CEI TREI MUŞCHETARI - Alexandre Dumas

XX. FRATELE ŞI SORA STAU DE VORBĂ

În timpul cît îi trebui lordului de Winter ca să închidă uşa, să tragă oblonul
şi să-şi apropie un scaun de jilţul cumnatei sale, Milady îşi cufundă visătoare
privirea în adîncurile tuturor întîmplărilor cu putinţă şi descoperi întreaga urzeală pe care nu putuse nici măcar s-o întrevadă atîta vreme cît nu avusese
habar în ce mîini căzuse. Ştia că lordul de Winter era un gentilom vrednic, un
vînător aprig, un jucător isteţ, cutezător cu femeile, dar mai ştia că era cu totul
nepriceput în ticluirii de uneltiri. Cum de aflase despre sosirea ei? Cum de
pusese mîna pe ea? Şi de ce o ţinea acolo?
Este drept, unele cuvinte ale lui Athos îi dovediseră că întrevederea ei cu
cardinalul ajunsese şi la urechi străine: dar nici nu putea crede că Athos
izbutise să-i pună beţe în roate atît de repede şi de straşnic.
Îi era mai curînd teamă să nu se fi descoperit tot ce învîrtise odinioară în
Anglia. Poate că Buckingham ghicise că ea fusese aceea care-i tăiase cele două
giuvaiere şi voia să se răzbune de această mică trădare; dar Buckingham nu
era în stare să lovească într-o femeie, mai ales dacă femeia ar fi fost împinsă la
vreo faptă dintr-un simţămînt de gelozie.
Această presupunere i se păru cea mai apropiată de adevăr; crezu că era
vorba de o răzbunare pe trecut şi nu de o întîmpinare în viitor. Deocamdată şi
în orice caz mai bine că se vedea căzută în mîinile cumnatului ei, pe care
nădăjduia să-l îmbrobodească, decît în mîinile vreunui duşman făţiş şi
şmecher.
― Da, să vorbim, scumpe frate, spuse ea cu un fel de voioşie, hotărîtă fiind
să tragă din convorbire, în pofida gîndurilor ascunse ale lordului de Winter,
lămuririle de care avea nevoie, pentru a şti cum să se poarte în viitor.
― Te-ai hotărît totuşi să te întorci în Anglia, ― grăi lordul de Winter, ― deşi
mi-ai mărturisit pe faţă în atîtea rînduri la Paris, că nu vei mai pune niciodată
piciorul pe pămîntul Marii Britanii?
Milady răspunse la întrebare printr-o altă întrebare:
― Înainte de toate, ― începu ea, ― dumireşte-mă cum de m-aţi pîndit atît de
straşnic, încît să afli din vreme nu numai că sosesc, dar chiar şi ziua, ora şi
portul în care soseam.
Lordul de Winter folosi şi el aceleaşi mijloace ca Milady, socotind că de
vreme ce cumnata lui le folosea, erau cele mai bune.
― Spune-mi şi dumneata, scumpă soră, ― întrebă el, ― ce-ai venit să faci
aici, în Anglia?
― Dar am venit să te văd, răspunse Milady, fără să-şi dea sema ce mult
întărea prin răspunsul ei bănuielile pe care scrisoarea lui d'Artagnan le stîrnise
în mintea cumnatului, şi vrînd doar să-i cucerească bunăvoinţa printr-o
minciună.
― Ah, ca să mă vezi! mormăi cu tîlc lordul de Winter.
― Fireşte, ca să te văd. Ce-i de mirare în asta?
― Şi n-ai venit în Anglia cu nici un alt scop decît să mă vezi?
― Nu.
― Aşadar, numai pentru mine ţi-ai dat osteneala să treci Canalul Mînecii?
― Da, numai pentru dumneata.
― Drace! Dar grozavă dragoste, surioară!
― Nu sînt eu oare cea mai apropiată rudă a dumitale? îl întrebă Milady, cu
glasul celei mai înduioşătoare nevinovăţii.
― Şi chiar singura mea moştenitoare, nu-i aşa? vorbi la rîndul lui, lordul de Winter, uitîndu-se drept în ochii ei.
Oricît de mare îi era puterea de stăpînire, Milady tresări totuşi, iar lordul de
Winter simţi tresărirea, căci pusese mîna pe braţul cumnatei lui, cînd rostise
ultimele cuvinte.
Într-adevăr, lovitura era făţişă şi adîncă. Cel dintîi gînd la care Milady se
oprise fusese Ketty; o trădase şi destăinuise lordului ura aceea hapsînă pe care
chiar ea şi-o dăduse copilăreşte în vileag faţă de camerista ei; îşi mai aminti de
asemenea cum îşi ieşise din fire împotriva lui d'Artagnan, fiindcă acesta cruţase
viaţa cumnatului ei.
― Nu înţeleg, milord, adăugă ea pentru a cîştiga timp şi a-l face pe potrivnic
să vorbească. Ce vrei să spui şi ce se ascunde sub cuvintele tale?
― Oh! Doamne, Dumnezeule! nimic, răspunse lordul de Winter cu o voioşie
prefăcută; doreşti să mă vezi şi vii în Anglia. Eu aflu de această dorinţă sau mai
bine-zis bănuiesc că o ai şi, ca să te scutesc de plictiselile unei sosiri noaptea
într-un port, de oboseala unei debarcări, trimit pe unul din ofiţerii mei în
întîmpinarea dumitale; îi dau o trăsură pe seama lui şi el te aduce în acest
castel, a cărui pază mi-a fost încredinţată, unde vin în fiecare zi şi unde, pentru
ca îndoita noastră dorinţă de a ne vedea să se împlinească, pun să ţi se
pregătească o cameră. Ce vezi dumneata mai de mirare în tot ce-ţi spun, decît
în ceea ce mi-ai spus dumneata?
― Nu, ceea ce găsesc eu de mirare este că ţi s-a dat de veste sosirea mea.
― Cu toate astea e lucrul cel mai firesc, scumpa mea soră, n-ai văzut că
înainte să intre în radă căpitanul micii dumitale corăbii a trimis o luntrişoară
cu registrul de bord şi lista echipajului tocmai pentru a căpăta voie să
pătrundă în port? Eu sînt comandantul portului, mi s-a adus registrul şi-am
văzut acolo numele dumitale. Inima mi-a spus ceea ce-mi întăreşte acum graiul
dumitale, adică în ce scop ai înfruntat pericolul unei mări atît de vitrege sau,
cel puţin, atît de obositoare pe vremea asta, şi am trimis curierul meu ca să te
întîmpine. Restul îl ştii.
Milady înţelese că lordul de Winter minţea şi se înfricoşă mai tare.
― Frate, ― urmă ea, ― nu era milord Buckingham cel pe care l-am zărit pe
dig, seara, cînd am sosit?.
― Chiar el. Ah! pricep de ce vederea lui te-a izbit, ― adăugă lordul de
Winter, ― vii dintr-o ţară unde trebuie să se vorbească mult de el şi ştiu că
pregătirile lui împotriva Franţei dau de gîndit prietenului dumitale, cardinalul.
― Prietenul meu, cardinalul! exclamă Milady văzînd că şi în privinţa asta, ca
şi în cealaltă, lordul de Winter părea să ştie multe.
― Cum, nu-i prietenul dumitale? ― spuse în treacăt lordul, ― iartă-mă, aşa
credeam, dar o să mai vorbim noi de milordul duce, deocamdată să nu ne
îndepărtăm de la întorsătura sentimentală pe care o luase convorbirea noastră:
spuneai că ai venit să mă vezi.
― Da.
― Bine! Ţi-am răspuns că le vei avea toate după pofta inimii şi ne vom vedea
în fiecare zi.
― Va trebui deci să rămîn o veşnicie aici? întrebă Milady cu oarecare teamă.
― Găseşti că nu eşti destul de bine găzduită, surioară? Spune-mi tot ce-ţi lipseşte şi voi da îndată poruncă să ţi se aducă.
― Dar n-am nici femeile, nici oamenii mei...
― Îi vei avea, doamnă. Spune-mi numai cum îţi ţinea casa întîiul dumitale
soţ şi, deşi nu sînt decît cumnatul dumitale, îţi voi rîndui casa în acelaşi fel.
― Întîiul meu soţ ? strigă Milady, aţintindu-şi ochii înspăimîntaţi asupra
lordului de Winter.
― Da, soţul dumitale, francezul; nu vorbesc de fratele meu. De altminteri,
dacă l-ai uitat, cum mai e încă în viaţă, aş putea să-i scriu şi mi-ar trimite toate
lămuririle.
Milady simţi pe frunte broboane de sudoare rece.
― Glumeşti, zise ea cu glas înăbuşit.
― Glumesc eu? întrebă lordul, sculîndu-se de pe scaun şi dînd un pas
îndărăt,
― Sau mai curînd mă jigneşti, urmă ea apăsînd cu mîinile ca nişte gheare
braţele jilţului şi proptindu-se cu gînd să se ridice.
― Să te jignesc pe dumneata, eu? ― urmă lordul de Winter, dispreţuitor, ―
crezi oare, doamnă, că mai e cu putinţă?
― Într-adevăr, domnule, ― grăi Milady, ― sau eşti beat, sau eşti nebun;
pleacă de aici şi trimite-mi o femeie.
― Femeile nu-şi ţin gura, surioară! Nu s-ar putea oare să-ţi slujesc eu drept
cameristă? În felul acesta, tainele ar rămîne între noi.
― Obraznicule! răcni Milady şi, ca şi cînd ar fi fost împinsă de un arc, sări
asupra lordului, care o aştepta cu braţele încrucişate, dar şi cu mînă pe
mînerul spadei.
― Ei! ei! ― făcu el, ― ştiu că ai obiceiul să ucizi oamenii, dar ia seama, eu
mă voi apăra chiar împotriva dumitale.
― Da, ai dreptate, ― urmă Milady, ― te cred destul de mişel ca să ridici
mîna asupra unei femei.
― Poate că da; de altminteri aş avea o dezvinovăţire îmi închipui că mîna
mea nu va fi întîia mînă de bărbat care te va fi atins.
Şi, cu o mişcare molcomă şi acuzatoare, lordul arătă umărul ei stîng, pe
care-l atinse aproape cu degetul.
Milady scoase un răcnet înăbuşit şi dădu îndărăt pînă în ungherul
încăperii, asemenea unei pantere care încearcă să se încordeze pe brînci pentru
a se repezi.
― Urlă cît îţi place, ― strigă şi lordul de Winter, ― dar nu încerca să muşti,
căci bagă de seamă, asta s-ar întoarce împotriva dumitale: aici nu sînt avocaţi
care să rînduiască din vreme moştenirile şi nici cavaleri rătăcitori care să-mi
caute pricină pentru frumoasa doamnă pe care o ţin ferecată; în schimb, am la
îndemînă judecători care vor hotărî de soarta unei femei îndeajuns de
neruşinate, ca să se strecoare bigamă în patul lordului de Winter, fratele meu
mai mare, şi, ia bine seama: judecătorii te vor trimite în faţa unui călău care-ţi
va dichisi amîndoi umerii la fel.
Ochii ei scăpărau asemenea străfulgerări, încît, deşi era bărbat şi înarmat
cu spada în faţa unei femei fără armă, lordul simţi bruma spaimei
strecurîndu-i-se pînă în adîncul sufletului; urmă totuşi din ce în ce mai mînios:
― Da, înţeleg, după ce l-ai moştenit pe fratele meu ţi-ar fi plăcut grozav să
mă moşteneşti şi pe mine; dar îţi spun dinainte: poţi să mă ucizi sau să pui să
mă ucidă, eu mi-am luat toate măsurile; nici o leţcaie din averea mea nu va
trece în mîinile dumitale. Nu eşti destul de bogată, dumneata care ai aproape
un milion, şi nu puteai oare să te opreşti din drumul dumitale păcătos, dacă nu
făceai răul decît din plăcerea nemărginită şi nebunească de a-l face? Uite, îţi
mărturisesc, dacă memoria fratelui meu nu mi-ar fi sfîntă, te-aş trimite într-o
temniţă de-a statului, unde să-ţi putrezească oasele, sau la Tyburn, ca să
saturi poftele marinarilor; eu am de gînd să tac, dar şi dumneata îndură-ţi
liniştită surghiunul; peste zece sau cinsprezece zile voi pleca spre La Rochelle,
cu armata. În ajunul plecării mele însă, un vapor va veni să te ia şi te va duce
în coloniile noastre din sud. Voi fi de faţă la plecarea dumitale şi, fii pe pace: îţi
voi da un însoţitor care-ţi va zbura creierii la prima încercare ce ai face-o de a
te întoarce în Anglia sau pe continent.
Milady asculta cu atîta luare-aminte, încît ochii din care ţîşneau flăcări i se
holbaseră.
― Da, şi pînă atunci, vei locui în acest castel, urmă lordul de Winter;
zidurile sînt groase, uşile sînt zdravene, zăbrelele sînt tari, de altminteri
fereastra dumitale e chiar deasupra mării; oamenii mei, care-mi sînt credincioşi
cu trup şi suflet veghează în jurul camerei dumitale şi păzesc toate trecerile
care duc spre curte; apoi, chiar ajunsă în curte, tot ai mai avea de trecut prin
trei rînduri de zăbrele. Porunca mea este limpede: un singur pas, o singură
mişcare sau vorbă care ar aduce a evadare şi se va trage asupra dumitale: dacă
vei fi împuşcată, justiţia engleză îmi va fi, nădăjduiesc, recunoscătoare că am
scutit-o de o belea. Iată, trăsăturile dumitale îşi capătă iar liniştea, chipul
dumitale îşi găseşte iar siguranţa de sine: cincisprezece zile, douăzeci de zile. Îţi
spui dumneata, haida de! pînă atunci, cu mintea mea isteaţă născocesc eu
ceva; cu mintea mea drăcească, îmi dibui eu prada! Pînă în cincisprezece zile,
îţi spui dumneata, nici nu mai sînt aici. Ei bine, încearcă numai!
Văzîndu-se dată în vileag, Milady îşi înfipse unghiile în carne pentru a-şi
stăpîni orice mişcare ce ar fi trădat pe faţa ei alt simţămînt decît al spaimei.
Lordul de Winter urmă:
― L-ai văzut pe ofiţerul care comandă singur aici, în lipsa mea, aşa că îl
cunoşti; după cum ţi-ai dat singură seama, este în stare să asculte o poruncă,
fiindcă aşa cum te ştiu, n-ai călătorit de la Portsmouth pînă aici fără să fi
încercat să-i scoţi vorbele din gură. Ce zici? O statuie de marmură ar fi fost mai
rece şi mai mută? Ţi-ai încercat pînă acum puterea ademenirilor dumitale
asupra multor bărbaţi, şi din nefericite ai izbutit totdeauna; încearcă însă şi
asupra acestuia. La naiba! dacă-i vii de hac, atunci mărturisesc, eşti dracul pe
pămînt.
Se duse la uşă şi o deschise dintr-o dată.
― Chemaţi pe domnul Felton, porunci el. Aşteaptă o clipă şi o să i te dau în
seamă.
Între cele două fiinţe coborî o tăcere ciudată, în timpul căria se auzi
zgomotul unui pas molcom şi regulat care se apropia. Apoi, în umbra
coridorului se ivi conturul unei făpturi omeneşti şi tînărul locotenent, despre care am mai vorbit, se opri în prag aşteptind porunca lordului.
― Intră, dragul meu John, ― îl pofti lordul de Winter, ― intră şi închide uşa.
Tînărul ofiţer intră.
― Şi acum, ― grăi lordul, ― priveşte această femeie: e tînără, frumoasă şi
cum nu se poate mai fermecătoare. Ei bine, e o dihanie care la douăzeci şi cinci
de ani s-a făcut vinovată de tot atîtea nelegiuri cîte poţi citi într-un an în
catastifele tribunalelor noastre; glasul ei ţi se strecoară în vine, frumuseţea îi
slujeşte drept momeală pentru prada care-i cade în gheare, trupul ei plăteşte
tot ce a făgăduit, se cuvine să-i dăm şi ce-i al ei. Va încerca să te ademenească,
va încerca poate să te şi ucidă; te-am scos din nevoi, Felton, te-am făcut
locotenent; ba odată ţi-am scăpat şi viaţa, ştii cu ce prilej; sînt pentru
dumneata nu numai un ocrotitor, ci şi un prieten, nu numai un binefăcător, ci
şi un tată; această femeie s-a întors în Anglia, ca să uneltească împotriva zilelor
mele; ţin acum şarpele în mîini; ei bine, te chem şi-ţi grăiesc aşa: prietene
Felton. John, copilul meu, păzeşte-mă şi, mai ales, păzeşte-te de această
femeie; jură-mi pe mîntuirea sufletului dumitale că o vei păzi cu toată
străşnicia, ca să-şi primească ispăşirea cuvenită. John Felton, mă bizui pe
cuvîntul tău; John Felton, am încredere în buna ta credinţă.
― Milord, ― răspunse tînărul ofiţer, încărcîndu-şi privirea-i senină cu toată
ura pe care o putu găsi în străfundul inimii lui, ― milord, vă jur că totul se va
face aşa precum doriţi!
Milady primi această privire ca un osîndit stors de vlagă: nu, era eu
neputinţă să-ţi închipui o căutătură mai supusă şi mai blîndă decît aceea care
plutea în acea clipă pe frumosul chip. Chiar lordul de Winter abia putu re-
cunoaşte tigroaica împotriva căreia, ceva mai devreme, se simţea gata să lupte.
― Nu va ieşi niciodată din această încăpere, auzi, John, ― urmă lordul, ―
nu va schimba nici o vorbă cu nimeni; nu va vorbi decît cu dumneata, dacă
bineînţeles vei binevoi să-i faci această cinste.
― E de-ajuns, milord, am jurat!
― Şi acum, doamnă, încearcă să te împaci cu dumnezeu, căci oamenii şi-au
rostit cuvîntul lor.
Milady lăsă să-i cadă capul, ca şi cînd s-ar fi simţit strivită sub această
judecată. Lordul de Winter părăsi încăperea, făcîndu-i semn lui Felton, care ieşi
în urma lui şi închise uşa.
După o clipă se auzi pe sală pasul greoi al unui soldat din marină, care
făcea de strajă cu baltagul la brîu şi cu flinta în mînă.
Milady rămase cîteva clipe nemişcată, socotind că cineva o urmărea poate
prin gaura cheii; apoi ridicîndu-şi încet ochii, în care se oglindea aceeaşi
năprasnică pornire de ură şi de sfidare, dădu fuga să asculte la uşă şi să pri-
vească pe fereastră, şi se întoarse ca să se afunde într-un jilţ adînc, dusă pe
gînduri.