CEI TREI MUŞCHETARI - Alexandre Dumas

XXV. A PATRA ZI DE ÎNCHISOARE

A doua zi, cînd Felton întră la Milady, o găsi urcata în picioare pe un jilţ şi
ţinînd în mînă un soi de funie făcută cu ajutorul mai multor batiste rupte fîşii,
împletite şi legate la capete; la zgomotul uşii care se deschidea, Milady sări
repede jos de pe jilţ, încercînd să ascundă la spate acel soi de funie pe care o
ţinea în mînă.
Tînărul era şi mai alb la faţă ca de obicei, iar ochii roşii de nesomn îl
dădeau de gol că petrecuse o noapte înfrigurată. Totuşi, fruntea-i era de o
asprime mai neînduplecata ca oricînd.
Înaintă încet spre Milady care în vremea asta se aşezase şi luînd un capăt al
împletiturii ucigaşe pe care, din nebăgare de seamă sau poate dinadins, ea îl
lăsase să atîrne, o întrebă tăios:
― Ce e asta, doamnă?
― Asta? Nimic, ― răspunse Milady, zîmbînd cu acea fluturare dureroasă cu
care ştia atît de bine să-şi strunească zîmbetul, ― nimic; plictiseala e duşmanul
de moarte al întemniţaţilor, mă plictiseam şi mi-am făcut de lucru împletind
funia asta.
Felton îşi aruncă privirea asupra părţii din perete în faţa căruia o găsise pe
Milady în picioare pe jilţul în care şedea acum şi zări, deasupra capului ei, un
cîrlig aurit, înţepenit în zid, şi care putea sluji pentru atîrnat haine sau arme.
Tresări, şi ostatica văzu această tresărire căci, deşi avea ochii plecaţi, nimic
din cele ce se petreceau în jurul ei nu-i scăpa.
― Şi ce făceaţi în picioare pe jilţ? întrebă el.
― Pentru ce mă întrebaţi? răspunse Milady.
― Pentru că doresc s-o ştiu şi eu, stărui Felton.
― Nu mă mai întrebaţi, ― se împotrivi ea, ― ştiţi şi dumneavoastră că noi
adevăraţii creştini, nu trebuie să minţim.
― Ei bine, ― urmă Felton, ― o să vă spun eu ce făceaţi sau mai degrabă, ce
aveaţi de gînd să faceţi: voiaţi să duceţi pînă la capăt fapta necugetată care v-a
încolţit în minte; gîndiţi-vă, doamnă, dacă Dumnezeul nostru nu îngăduie
minciuna, cu atît mai straşnic opreşte sinuciderea.
― Cînd Dumnezeu vede o făptură de-a lui prigonită pe nedrept, avînd a
alege între sinucidere şi necinste, vă asigur, domnule, ― răspunse Milady
părînd adînc încredinţată, ― Dumnezeu o izbăveşte; căci atunci sinuciderea
înseamnă martiriul.
― Aţi spus prea multe, sau prea puţine: vorbiţi, doamnă, în numele cerului,
vorbiţi lămurit!
― Să vă înşir nenorocirile mele, pentru ca să le socotiţi drept palavre, să vă
vorbesc despre năzuinţele mele, ca să mă pîrîţi prigonitorului meu? Nu,
domnule; de altfel ce vă pasă dacă o biată osîndită moare sau trăieşte? Nu
răspundeţi decît de trupul meu, nu-i aşa? Şi cînd le veţi înfăţişa un cadavru şi
vor recunoaşte că-i al meu, nimeni nu vă va mai întreba nimic, ba poate veţi
primi o răsplată îndoită.
― Eu, doamnă, eu?! ― izbucni Felton, mă puteţi oare bănui c-aş primi
vreodată preţul vieţii dumneavoastră? Fireşte că nu credeţi ceea ce spuneţi.
― Lasă-mă, Felton, nu mă opri, ― se rugă Milady înflăcărîndu-se, ― orice
soldat trebuie să tindă la mai mare, nu-i aşa? Dumneata eşti locotenent. Ei
bine, vei urma convoiul meu cu gradul de căpitan.
― Dar ce v-am făcut oare, ― răspunse Felton tulburat, ― ca să-mi aruncaţi
pe umeri asemenea răspundere în faţa oamenilor şi a lui Dumnezeu? Peste
cîteva zile veţi fi plecată, doamnă, eu nu voi mai avea sub pază viaţa
dumneavoastră şi atunci, ― adăugă el oftînd, ― veţi face tot ce veţi crede de
cuviinţă.
― Prin urmare, ― strigă Milady, ca şi cînd nu s-ar fi putut împotrivi unei
sfinte mînii, ― dumneata, un om cucernic, pe bună dreptate numit om drept,
dumneata nu ceri decît un singur lucru: să nu poţi fi învinuit, tulburat de
moartea mea.
― Trebuie să veghez asupra vieţii dumneavoastră, doamnă, şi voi veghea.
― Oare pricepeţi ce îndatorire îndepliniţi? Vinovată de-aş fi şi tot e crudă,
dar cum aţi putea-o socoti, cum o va socoti Dumnezeu dacă mai sînt şi
nevinovată?!
― Sînt soldat, doamnă, şi aduc la îndeplinire porunca primită.
― Crezi oare că în ziua Judecăţii de Apoi Dumnezeu îi va despărţi pe călăii
orbi de judecătorii strîmbi? Nu voiţi să-mi ucid trupul, dar sînteţi unealta celui
care vrea să-mi ucidă sufletul!
― Dar, vă spun încă o dată, ― stărui Felton, adînc mişcat, ― nici o primejdie
nu vă ameninţă şi răspund de lordul Winter, ca de mine însumi.
― Smintitule! ― strigă Milady, ― sărman smintit care îndrăzneşti să
răspunzi de un seamăn cînd oamenii cei mai înţelepţi şi cei mai
dreptcredincioşi şovăie să răspundă pentru ei înşişi, sărman cinstit care treci
de partea celui mai tare şi mai fericit pentru a năpăstui pe cei slabi şi nefericiţi!
― Cu neputinţă, doamnă, cu neputinţă, ― murmură Felton, care simţea în
adîncul inimii adevărul acestui răspuns, ― ostatică, nu veţi recăpăta prin mine
libertatea, în viaţă fiind, nu veţi pierde prin mine viaţa.
― Da, ― urmă Milady, ― dar voi pierde ceea ce mi-e mai scump decît viaţa,
îmi voi pierde cinstea, Felton şi pe dumneata te voi face răspunzător în faţa lui
Dumnezeu şi a oamenilor de ruşinea şi de pîngărirea mea!
De data asta, oricît de nepăsător era sau voia să pară, Felton nu putu să
mai lupte împotriva tainicei înrîuriri care punea stăpînire pe el: să vadă pe o
femeie atît de frumoasă, albă ca cea mai neprihănită arătare, s-o vadă cînd
înlăcrimată, cînd ameninţătoare, să simtă totodată vraja durerii şi a frumuseţii ei, era prea mult pentru un visător, era prea mult pentru un creier măcinat de
visele arzătoare ale credinţei dezlănţuite, era prea mult pentru o inimă pîrjolită
la dogoarea iubirii cereşti care arde, şi a urii pămînteşti, care mistuie.
Milady îşi dădu seama de tulburarea lui; simţea flacăra patimilor potrivnice
strecurîndu-se o dată cu sîngele prin vinele tînărului fanatic, şi asemenea unei
pricepute căpetenii de oştiri care văzîndu-şi duşmanul gata să dea îndărăt,
năvăleşte asupra lui cu strigăte de izbîndă, Milady se ridică, frumosă ca o
preoteasă antică, inspirată ca o fecioară creştină şi, cu gulerul desfăcut, cu
părul despletit, cu un braţ întins, iar cu celălalt trăgîndu-şi ruşinoasă rochia
peste piept, cu privirea luminată de focul ce răscolea simţurile tînărului
puritan, înaintă spre el, strigînd răspicat, cu glasul ei melodios, căruia la nevoie
ştia să-i împrumute o înfricoşătoare putere:
Aruncă-i lui Baal prada în gheare,
Aruncă leilor a martirului fiinţă,
Domnu-ţi va arăta drumul spre căinţă!
Din genuni îl chem în gura mare!
Felton se opri sub această ciudată ameninţare îi îngăimă ca împietrit, cu
mîinile împreunate:
― Cine sînteţi, cine? Sînteţi o trimisă a lui Dumnezeu, sînteţi o unealtă a
iadului, sînteţi un înger sau un demon, vă numiţi Eloa sau Astarte!FP
41
― Nu m-ai recunoscut, Felton? Nu sînt nici înger, nici demon, sînt o fiică a
pămîntului, sînt o soră întru credinţa ta, atîta sînt, nimic mai mult.
― Da! da! ― murmură Felton, ― mă mai îndoiam încă dar acuma cred,
cred...
― Crezi şi totuşi eşti părtaşul odraslei lui BelialFP
42PF, pe nume lordul de
Winter! Crezi şi totuşi mă laşi în mîinile duşmanilor mei, a duşmanului Angliei,
a duşmanului lui Dumnezeu, crezi şi mă dai pe mîna celui care umple şi
murdăreşte lumea cu necredinţă şi fapte desfrînate, pe mîna acelui dezmăţat
Sardanapal,FP
43PF pe care orbii îl numesc ducele de Buckingham, iar credincioşii
antichristul.
― Eu să vă dau pe mîna lui Buckingham! Eu! Ce spuneţi? Nu vă mai
înţeleg!
― Au ochi şi nu vor vedea, ― grăi Milady, ― au urechi şi nu vor auzi.
― Da, da, ― şopti Felton, trecîndu-şi mîna pe fruntea-i îmbrobonată de
sudoare, parc-ar fi vrut să-şi smulgă din minte şi cea din urmă îndoială, ― da,
recunosc chipul îngerului care-mi apare în fiecare noapte strigînd sufletului
meu care nu-şi găseşte odihnă: "Loveşte, izbăveşte Anglia, izbăveşte-te pe tine,
căci vei muri fără să fi îmbunat pe Dumnezeu!" Vorbiţi, vorbiţi! ― urmă Felton,
― de data asta vă pot înţelege.

P
41P Astarte ― zeiţa cerului la popoarele semitice căreia i se aduceau jertfe
omeneşti.
P
42P Belial ― în Vechiul testament căpetenia diavolilor ― regele infernului
P
43P Sardanapal ― tipul prinţului desfrînat, laş, afemeiat