CEI TREI MUŞCHETARI - Alexandre Dumas

XV. MAGISTRAȚI ȘI MILITARI

A doua zi după aceste întîmplări, văzînd că Athos nu e nicăieri, d'Artagnan
şi Porthos îi aduseră la cunoştinţă domnului de Tréville dispariţia prietenului.
Cît priveşte pe Aramis, el ceruse o învoire de cinci zile şi mergea zvonul că
se află la Rouen, pentru treburi familiare.
Domnul de Tréville era părintele ostaşilor lui. Cel mai neînsemnat şi mai
necunoscut dintre ei, dacă purta uniforma de muşchetar, putea fi sigur de
ajutorul şi de sprijinul căpitanului, ca şi cum ar fi fost propriul său frate.
Se duse deci, numaidecît, la procurorul general. Chemat în grabă, ofiţerul
care comanda corpul de gardă de la Croix-Rouge lămuri că deocamdată Athos
se afla găzduit la închisoarea de la Fort-l'Evêque.
Athos trecuse prin toate încercările la care am văzut că fusese supus şi
Bonacieux.
Cunoaştem scena confruntării dintre cei doi deţinuţi. Athos, care pînă
atunci tăcuse chitic, de teamă ca d'Artagnan, hărţuit la rîndul lui, să nu fi avut
răgazul trebuincios, mărturisi din clipa aceea că numele lui e Athos şi nu
d'Artagnan.
Adăugă că nu cunoaşte nici pe domnul, nici pe doamna Bonacieux, că nu
vorbise niciodată nici cu unul, nici cu celălalt; că venise cam pe la zece seara la
prietenul lui domnul d'Artagnan, şi că pînă atunci fusese la domnul de Tréville,
unde luase masa de seară; douăzeci de oaspeţi, adăugă el, pot să aducă
mărturie, şi dădu numele mai multor gentilomi de seamă, printre care domnul
duce de La Tremouille. Al doilea comisar rămase tot atît de uluit ca şi primul faţă de declaraţia
simplă şi hotărîtă a acestui muşchetar, pe care ar fi fost bucuros să se răzbune
aşa cum le place atît de mult magistraţilor de cîte ori le cad în mînă militari;
dar numele domnului de Tréville şi al domnului duce de La Trémouille
îndemnau la chibzuială.
Athos a fost trimis de asemenea acasă, la cardinal, dar, din nefericire,
cardinalul se afla la palatul Luvru, la suveran.
Tocmai atunci domnul de Tréville, care părăsise pe procurorul general şi pe
comandantul închisorii Fort-l'Evêque fără să-i fi putut găsi pe Athos, sosi şi el
ia maiestatea sa.
Fiind căpitan al muşchetarilor, domnul de Tréville putea intra la rege
oricînd.
Se ştie ce bănuieli avea regele împotriva reginei, bănuieli pe care cardinalul
le ţinea mereu treze; cînd era vorba de intrigă, acesta se ferea mai mult de
femei decît de bărbaţi. Una din pricinile de seamă ale acestor bănuieli era mai
ales prietenia Anei de Austria pentru doamna de Chevreuse. Aceste două femei
îl nelinişteau mai mult decît războaiele cu spaniolii, mai mult decît
neînţelegerile cu Anglia sau greutăţile financiare prin care trecea Franţa la ochii
şi în sufletul lui, doamna de Chevreuse slujea pe regină nu numai în ticluielile
politice, dar, şi aceasta îl chinuia mai mult încă, şi în cele de dragoste.
La primele cuvinte rostite de cardinal despre doamna de Chevreuse, pe care
toţi o credeau la Tours, în surghiun, dar care venise la Paris şi vreme de cinci
zile cît rămăsese în oraş, poliţia îi pierduse urma, regele îşi ieşi din fire. Plin de
toane şi necredincios, regele ţinea să fie poreclit Ludovic cel Drept şi Ludovic cel
Cast. Posteritatea va înţelege cu greu această fire, pe care istoria o tălmăceşte
numai prin fapte şi niciodată prin înlănţuiri de judecată.
Cînd cardinalul adăugă că nu numai doamna de Chevreuse venise la Paris,
dar că regina avea iarăşi legături cu ea printr-una din acele întocmiri
misterioase care pe atunci se numea o cabală, cînd destăinui regelui că el, car-
dinalul, era tocmai gata să descurce iţele încîlcite ale urzelilor, dar din
nefericire tocmai cînd trimisa reginei pe lîngă surghiunită putea fi prinsă
asupra faptului, împreună cu toate dovezile, un muşchetar îndrăznise să curme
cursul justiţiei, năpustindu-se cu spada în mînă asupra unor vrednici slujitori
ai legii, care primiseră sarcina să cerceteze nepărtinitor toată chestiunea numai
pentru a o aduce regelui la cunoştinţă, Ludovic al XlII-lea nu se mai putu
stăpîni; făcu un pas înspre apartamentul reginei, pradă acele cumplite mînii
mute care, cînd îl năpădea, împingea acest suveran la cea mai crîncenă
cruzime.
Şi totuşi cardinalul nu pomenise încă nici un cuvînt despre ducele de
Buckingham.
Tocmai atunci intră şi domnul de Tréville, rece, cuviincios, într-o ţinută fără
cusur.
Prezenţa cardinalului şi chipul tulburat al regelui îl făcură pe domnul de
Tréville să bănuiască ceea ce se petrecuse. Şi se simţi deodată la fel de tare ca
Samson în faţa Filistenilor.
Ludovic al XlII-lea pusese tocmai mîna pe clanţa uşii; la zgomotul ce-l făcuse domnul de Tréville intrînd, se întoarse.
― Vii la vreme, domnule, ― îi spuse regele, care nu se putea preface atunci
cînd îşi ieşea din fire, ― frumoase lucruri aflu despre muşchetarii dumitale.
― Şi eu, ― răspunse cu răceală domnul de Tréville, ― am venit să
destăinuiesc maiestăţii voastre lucruri frumoase despre magistraţii săi.
― Poftim? întrebă regele dispreţuitor.
― Am cinstea să aduc la cunoştinţă maiestăţii voastre,― urmă Tréville pe
acelaşi ton, ― că o liotă de procurori, de comisari şi de poliţişti, oameni poate
vrednici de stimă, dar pe cît se pare grozav de înverşunaţi împotriva uniformei
militare, şi-au îngăduit să aresteze într-o casă, apoi să tîrască în plină stradă şi
să arunce în închisoarea de la Fort-l'Eveque, şi toate astea pe temeiul unui
ordin pe care n-au vrut să mi-l arate, pe unul dintre muşchetarii mei, sau mai
curînd ai voştri, sire, cu o purtare fără de pată, şi o reputaţie aproape ilustră şi
pe care maiestatea voastră chiar îl preţuieşte: e domnul Athos!
― Athos, ― zise regele mecanic, ― da, într-adevăr, cunosc numele ăsta.
― Să binevoiască maiestatea voastră să şi-l amintească: domnul Athos este
muşchetarul care în duelul acela de pomină a avut nenorocirea să rănească
greu pe domnul de Cahusac. Şi pentru că veni vorba, monseniore,― urmă de
Tréville, întorcîndu-se spre cardinal, ― domnul de Cahusac e pe deplin
însănătoşit, nu-i aşa?
― Mulţumesc, răspunse cardinalul, muşcîndu-şi buzele de mînie.
― Domnul Athos se dusese deci să vadă pe unul din prietenii lui, care lipsea
atunci de acasă, ― urmă domnul de Tréville, ― un tînăjr bearnez, cadet în
compania domnului des Essarts din gărzile maiestăţii sale; dar abia apucase să
intre în camera prietenului şi să ia o carte ca să-l
aştepte, că un cîrd întreg de zbiri şi de soldaţi, amestecaţi de-a valma, au
luat casa cu asalt şi au spart mai multe uşi...
Cardinalul făcu regelui un semn cu mîna vrînd să-i spună: "Ştiţi, era pentru
chestiunea despre care v-am vorbit".
― Cunoaştem toate astea, ― răspunse regele, ― au fost făcute în folosul
nostru.
― Atunci, ― urmă Tréville, ― tot în folosul majestăţii voastre au arestat pe
unul dintre muşchetarii mei, nevinovat, l-au pus între două străji ca pe-un
tîlhar şi l-au plimbat prin mijlocul unei gloate obraznice pe acest bărbat care
şi-a vărsat sîngele pentru maiestatea voastră şi care este gata să şi-l mai verse
şi de azi înainte?
― Cum se poate! ― murmură regele mişcat, ― lucrurile s-au petrecut aşa
cum spui?
― Domnul de Tréville nu spune, ― adăugă cardinalul cu cel mai deplin sînge
rece, ― că acest nevinovat, acest bărbat atît de ales îşi înfipsese spada cu un
ceas mai devreme în patru comisari instructori, delegaţi de mine să ancheteze o
chestiune de cea mai mare însemnătate.
― Desfid pe eminenţa voastră să-şi dovedească spusele, ― se împotrivi
domnul de Tréville, cu o sinceritate de gascon neaoş şi cu o asprime de militar,
― căci, cu un ceas mai devreme domnul Athos care, trebuie să destăinuiesc
maiestăţii voastre, e de neam mare, îmi făcea cinstea să discute în salonul locuinţei mele cu ducele de la Trémouille si cu contele de Châlus, care luaseră
masa la mine.
Regele îl privi pe cardinal.
― Un proces-verbal stă mărturie, ― răspunse cu glas tare cardinalul, la
întrebarea mută a regelui, ― nenorociţii aceia au întocmit unul pe care mi-am
luat îngăduinţa să-l înmînez maiestăţii voastre.
― Un proces-verbal al magistraţilor face mai mult de-cît cuvîntul de cinste
al unor militari? întrebă mîndru Tréville.
― Haide, haide, Tréville, încetează odată, îi spuse regele.
― Dacă eminenţa sa are unele bănuieli cu privire la vreunul din muşchetarii
mei, ― urmă Tréville, ― justiţia domnului cardinal este destul de cunoscută ca
să cer chiar eu o anchetă.
― În casa unde a avut loc această descindere a justiţiei, ― urmă cardinalul
cu acelaşi sînge rece, ― locuieşte, mi se pare, un bearnez, prieten cu
muşchetarul.
― Eminenţa voastră doreşte să vorbeaescă de domnul d'Artagnan.
― Vreau să vorbesc despre un tînăr pe care-l ocrotiţi, domnule de Tréville.
― Da, emineţa voastră, aşa şi este.
― Nu-l bănuieşti oare pe acest tînăr de a fi dat sfaturi rele...
― Domnului Athos? unui om care are de două ori vîrsta lui? ― întrerupse
domnul de Tréville, ― nu monseniore, de altfel, domnul d'Artagnan a petrecut
seara la mine acasă.
― Ciudat lucru, se miră cardinalul, toată lumea a petrecut seara la
dumneata?
― Oare eminenţa sa pune la îndoială cuvîntul meu? întrebă Tréville,
stacojiu de mînie pînă în vîrful urechilor.
― Nu, ferească sfîntul!― zise cardinalul, ― o întrebare numai: la ce oră a fost
la dumneata?
― Pot să răspund lămurit eminenţei voastre, că atunci cînd a intrat la mine,
am văzut că pendula arăta nouă şi jumătate, deşi aş fi crezut că era mai tîrziu.
― Şi la ce oră a plecat de la dumneata?
― La zece şi jumătate, cu un ceas după cele întîmplate.
― Totuşi, ― răspunse cardinalul care nu punea o clipă la îndoială buna
credinţă a lui Tréville, dar care simţea că victoria îi scapă din mîini, ― totuşi,
domnul Athos a fost găsit în casa aceea de pe strada Groparilor.
― Şi de cînd un prieten nu are voie să se ducă la prietenul lui? Adică un
muşchetar din compania mea n-are voie să aibă legături frăţeşti cu un ostaş
din compania domnului des Essarts?
― Nu atunci cînd casa unde se înfrăţeşte cu acest prieten dă de bănuit.
― Aşa e, Tréville, casa aceea e cam deocheată, ― încuviinţă regele, ― poate
că nu ştiai?
― Într-adevăr, sire, nu ştiam aşa ceva. La urma urmelor, casa poate da de
bănuit de sus pînă jos, dar tăgăduiesc că ar avea ceva necurat în partea locuită
de domnul d'Artagnan; căci pot să spun cu tărie, sire, că, aşa cum l-am auzit
vorbind, nu se află pe lume slujitor mai credincios maiestăţii sale şi admirator
mai înflăcărat al domnului cardinal, ca el.
― Nu e vorba de acel d'Artagnan care l-a rănit într-o zi pe Jussac în
întîlnirea aceea nefericită din preajma mînăstirii Carmes-Déchausses? întrebă
regele uitîndu-se la cardinal care se înroşi de ciudă.
― Şi a doua zi pe Bernajoux. Da, sire, da, chiar aşa, maiestatea voastră ţine
bine minte.
― Atunci ce hotărîm? întrebă regele.
― Aceasta priveşte pe maiestatea voastră mai mult decît pe mine, răspunse
cardinalul. Eu aş stărui asupra vinovăţiei.
― Şi eu o tăgăduiesc, se împotrivi Tréville. Dar maiestatea sa are judecători
şi aceşti judecători vor hotărî.
― Aşa e, ― încuviinţă regele, ― să dăm pricina pe mîna judecătorilor, treaba
lor e să judece şi vor judeca.
― Numai că, ― adăugă Tréville, ― e păcat ca în vremile noastre nefericite,
viaţa cea mai curată, virtutea cea mai netăgăduită, să nu-l scutească pe un om
de ocară şi de prigoană. Şi vă pot încredinţa că armata nu va fi prea mulţumită,
să ştie că poate oricînd pătimi de pe urma unor urzeli de-ale poliţiei.
Cuvîntul era nechibzuit, dar Tréville îi dăduse drumul cu bună ştiinţă.
Aştepta o explozie, căci odată aprins fitilul, focul luminează.
― Urzeli de-ale poliţiei! ― strigă regele, agăţîndu-se de cuvintele domnului
de Tréville, ― urzeli de-ale poliţiei! Dar ce ştii dumneata în privinţa asta,
domnule? Vezi de muşchetarii dumitale şi nu mai îmi bate mie capul. Cine
te-ar auzi ar crede că dacă, Doamne fereşte, e arestat un muşchetar, atunci
toată Franţa e în primejdie. Ce atîta larmă pentru un muşchetar! O să pun să
aresteze zece nu unul, ei drăcia Dracului! O sută chiar toată compania... şi nu
vreau să crîcnească nimeni.
― Dacă muşchetarii sînt bănuiţi de maiestatea voastră, ― începu Tréville, ―
muşchetarii sînt vinovaţi; de aceea, sire, sînt gata să vă înapoiez spada mea,
căci după ce i-a învinuit pe ostaşii mei, nu mă îndoiesc că domnul cardinal va
sfîrşi prin a mă învinui şi pe mine; aşa că e mai bine să mă predau, pentru a fi
alături de domnul Athos, care se află arestat şi de domnul d'Artagnan, care
desigur, va fi şi el arestat în curînd.
― Cap de gascon, n-o sfîrşeşti odată? îl opri regele.
― Sire, ― răspunse Tréville fără să-şi domolească glasul, ― porunciţi să-mi
fie dat îndărăt muşchetarul sau să fie judecat.
― Va fi judecat, întări cardinalul.
― Cu atît mai bine, căci atunci voi cere maiestăţii sale îngăduinţa să-i fiu
chiar eu apărător.
Regele se temu de o izbucnire.
― Dacă eminenţa sa, ― spuse el, ― nu are nimic împotrivă...
Cardinalul pricepu ce urmărea regele şi i-o luă înainte:
― Iertaţi-mă, ― spuse el, ― dar dacă maiestatea voastră crede că judec
părtinitor, atunci eu, mă retrag.
― Ascultă, ― zise regele, ― poţi să juri pe amintirea tatălui meu că domnul
Athos se afla la dumneata în timpul isprăvii şi că n-a avut nici un amestec?
― Jur pe gloriosul vostru tată şi jur pe voi, sire, care sînteţi tot ce iubesc şi
slăvesc mai mult pe lume!
― Gîndiţi-vă bine, sire, ― interveni cardinalul, ― dacă-i dăm drumul
arestatului, nu mai putem descoperi adevărul.
― Domnul Athos va fi gata să răspundă ori de cîte ori magistraţii vor găsi de
cuviinţă să-l cerceteze, ― stărui domnul de Tréville, ― nu va dezerta, domnule
cardinal, fiţi pe pace, răspund eu pentru el.
― Aşa e, nu va dezerta, întări regele. O să-l găsească oricînd, după cum
spune şi domnul de Tréville. De altfel, ― adăugă el, cu glas scăzut şi privind
rugător spre eminenţa sa, ― să nu le răpim încrederea; e o politică bună.
Această politică a lui Ludovic al XIII-lea îl făcu pe Richelieu să zîmbească.
― Porunciţi, sire, ― încuviinţă cardinalul, ― aveţi dreptul de a graţia.
― Dreptul de graţiere nu priveşte decît pe vinovaţi, ― lămuri Tréville, care
nu voia să se dea învins, ― iar muşchetarul meu e nevinovat, aşa că nu de
iertare e vorba, sire, ci numai de dreptate.
― Şi spui că e la Fort-l'Evêque? întrebă regele.
― Da, sire, ţinut la secret, într-o celulă, ca un criminal de rînd.
― Drace! Drace! murmură regele, ce-i de făcut?
― Iscăliţi ordinul de punere în libertate şi va fi de ajuns, ― spuse cardinalul,
― eu cred, la fel ca maiestatea voastră, că ne putem bizui din plin pe cuvîntul
domnului de Tréville.
Acesta se înclină respectuos, cu o bucurie în care intra şi oarecare teamă;
i-ar fi plăcut mai mult o împotrivire îndîrjită din partea cardinalului decît acea
neaşteptată încuviinţare.
Regele iscăli ordinul de punere în libertate, iar Tréville îl luă fără a mai
pierde vremea.
Cînd să iasă, cardinalul îi surîse prietenos şi spuse regelui:
― Ce deplină înţelegere domneşte, sire, între căpetenii şi soldaţi, în rîndurile
muşchetarilor regali! Iată ceva care foloseşte în slujbă şi face cinste tuturor.
"Cine ştie ce festă vrea să îmi mai joace, ― îşi spunea Tréville, ― nu scapi cu
una cu două din gheara unui om ca el. Dar să ne grăbim, căci regele poate
oricînd să se răzgîndească şi, la urma urmelor, e mai greu să bagi iar la Bastilia
sau la Fort-l'Evêque pe cineva care a scăpat de acolo decît să ţii închis pe unul
care n-a ieşi încă."
Domnul de Tréville pătrunse biruitor la Fort-l'Evêque, unde slobozi pe
muşchetarul rămas la fel de liniştit şi de nepăsător ca totdeauna.
Cum îl văzuse pe d'Artagnan, îi spuse:
― Ai scăpat ieftin de tot; asta-i plata pentru lovitura de spadă a lui Jussac.
Mai rămîne a lui Bernajoux, dar nu te culca pe-o ureche.
De altminteri, domnul de Tréville avea dreptate să se ferească de cardinal,
la gîndul că socoteala nu era încă încheiată, căci îndată ce căpitanul
muşchetarilor închisese uşa, eminenţa sa îi strecură regelui:
― Şi acum, cînd am rămas doar noi doi, o să putem vorbi cum se cuvine,
dacă maiestatea voastră îngăduie. Sire, domnul de Buckingham a fost vreme de
cinci zile la Paris şi n-a plecat decît azi dimineaţă.