CEI TREI MUŞCHETARI - Alexandre Dumas

XVI. BASTIONUL SAINT-GERVAIS

Ajungînd la locuinţa celor trei prieteni, d'Artagnan îi găsi strînşi în aceeaşi
încăpere; Athos era dus pe gînduri, Porthos îşi răsucea mustaţa, iar Aramis îşi
citea rugăciunile într-un mic şi încîntător ceaslov, legat în catifea albastră.
― Ducă-se naibii, domnilor! ― începu el, sper că ce-o să-mi spuneţi îmi
răsplăteşte osteneala; altfel nu v-aş ierta niciodată că m-aţi chemat în loc să-mi
daţi pace să mă odihnesc după o noapte petrecută cu luatul şi cu dărîmatul
unui bastion. Ce păcat că nu eraţi acolo! A fost luptă, nu glumă!
― Eram în altă parte, unde tot aşa, n-a fost de loc uşor! răspunse Porthos,
adîncindu-şi cuta obişnuită a mustăţii.
― Sst! făcu Athos.
― Măi, măi! făcu şi d'Artagnan, pricepînd tîlcul uşoarei încruntări a
muşchetarului. Pare-se că e rost de ceva noutăţi pe aici!
― Aramis, ― vorbi Athos, ― alaltăieri ai prînzit la hanul lui Parpaillot. Aşa e?
― Da.
― Cum e acolo?
― Eu am mîncat prost. Alaltăieri era zi de post şi ei n-aveau decît de dulce.
― Cum! ― se miră Athos, ― într-un port la mare nu se găseşte peşte?
― Ei zic, lămuri Aramis aplecîndu-şi din nou ochii asupra cucernicelor file,
― că digul pe care cardinalul a pus să-l zidească goneşte peştele în larg.
― Dar nu asta întrebam eu, Aramis, ― stărui Athos ― voiam să ştiu dacă
te-ai putut mişca în voie şi dacă nu te-a plicitisit nimeni?
― Pe cît mi-amintesc, n-au picat prea mulţi nepoftiţi da, e drept, cu privire
la ceea ce gîndeşti, Athos, o să ne simţim destul de bine la "Parpaillot".
― Haidem aşadar la "Parpaillat", ― hotărî Athos, aici zidurile sînt ca foaia de
hîrtie.
Deprins cu apucăturile prietenului, d'Artagnan, care ghicea numai după o
vorbă, după o mişcare sau după un semn de-al lui, că nu era vreme de glumit,
îl luă de braţ pe Athos şi ieşi cu el, fără să spună nici un cuvînt; Porthos îi
urmă, sporovăind cu Aramis.
Pe drum îl întîlniră pe Grimaud; Athos îi făcu semn să se apropie şi, ca de
obicei, Grimaud ascultă în tăcere; sărmanul de el, se dezvăţase aproape să
vorbească.
Ajunseră la birtul lui Parpaillot; era şapte dimineaţa şi tocmai începuse să
se lumineze de ziuă; prietenii porunciră să li se aducă de mîncare şi intrară
într-o sală unde, după spusese hangiului, puteau sta în tihnă. Din nefericire însă, ora nu era bine aleasă pentru o consfătuire tainică;
sunase tocmai deşteptarea; fiecare căuta să se dezmeticească, şi, pentru a se
feri de umezeala dimineţii, venea să tragă o duşcă la birt: dragoni, mercenari
elveţieni, soldaţi din gardă, muşchetari, călăreţi din oastea regală se perindau
cu o grabă care trebuie să-i fi priit hangiului, dar care strica socotelile celor
patru prieteni. Plictisiţi, răspundeau în silă la salutul, la bineţele şi la flecărelile
tovarăşilor de arme.
― Parcă văd că ne alegem cu o încăierare, ― mormăi Athos, ― şi acum nu
prea avem nevoie, de aşa ceva. D'Artagnan, spune-ne cum ţi-ai petrecut
noaptea şi pe urmă ţi-o povestim şi noi pe a noastră.
― Într-adevăr, ― se amestecă în vorbă un călăreţ din gardă, abia ţinîndu-se
pe picioare şi în mînă cu un pahar de rachiu, din care sorbea pe îndelete, ―
într-adevăr, domnilor, azi noapte dumneavoastră eraţi prin tranşee şi
pare-mi-se că v-au cam dat de furcă cei din La Rochelle.
D'Artagnan privi pe Athos, ca să prindă dacă să răspundă sau nu
guralivului nepoftit.
― Nu-l auzi pe domnul de Eusigny care-ţi face cinstea să-ţi vorbească? grăi
Athos. Istoriseşte ce s-a întîmplat astă-noapte, căci domnii aceştia doresc să
afle amănunte.
― Voi n-aţ luatu un pastion? se bîlbîi un mercenar elveţian care bea rom cu
paharul de bere.
― Da, domnule ― răspunse d'Artagnan înclinîndu-se, ― am avut această
cinste: ba chiar am strecurat sub unul din metereze, poate că aţi şi auzit, un
butoi cu pulbere; explozia a făcut o spărtură destul de frumuşică; nu mai spun
că bastionul nefiind nici de azi, nici de ieri, toată zidăria s-a cam zdruncinat din
temelii.
― Despre ce bastion e vorba? întrebă un dragon care ţinea înfiptă în sabie o
gîscă gata s-o frigă.
― Bastionul Saint-Gervais, dindărătul căruia ceilalţi îi hărţuiau mereu pe ai
noştri, răspunse d'Artagnan.
― Şi a fost luptă mare?
― Da, mare: noi am pierdut cinci oameni, iar ei opt sau zece.
― Ei, traţia tracului! exclamă elveţanul care, cu toată bogata colecţie de
înjurături a graiului german, luase obiceiul să înjure pe franţuzeşte.
― S-ar putea să trimită pionieri, chiar acum de dimineaţă, ca să dreagă
bastionul, zise călăreţul din garda regală.
― Da, s-ar putea, încuvinţă d'Artagnan.
― Domnilor, ― propuse Athos, ― hai să facem o prinsoare.
― Ta! ta! Un prinsor! se bucură elveţianul.
― Ce fel de prinsoare? întrebă şi călăreţul.
― Aşteptaţi o clipă, ― îi rugă dragonul, punîndu-şi sabia în chip de frigare
deasupra celor două grătare mari de fier, ce sprijineau jarul căminului, ― vin şi
eu. Păcătoşenia ta de hangiu! Repede o străchinioară ca să nu pierd nici o
picătură din osînza acestei nepreţuite zburătoare.
― Aşa, aşa, ― bîigui elveţianul, ― grasim de la gîsc foarte pun cu tulceaţ.
― Haideţi, zîmbi dragonul. Acum, prinsoarea! Te ascultăm, domnule Athos.
― Da, s-auzim prinsoarea! rosti şi călăreţul din garda regală.
― Ei bine, domnule de Busigny, mă prind cu dumneata, că cei trei tovarăşi
ai mei, domnii Porthos, Aramis şi d'Artagnan vor prînzi împreună cu mine în
bastionul Saint-Gervais şi că vom rămîna acolo vreme de o oră, cu ceasul în
mînă, orice-ar face duşmanul ca să ne gonească.
Porthos şi Aramis se priviră unul pe altul. Începeau să priceapă.
― Ascultă, ― şopti d'Artagnan la urechea lui Athos, ― ne duci la moarte pe
nerăsuflate.
― Dacă nu ne ducem, ne omoară şi mai pe nerăsuflate, răspunse Athos.
― Pe legea mea, domnilor, se învoi Porthos răsturnîndu-se pe scaun şi
răsucindu-şi mustaţa, ― minunată prinsoare!
― De aceea o şi primesc, ― rosti domnul de Busigny, ― dar acum să vedem
pe ce-o facem.
― Dumeavoastră sînteţi patru, domnilor, ― urmă Athos, ― iar noi sîntem tot
patru; ce ziceţi de un prînz pe cinste pentru opt tacîmuri, l-aţi primi oare?
― De minune, încuviinţă domnul de Busigny.
― Foarte bine, se învoi dragonul.
― Asta pun la mine, zise şi elveţianul.
Cel de-al patrulea ascultător, care pînă atunci tăcuse chitic, făcu semn cu
capul că încuviinţează propunerea.
― Prînzul domnilor e gata, vesti hangiul.
― Atunci, adu-l aici, porunci Athos.
Hangiul dădu ascultare poruncii. Athos chemă pe Grimaud şi, arătîndu-i
un paner mare ce adăsta într-un ungher, îi făcu semn să învelească în ştergare
fripturile aduse.
Grimaud înţelese îndată că era vorba de un prînz în aer liber, aduse
panerul, înfăşură mîncarea, adăugă sticlele şi luă coşul sub braţ.
― Dar unde o să mîncaţi mîncarea mea? se miră hangiul.
― Ce-ţi pasă, ― răspunse Athos, ― de vreme ce-ţi plătim?
Şi-i aruncă regeşte, doi pistoli pe masă.
― Să vă dau rest, domnule ofiţer? întrebă hangiul.
― Nu, mai pune două sticle de şampanie şi ce-ţi rămîne va fi pentru
ştergare.
Hangiul nu făcea treabă atît de bună cum crezuse la început, dar se
despăgubi strecurînd celor patru oaspeţi două sticle de vin de Anjou în loc de
două sticle de şampanie.
― Domnule de Busigny, vreţi să vă puneţi ceasul după al meu, sau îmi daţi
voie să-mi pun eu ceasul după al dumneavoastră?
― Fireşte, domnule! ― răspunse călăreţul scoţînd din buzunar un foarte
frumos ceasornic împresurat cu diamante, ― este şapte şi jumătate.
― Şapte şi treizeci şi cinci de minute, ― spuse Athos, ― vom şti deci că al
nostru merge cu cinci minute înaintea ceasului dumneavoastră, domnule.
Şi salutînd oaspeţii încremeniţi de uimire, cei patru tineri se îndreptară spre
bastionul Saint-Gervais, urmaţi de Grimaud, care ducea coşul, fără să ştie
încotro merge, căci deprins să asculte orbeşte, nici nu i-ar fi trecut măcar prin
gînd să întrebe. Cîtă vreme n-au ieşit din cuprinsul taberei, cei patru prieteni nu schimbară
între ei nici un cuvînt; de altfel, se ţineau scai de ei curioşii, care, aflînd de
prinsoarea făcută, voiau să vadă ce o să se întîmple. Odată trecuţi însă de brîul
întăririlor, cînd dădură de cîmp deschis, d'Artagnan, care n-avea habar despre
ce era vorba, socoti că că venise vremea să ceară o lămurire.
― Şi acum, dragă Athos. ― începu el, ― spune-mi te rog şi mie unde
mergem.
― Ştii bine, ― răspunse Athos, ― că ne ducem la fort.
― Şi ce facem acolo?
― Ştii bine că ne ducem să luăm prînzul.
― Dar de ce n-am luat prînzul la "Parpaillot"?
― Fiindcă avem de vorbit lucruri de seamă şi acolo nu putem vorbi în tihnă
nici cinci minute, cu toţi nepoftiţii care foiesc, salută, intră în vorbă... Dincolo,
măcar, ― urmă Athos, arătînd spre metereze, ― dincolo n-o să ne mai pice
nimeni pe cap.
― Mi se pare, ― grăi d'Artagnan, cu acea cuminţenie care la el se îmbina atît
de firesc şi de armonios cu o neasemuită vitejie, ― mi se pare că pentru asta am
fi putut găsi un loc mai ferit pe dîmburile nisipoase de pe ţărm.
― Unde am fi fost văzuţi toţi patru împreună, aşa că după un sfert de ceas
cardinalul ar fi aflat prin iscoadele lui că ţinem sfat.
― Da, ― grăi Ararnis, Athos are dreptate! Animadvertuntuntur in desertis.
― Un deşert n-ar fi fost rău deloc, ― adăugă Porthos, ― dar vorba e: unde
să-l găseşti?
― Nu e deşert unde o pasăre să nu-ţi poată trece pe deasupra capului, unde
un peşte să nu poată sări din apa, unde un iepure să n-o poată zbughi din
vizuină şi cred că nu-i pasăre, peşte, iepure, care să nu fi ajuns iscoada cardi-
nalului. Atunci, mai bine să ne ţinem de hotărîrea noastră de la care de altfel
nu ne mai putem abate, fără să ne crape obrazul de ruşine. Am făcut o
prinsoare, adică prinsoare la care nu ne gîndisem şi desfid pe oricine să
ghicească adevăratul tîlc; ca să cîştigăm prinsoarea trebuie să rămînem un
ceas în bastion. Sau o să fim atacaţi, sau n-o să fim. Dacă nu sîntem, atunci o
să avem vreme să stăm de vorbă şi n-o să ne audă nimeni, căci vă spun eu,
meterezele astea n-au urechi. Dacă sîntem atacaţi, tot o să vorbim de treburile
noastre, şi mai mult, prin faptul că ne apărăm, cîştigăm şi faimă. Vedeţi că
oricum ar fi noi tot sîntem în folos.
― Aşa e ,― răspunse d'Artagnan, ― dar fără doar şi poate n-o să scăpăm nici
de gloanţe.
― Ei! dragul meu, ― urmă Athos ― ştii bine că gloanţele cele mai afurisite
nu sînt ale duşmanului.
― Dar eu cred că pentru asemenea ispravă ar fi trebuit să ne luăm măcar
flintele.
― Eşti un nerod, prietene Porthos; de ce să ne încărcăm cu o povară
zadarnică?
― Eu nu găsesc zadarnic să ai în faţa vrăjmaşului o flintă de calibru ca
lumea, cu douăsprezece cartuşe şi pulberea de cuviinţă.
― Aşa e, ― recunoscu Athos, ― dar n-ai auzit ce-a spus d'Artagnan?
― Ce-a spus d'Artagnan? întrebă Porthos.
― D'Artagnan a spus că în timpul atacului de astă-noapte, au fost opt sau
zece morţi dintr-ai noştri şi tot atîţia din ceilalţi.
― Şi-apoi?
― Dar n-au avut încă vreme să-i despoiae, aşa e? Deocamdată trebuiau să
facă altele mai grabnice.
― Atunci?
― Atunei vom găsi flintele lor, cornurile cu pulbere şi cartuşele: în loc de
patru flinte şi de douăsprezece gloanţe, vom avea ca la cincisprezece puşti şi ca
la o sută de gloanţe.
― O, Athos! ― făcu Aramis, ― ai într-adevăr un cap de seamă!
Porthos îşi înclină fruntea în semn de încuviinţare.
Numai d'Artagnan părea a cugeta altfel.
Fără îndoială, Grimaud împărtăşea îndoielile acestuia, căci văzînd că cei
patru prieteni înaintau mereu înspre metereze, lucru de care pînă atunci se
îndoise, îşi trase stăpînul de pulpană.
― Unde mergem? întrebă el prin semne.
Athos îi arătă bastionul.
― Dar, ― urmă în acelaşi fel de grai tăcutul Grimaud, ― o să ne lăsăm pielea
acolo.
Athos îşi înălţă privirea şi braţul spre cer.
Grimaud lăsă panerul la pămînt şi se aşeză alături, clătinînd din cap.
Athos scoase din cingătoare un pistol, îl cercetă de aproape şi, după ce-i
pregăti încărcătura, apropie ţeava de urechea lui Grimaud.
Într-o clipă, Grimaud se şi trezi în picioare ca împins de un arc.
Celalalt îi făcu semn să-şi ia panerul şi ş-o pornească mai departe.
Grimaud ascultă orbeşte.
Singurul folos pe care-l trăsese de pe urma acestei pantomime de o clipă era
că din ariegardă trecuse în avangardă.
Ajunşi la poalele bastionului, cei patru prieteni îşi întoarseră privirea:
Peste trei sute de soldaţi din toate armele se învălmăşau la poarta taberei,
iar printre cei înghesuiţi unul lîngă altul, se aflau domnul de Busigny,
dragonul, elveţianul şi cel de al patrulea care luase parte la prinsoare.
Athos îşi scoase pălăria, o puse în vîrful spadei şi o flutură în aer.
Toţi ceilalţi îi răspunseră, însoţindu-şi salutul cu un asurzitor "ura", ce
străbătea pînă la ei.
După aceea, cîteşipatru se făcură nevăzuţi în cuprinsul bastionului, unde
Grimaud le-o şi luase înainte.