca să nu mă scoată cu silă de pe
poziţii, vezi că stau înarmat pînă-n dinţi.
― Pare-mi-se, ― spuse d'Artagnan rîzînd, ― că din cînd în cînd mai dai şi
cîte un atac.
Şi arătă cu degetele sticlele şi cratiţele.
― Din nefericire, nu eu, lămuri Porthos. Scrîntitura asta păcătoasă mă ţine
la pat; dar Mousqueton mai dă cînd şi cînd cîte o raită şi se întoarce cu de-ale
gurii. Mousqueton, dragă prietene, ― urmă Porthos, ― uite că ne-au sosit
întăriri, o să avem nevoie de mai multe merinde.
― Mousqueton, ― întrebă d'Artagnan, ― s-ar putea să-mi faci o înlesnire?
― Ce anume, domnule?
― Dă reţeta dumitale lui Planchet; te pomeneşti că la rîndul meu mă trezesc
şi eu asediat şi nu mi-ar părea rău să-mi poarte şi el de grijă cum îi porţi
dumneata stăpînului dumitale.
― Vai, domnule! ― răspunse Mousqueton cu un aer spăşit, ― nimic mai
uşor. Nu trebuie decît puţină îndemînare şi atîta tot. Am fost crescut la ţară şi
taică-meu, cînd i se întîmpla să aibă răgaz, cam vîna pe furiş.
― Şi de felul lui, ce făcea?
― Avea o îndeletnicire pe care eu am socotit-o totdeauna ca fiind destul de
bunicică.
― Anume?
― Cum era pe vremea războaielor dintre catolici şi hughenoţi şi îi vedea pe
catolici căsăpindu-i pe hughenoţi, şi pe hughenoţi căsăpindu-i pe catolici, şi
toate astea în numele religiei, îşi făcuse şi el o credinţă amestecată, care-i
îngăduia să fie cînd catolic, cînd hughenot. Îşi luase obiceiul să cutreiere cu
puşca pe umăr pe după ulucile din marginea drumurilor; cînd zărea venind
singur-singurel un catolic, în sufletul lui biruia credinţa protestantă. Îşi
potrivea puşca în partea drumeţului, apoi cînd era la zece paşi de el, începea
un dialog care se sfîrşea aproape totdeauna prin aceea că drumeţul îşi părăsea
punga, ca să-şi păstreze viaţa. Se înţelege de la sine că atunci cînd vedea
venind un hughenot, taică-meu se simţea slujitor atît de înflăcărat al credinţei
catolice, încît nici nu înţelegea cum de cu un sfert de ceas mai devreme putuse
avea îndoieli în privinţa întîietăţii sfintei noastre religii. Căci, trebuie să mai
ştiţi, domnule că eu sînt catolic; dar, credincios principiilor sale, pe fratele meu
mai mare taică-meu îl făcuse hughenot.
― Şi cum a sfîrşit această cinstită faţă? întrebă d'Artagnan.
― Oh! în chipul cel mai nefericit, domnule; într-o zi s-a trezit într-o
înfundătură de drum, încolţit între un hughenot şi un catolic cu care se mai
întîlnise şi care l-au recunoscut; amîndoi şi-au dat mîna împotriva lui şi l-au
spînzurat de un copac; pe urmă, au venit să se laude cu frumoasa lor ispravă
într-o cîrciumă din primul sat care le-a ieşit în cale şi unde din întîmplare eu
stăteam la un pahar de vin cu fratele meu.
― Şi voi ce-aţi făcut? mai întrebă d'Artagnan.
― I-am lăsat frumuşel să isprăvească, ― lămuri Mousqueton, ― şi cînd au
ieşit din cîrciumă, cum fiecare din ei se îndrepta spre alt drum, fratele meu i-a
ţinut calea catolicului, iar eu calea protestantului. Peste două ceasuri, era gata,
le făcuserăm de petrecanie la amîndoi, admirînd, în acelaşi timp înţelepciunea
sărmanului nostru tată, care fusese atît de prevăzător încît să ne crească pe
fiecare în altă credinţă.
― Într-adevăr, aşa cum spui, Mousqueton, cred că tatăl dumitale era un
voinic foarte dibaci. Şi zici că în ceasurile lui de răgaz, vîna pe ascuns?
― Da, domnule, el m-a învăţat să înnod un laţ si să aşez o undiţă. Aşa că,
îndată ce am văzut că ticălosul nostru de hangiu ne hrăneşte cu carne macră
bună pentru bădărani, dar nu pentru stomacuri slăbite ca ale noastre, m-am
întors şi eu oarecum la vechea mea meserie. Tot hoinărind prin pădurile
prinţului19, am întins cîteva laţuri peste dîre de sălbăticiuni şi tot huzurind pe
marginea eleşteielor Alteţei sale, am mai strecurat şi cîte o undiţă la fund. Aşa
se face că, acum, mulţumită lui Dumnezeu, nu ducem lipsă, după cum puteţi
vedea şi dumneavoastră, nici de potîrnichi, nici de iepuri, nici de crapi şi nici de
ţipari, toate, mîncăruri uşoare şi hrănitoare, prielnice unor bolnavi.
― Dar, vinul, ― întrebă d'Artagnan, ― cine vă face rost de vin? Hangiul?
― Da şi nu.
― Cum adică da şi nu?
― El ne dă vinul, e drept, dar nu ştie că are această cinste.
― Vorbeşte lămurit, Mousqueton, de la dumneata se pot învăţa multe.
― Iată, domnule: pe cînd cutreieram în sus şi-n jos pămîntul, întîmplarea a
făcut să întîlnesc pe un spaniol care văzuse o groază de ţări, printre altele şi
Lumea Nouă.
― Ce legătură, poate să aibă Lumea Nouă cu sticlele de pe scrin şi de pe
măsuţa de scris?
― Răbdare, domnule, toate la vremea lor.
― Aşa e, Mousqueton, mă las în voia dumitale şi te ascult.
― Spaniolul ăsta avea în slujba lui un valet care-i însoţise într-o călătorie în
Mexic. Valetul era un compatriot de-al meu aşa că ne-am împrietenit, mai cu
seamă că ne potriveam grozav ca fire. La amîndoi ne plăcea mai mult ca orice
vînătoarea şi într-o zi mi-a povestit cum vînează băştinaşii în cîmpiile din
Pampas tigri şi tauri doar cu un fel de laţuri înnodate la capăt, pe care le
aruncă de gîtul înspăimântătoarelor dihănii. La început nu-mi venea să cred că
poate cineva să ajungă la asemenea îndemînare, încît să arunce capătul unei
frînghii, acolo unde vrea la douăzeci sau treizeci de paşi depărtare; dar în faţa
dovezilor lui, am fost silit să recunosc că spune adevărul: prietenul meu punea
o sticlă la treizeci de paşi şi la fiecare aruncătură de laţ îi şi prindea gîtul. Am
început să fac şi eu încercări şi cum natura m-a înzestrat cu ceva însuşiri, am
ajuns să arunc astăzi lasso-ul la fel de bine ca unul din lumea lor. Acum mă
înţelegeţi? Hangiul nostru are o pivniţă doldora de vinuri, dar ţine cheia la el;
pivniţa asta are însă o ferestruică; prin ferestruica asta arunc eu laţul şi, cum
ştiu acum unde e colţul cel bun, apoi scot şi eu mereu. Iată, domnule, ce
legătură are Lumea Nouă cu sticlele de pe măsuţa de scris şi de pe scrin. Şi
acum, gustaţi din vinul nostru şi, fără părtinire, spuneţi-ne cum îl găsiţi.
― Mulţumesc, prietene, mulţumesc, dar din păcate, tocmai am luat masa.
― Atunci pune masa Mousqueton, ― îi spuse Porthos, ― şi pe cînd noi vom
prînzi, d'Artagnan ne va povesti ce a făcut în cele zece zile de cînd ne-a părăsit.
― Bucuros, răspunse d'Artagnan.
În vreme ce Porthos şi Mousqueton înfulecau cu o poftă de convalescenţi şi
cu acea frăţie ce apropie pe oameni în nenorocire, d'Artagnan povesti cum în
urma rănilor căpătate, Aramis fusese silit să se oprească la Crèvecoeur, cum îl
lăsase pe Athos la Amiens, zbătîndu-se în mîinile a patru inşi care-l învinuiau
că e falsificator de bani şi cum el, d'Artagnan, fusese silit să treacă peste trupul
contelui de Wardes ca să poată ajunge în Anglia.
Aici se opriră destăinuirile lui d'Artagnan; îi mai spuse doar că la
întoarcerea lui din Anglia a adus cu el patru cai fără seamăn de frumoşi, unul
pentru el şi cîte unul pentru fiecare din prietenii lui; apoi sfîrşi vestind pe
Porthos că în grajdul hanului se şi găsea calul ce-i fusese sorocit.
Tocmai atunci intră Planchet: îi aducea stăpînului la cunoştinţă că puteau
ajunge şi dormi la Clermont, deoarece caii se odihniseră destul.
Liniştit în privinţa lui Porthos şi arzînd de nerăbdare să afle ştiri despre
ceilalţi doi prieteni, d'Artagnan îi întinse bolnavului mîna, spunîndu-i că
porneşte din nou la drum, pentru a-şi urma cercetările. De altfel, cum spera să
se întoarcă pe aceeaşi cale, dacă peste şapte sau opt zile îl va găsi tot acolo,
d'Artagnan îl va lua cu el.
Porthos şi răspunse că, după cum credea el, genunchiul nu-i va îngădui să se ridice din pat în acest răstimp. Apoi trebuia să rămînă la Chantilly ca să
aştepte şi răspunsul ducesei.
D'Artagnan îi ură un răspuns grabnic şi norocos şi, după ce-l rugă din nou
pe Mousqueton să aibă grijă de stăpînul lui, plăti hangiului nota şi porni mai
departe, împreună eu Planchet, uşurat şi el de povara unuia din cal.