CEI TREI MUŞCHETARI - Alexandre Dumas

III. CAMERISTA ȘI STĂPÂNA

În vremea asta, aşa cum am mai spus, în ciuda răbufnirilor conştiinţei şi a
sfaturilor înţelepte ale lui Athos, d'Artagnan era din ceas în ceas tot mai
îndrăgostit de Milady; astfel fiind, nu trecea o singură zi fără ca năstruşnicul
gascon să se ducă să-i facă curte, încredinţat că, mai devreme sau mai tîrziu,
Milady va trebui totuşi să-i răspundă.
Într-o seară, pe cînd sosea la ea aproape zburînd, ca omul care aşteaptă
să-i pice norocul din cer, întîlni camerista sub poarta cea mare; de data asta,
Ketty nu se mulţumi să-l atingă în trecere, ci îl apucă uşor de mînă.
"Bun! făcu d'Artagnan. O fi avînd să-mi spună ceva din partea stăpîni-si;
fără doar şi poate, vreo întîlnire pe care n-a îndrăznit să mi-o dea, cu gura ei."
Şi aruncă asupra frumoasei copile cea mai biruitoare privire din lume.
― Aş vrea să vă spun două cuvinte, domnule cavaler... îngăimă camerista.
― Vorbeşte, copila mea. vorbeşte, o îndemnă d'Artagnan. Te ascult.
― Aici nu se poate; am prea multe să vă spun şi mai cu seamă în mare
taină.
― Ce-i de făcut atunci?
― Dacă domnul cavaler ar vrea să mă urmeze, spuse sfioasă Ketty.
― Oriunde vei vrea, frumoasa mea.
― Atunci, veniţi.
Şi Ketty, care-l ţinuse lot timpul de mînă, îl trase către o întunecoasă scară
întortocheată şi, după ce-l făcu să urce vreo cincisprezece trepte, deschise o
uşă.
― Intraţi, domnule cavaler, ― îl pofti ea, aici vom fi singuri şi vom putea
vorbi.
― A cui e camera asta, frumoaso? întrebă d'Artagnan.
― A mea, domnule cavaler; dă în camera stăpînei mele prin uşa de colo. Dar
fiţi liniştit: n-o să poată auzi ce vorbim, fiindcă nu se culcă niciodată înainte de
miezul nopţii.
D'Artagnan aruncă o privire împrejur. Odăiţa îţi lua ochii prin gustul ce
domnea înăuntru şi prin curăţenie; dar, fără voia lui, privirea i se opri pe uşa
despre care Ketty spusese că răspundea în camera încîntătoarei Milady.
Ghicind ce se petrece in mintea tânărului, Ketty oftă din greu.
― Aşadar, o iubiţi mult pe stăpîna mea, domnule cavaler? întrebă ea.
― Mai mult decît pot spune. Ketty, sînt nebun după ea!
Ketty oftă iarăşi.
― Vai, domnule, ― făcu ea ― ce păcat!
― Şi de ce naiba crezi tu că e păcat? întrebă d'Ar-tagnan.
― Vedeţi, domnule, ― răspunse Ketty, ― stăpîna mea nu vă iubeşte de loc.
― Cum? ― făcu d'Artagnan, ― ea ţi-a dat în grijă să mi-o spui?
― Nu, domnule, eu singură m-am hotărît să v-o spun, tocmai fiindcă vă port
de grijă.
― Mulţumesc, dragă Ketty, dar numai pentru gîndul cel bun, căci
destăinuirea dumitale, trebuie să recunoşti, nu prea e plăcută.
― Adică nu vreţi să credeţi ce v-am spus, nu-i aşa?
― Îţi vine totdeauna greu să crezi asemenea lucruri, frumoasa mea, chiar
numai din mîndrie.
― Prin urmare, nu mă credeţi?
― Pînă ce nu vei binevoi să-mi dai o mică dovadă de ceea ce-mi spui...
― Ce ziceţi despre asta?
Şi Ketty scoase din sîn un bileţel.
― Pentru mine? întrebă d'Artagnan apucînd cu înfrigurare plicul.
― Nu, pentru altul.
― Pentru altul?
― Da.
― Cum îl cheamă? Ai? Cum îl cheamă? se repezi d'Artagnan.
― Uitaţi-vă la adresă.
― Domnului conte de Wardes.
Amintirea scenei de la Saint-Germain îl răsări deodată în minte
înfumuratului gascon: fulgerător, ca gîndul, el sfîşie plicul în ciuda ţipătului pe
care Ketty îl scoase văzînd ce avea de gînd să facă, sau mai bine zis, văzînd
ceea ce făcea.
― Doamne Dumnezeule! Ce faceţi, domnule cavaler? strigă ea.
― Eu? Nimic, răspunse d'Artagnan şi începu să citească:
"N-aţi răspuns la prima mea scrisoare, sînteţi suferind sau aţi uitat poate
privirile cu care m-aţi săgetat la balul doamnei de Guise? Prindeţi prilejul,
conte, nu-l lăsaţi să scape".
D'Artagnan păli; rănit în amorul lui propriu, se credea rănit şi în iubirea lui.
― Sărmane domnule d'Artagnan! bolborosi Ketty cu glas înduioşat şi
strîngînd iarăşi mîna tînărului.
― Mă plîngi, micuţo? o întrebă d'Artagnan.
― Da, din toată inima! Fiindcă eu ştiu ce-nseamnă dragostea!
― Tu ştii ce-nseamnă dragostea? zise d'Artagnan, privind-o pentru întîia
dată ceva mai adînc.
― Din păcate, da.
― Atunci în loc să mă plîngi, mai bine m-ai ajuta să mă răzbun pe stăpîna
ta.
― Şi în ce fel aţi vrea să vă răzbunaţi?
― Aş vrea să-i birui răceala, să iau locul rivalului meu.
― Niciodată nu vă voi ajuta la aşa ceva, domnule cavaler, spuse repede
Ketty.
― Şi penru ce, mă rog? întrebă d'Artagnan.
― Din două pricini.
― Care anume?
― Întîia: niciodată stăpîna mea n-o să vă iubească.
― Ce poţi tu să ştii?
― I-aţi rănit inima.
― Eu? Cu ce aş fi putut s-o rănesc, tocmai eu, care de cînd o cunosc, mă
tîrăsc la picioarele ei ca un rob? Vorbeşte, te rog, vorbeşte!
― N-aş mărturisi-o niciodată decît bărbatului... care ar şti să citească pînă
în adîncul sufletului meu!
D'Artagnan o privi pe Ketty a doua oară. Fata era de o prospeţime şi de o
frumuseţe pentru care multe ducese şi-ar fi pus la bătaie coroana.
― Ketty, ― spuse el, ― voi citi pînă în adincul sufletului tău, oricînd vei vrea
tu; nu duce grija asta, draga mea.
Şi sub focul sărutării lui, fata se împurpură ca o cireaşă.
― Nu, ― murmură Ketty, ― ştiu că nu mă iubiţi! O iubiţi pe stăpîna mea.
Mi-aţi spus-o chiar adineauri.
― Şi asta te împiedică să-mi mărturiseşti a doua pricină?
― A doua pricină, domnule cavaler, ― urmă Ketty, îmbărbătată în primul
rînd de sărutare, apoi de căutătura ochilor lui, ― a doua pricină e că în
dragoste fiecare îşi trage spuza pe turtă.
Abia atunci d'Artagnan îşi aminti privirile galeşe ale cameristei, întîlnirile cu
ea în anticameră, pe scară, pe săli, atingerile uşoare ale mîinii şi oftatul ei
înăbuşit de cîte ori îl vedea; dar în dorinţa lui de a fi pe placul stăpînei, nu-şi
oprise ochii asupra cameristei: cine vînează vulturi, nu se sinchiseşte de o
vrăbiuţă.
De data asta însă, gasconul nostru văzu într-o singură clipă tot folosul ce
l-ar fi putut trage din dragostea pe care Ketty i-o mărturisise în chip atît de
copilăresc sau, atît de neruşinat: tăinuirea scrisorilor către contele de Wardes,
anumite înţelegeri cu tîlc, intrarea la orice oră în odaia cameristei alăturată cu
a stăpînei. După cum se vede, şmecherul o şi jertfea în gînd pe biata Ketty,
doar o va cuceri pe Milady, cu sau fără voia ei.
― Ascultă-mă, dragă Ketty! ― zise el fetei, ― vrei să-ţi dau o dovadă de
dragostea de care tu te îndoieşti?
― Care dragoste? întrebă tînăra fată.
― Dragostea pe care sînt gata să ţi-o dăruiesc ţie.
― Şi ce fel de dovadă?
― Vrei să petrec astă-seară cu tine vremea pe care o petrec de obicei cu
stăpîna ta ?
― Da, da, ― zise Ketty, bătînd din palme ― cu cea mai mare bucurie!
― Atunci, draga mea copilă, ― urmă d'Artagnan aşezîndu-se într-un fotoliu,
― vino aici, să-ţi spun că eşti cea mai frumoasă cameristă din cîte am văzut
vreodată!
Şi se porni să i-o spună atît de felurit şi atît de frumos, încît biata copilă,
care nu dorea decît să-l creadă, îl crezu. Totuşi, spre marea mirare a lui
d'Artagnan, drăgălaşa Ketty se apăra destul de îndîrjit.
Vremea zboară pe nesimţite atunci cînd ţi-o treci doar atacînd şi apărîndu-te.
Aproape o dată cu miezul nopţii, se auzi sunînd şi clopoţelul în camera
frumoasei Milady.
― Doamne sfinte, ― şopti Ketty, ― e stăpîna care mă cheamă. Pleacă, pleacă
repede!
D'Artagnan se ridică din fotoliu, îşi luă pălăria ca şi cum ar fi avut de gînd
s-o asculte; apoi, deschizînd la repezeală uşa unui dulap mare în loc s-o
deschidă pe cea dinspre scară, se cuibări printre rochiile şi capoatele frumoasei
Milady.
― Ce faci? se înspăimînta Ketty.
D'Artagnan, care scoase cheia dulapului, se încuie înăuntru fără să-i
răspundă.
― Ketty, ― strigă Milady, răstit, ― ce faci? Dormi? De ce nu vii cînd te sun?
Şi d Artagnan auzi deschizîndu-se zgomotos uşa de trecere.
― Îndată, Milady, îndată, răspunse Ketty, repezindu-se în întîmpinarea
stăpînei.
Amîndouă intrară în camera de culcare şi cum dintre cele două încăperi
rămăsese deschisă, d'Artagnar putu s-o mai audă pe Milady certîndu-şi cîtva
timp camerista; în cele din urmă, ceva mai potolită, deschise vorbe şi de el în
vreme ce Ketty îi ajuta să se culce.
― Uite că astă-seară, ― începu Milady, ― nu l-am văzut pe gasconul nostru.
― Cum, doamnă, ― se miră Ketty ― n-a fost aici? Adică să-i umble ochii în
altă parte înainte de a fi gustat fericirea?
― Da de unde! L-o fi oprit domnul de Tréville sau domnul des Essarts. Mă
pricep eu, Ketty, în d-alde astea; pe el îl ţin eu bine.
― Ce-are de gînd doamna cu el?
― Ce-am de gînd cu el?... Fii liniştită, Ketty, între mine şi bărbatul ăsta e
ceva ce nici nu-i trece prin minte... Din pricina lui era cît p-aci să-şi piardă
eminenţa sa încrederea în mine. Şi am să i-o plătesc!
― Eu credeam că doamna îl iubeşte!
― Eu, să-l iubesc? Nu pot să-l sufăr! Un nerod care ţine-n mîinile lui viaţa
lordului de Winter şi nu-l ucide şi mă face să pierd trei sute de mii de livre pe
an!
― Aşa e, ― răspunse Ketty, ― fiul dumneavoastră era singurul moştenitor al
unchiului său şi pînă în ziua majoratului v-aţi fi bucurat de averea rămasă.
D'Artagnan se cutremură pînă în adîncul mădularelor auzind cum acea
gingaşă făptură îl învinuia cu vocea ei tăioasă, pe care cu greu izbutea să şi-o
ascundă, că nu ucisese omul cu care chiar el o văzuse atît de prietenoasă.
― I-aş fi plătit-o eu şi pînă acum, ― urmă Milady, ― dar, nu ştiu de ce,
cardinalul mi-a pus în vedere să-l cruţ.
― Aşa? Totuşi doamna n-a cruţat pe femeiuşca aceea pe care el o iubea.
― Negustoreasa din strada Groparilor? Dar a uitat şi că a cunoscut-o! Zău,
frumoasă răzbunare!
O sudoare rece îmbrobonea fruntea lui d'Artagnan; ce cumplită fiară era
femeia asta!
Îşi ciuli urechea să mai asculte, dar din nefericire Milady era gata de culcare.
― Bine, ― spuse ea, acum du-te la dumneata şi vezi să-mi aduci mîine
răspuns la scrisoarea pe care ţi-am dat-o.
― Pentru domnul de Wardes? întrebă Ketty.
― Fără îndoială, pentru el.
― Iată unul care cred că n-aduce nici pe departe cu bietul domn d'Artagnan.
― Pleacă, domnişoară. ― i-o tăie Milady, ― ştii că nu-mi place vorbăria.
D'Artagnan auzi închizîndu-se uşa, apoi zgomotul celor două zăvoare pe
care Milady le trăgea ca să se încuie în cameră. La rîndul ei, Ketty învîrti cît
putu mai uşor cheia in broască. D'Artagnan deschise atunci şi el dulapul.
― Dumnezeule! ― şopti camerista, ce ai? Eşti alb ca varul!
― Groaznică fiinţă! murmură d'Artagnan.
― Tăcere! Tăcere! Du-te, ― îl rugă Ketty, ― camera mea e despărţită de-a ei
numai printr-un perete subţire, aşa că tot ce se vorbeşte într-o parte se aude în
cealaltă.
― Tocmai de aceea n-am de gînd să plec.
― Cum! făcu ea, roşind.
― Sau, lasă că plec eu... dar mai tîrziu.
Şi o trase pe Ketty înspre el. Nu era chip să se mai împotrivească.
Împotrivirea face atîta zgomot! Se lăsă, deci, în voia lui.
Era o pornire de răzbunare împotriva stăpînei, D'Artagnan gîndi ce drept e
să se spună că răzbunarea e bucuria zeilor. Dac-ar fi avut o fărîmă de inimă,
s-ar fi mulţumit cu această nouă cucerire; dar el n-avea decît focul rîvnei şi al
mîndriei.
Totuşi, s-o spunem spre lauda lui, cel dintîi folos tras de pe urma înrîuririi
lui asupra cameristei fusese de a încerca să afle ceva despre doamna
Bonacieux; dar biata fată jură pe sfînta cruce că nu ştia nimic din toate astea,
fiindcă stăpîna ei nu-şi dezvăluia tainele decît pe jumătate; singurul lucru la
care credea că putea răspunde era că doamna Bonacieux mai trăia încă.
În privinţa pricinii pentru care Milady era cît pe-aci să piardă încrederea
cardinalului, Ketty nu ştia de asemenea nimic mai mult; dar în privinţa asta
d'Artagnan ştia el mai multe; îşi amintirea tocmai în clipa cînd părăsea Anglia,
o zărise pe Milady pe o corabie înţepenită în port; bănuia deci că trebuie să fi
fost vorba fără îndoială de eghileţii în diamante.
Dar mai limpede decît orice era faptul că ura adevrată, ura cea mare, ura
nepotolită a acelei Milady se năpustise asupra lui, pentru că nu-i ucisese
cumnatul.
A doua zi, d'Artagnan se duse iarăşi la Milady. Găsind-o în toane rele, îşi
spuse că de bună seamă îndelungata tăcere a domnului de Wardes o scotea din
sărite. Ketty intră în cameră; Milady o bruftui aspru, iar ea îi aruncă lui
d'Artagnan o privire parcă ar fi vrut să-i spună: vezi ce sufăr din pricina
dumitale?
Totuşi, către sfîrşitul serii, frumoasa leoaică se mai îmblînzi, ascultînd cu
zâmbetul pe buze vorbele drăgăstoase ale lui d'Artagnan şi chiar îi întinse mîna
ca să i-o sărute.
D'Artagnan ieşi de acolo fără a şti ce să mai gândească; dar, cum nu era din cei care-şi pierd prea uşor capul, în vreme ce se arăta atît de curtenitor, îşi
ticluise în minte şi un mic plan.
Găsi camerista în prag, şi la fel ca în ajun, urcă la ea în cameră. Fata
primise aspră dojană, învinuită fiind de neglijenţă. Milady nu putea pricepe
tăcerea contelui de Wardes şi poruncise cameristei să vină a doua zi la nouă
dimineaţa ca să ia al treilea răvaş.
D'Artagnan ceru sărmanei Ketty făgăduiala că-i va aduce scrisoarea acasă
la el, chiar a doua zi dimineaţa, iar ea, la rîndul ei, făgădui tot ce voia iubitul ei:
era nebună după el.
Toate se petrecură ca în ajun: d'Artagnan se încuie în dulap, Milady îşi
chemă camerista, se pregăti de culcare, o trimise pe Ketty îndărăt, apoi îşi
zăvorî uşa. Apoi, tot ca în ajun, d'Artagnan nu se întoarse acasă decît la cinci
dimineaţa.
Pe la unsprezece, o văzu sosind pe Ketty; ţinea în mînă alt răvaş. De data
asta sărmana fată nici nu încerca să nu i-l mai dea. Îl lăsă pe d'Artagnan să
facă tot ce voia. Se dăruia toată, cu trup şi suflet, frumosului ei soldat.
El deschise plicul şi citi cele ce urmează:
"Vă scriu, pentru a treia oară, ca să vă spun că vă iubesc, luaţi seama să
nu vă scriu a patra oară, ca să vă spun că vă urăsc.
Dacă vă căiţi de felul cum v-aţi purtat cu mine, tînăra aducătoare a
rîndurilor mele vă va spune chipul în care un bărbat curtenitor îşi poate
dobîndi iertarea".
D'Artagnan schimba feţe-feţe în vreme ce citea.
― Tot o mai iubeşti! izbucni Ketty, care nu-şi luase ochii de pe faţa
tînărului.
― Nu, Ketty, te înşeli, n-o mai iubesc deloc; dar vreau să mă răzbun de tot
dispreţul ei pentru mine.
― Da, da, ştiu eu răzbunarea asta, mi-ai mai pomenit-o.!
― Ce-ţi pasă, Ketty! Ştii şi tu că numai pe tine te iubesc.
― Cum pot să ştiu aşa ceva?
― Prin dispreţul de care n-o s-o scutesc.
Ketty oftă din adînc.
D'Artagnan luă o pană şi scrise:
"Doamnă, m-am îndoit pînă acum că primele dumneavoastră două scrisori
erau pentru mine, atît de nevrednic mă socoteam de asemenea cinste; de
altminteri, eram atît de suferind încît tot aş fi şovăit să vă răspund.
Dar astăzi trebuie să dau crezare nemărginitei dumneavoastre bunăvoinţe
faţă de mine, deoarece nu numai scrisoarea, dar chiar şi camerista
domniei-voastre mă încredinţează că am fericirea să vă fiu drag.
Ea n-are nevoie să-mi spună în ce chip un bărbat curtenitor îşi poate
dobîndi iertarea. Voi veni să v-o cer chiar eu diseară, la unsprezece. A amîna cu
o singură zi ar însemna pentru mine, în clipade faţă, să v-aduc o nouă jignire.
Acela pe care l-aţi făcut cel mai fericit dintre muritori,
Contele de Wardes"
Această scrisoare era în primul rînd un fals, era apoi şi o neobrăzare, iar din punctul de vedere al moravurilor de azi, era ceva asemănător unei ticăloşii;
dar pe vremea aceea oamenii se purtau unii faţă de alţii cu mai puţine mănuşi
decît în zilele noastre. De altminteri, d'Artagnan ştia chiar din mărturisirile ei,
că Milady se făcuse vinovată de trădare faţă de căpetenii mai de seamă, aşa că
n-avea pentru ea decît o preţuire în doi peri. Şi totuşi, în pofida acestei şubrede
preţuiri, simţea cum îl mistuie o patimă nesăbuită pentru această femeie.
Patimă însoţită şi de dispreţ. Patimă sau arşiţă, cum doriţi.
Socoteala lui d'Artagnan era foarte simplă: din odaia cameristei ajungea în a
stăpînei. Folosind cele dintîi clipe de uluială, de ruşine şi de spaimă, i-ar fi
biruit împotrivirea. S-ar fi putut să dea şi greş, căci, vrînd-nevrînd, trebuia să
lase ceva şi pe seama neprevăzutului. Peste opt zile, cînd va porni războiul, va fi
nevoit să plece; astfel fiind, d'Artagnan n-avea nici vreme pentru o dragoste aşa
cum îi e datul.
― Poftim, ― spuse tînărul, dînd cameristei scrisoarea pecetluită, ― du acest
răspuns stăpînei tale; din partea domnului de Wardes.
Sărmana Ketty se făcu galbenă ca ceara. Bănuia şi ea ce stătea scris
înăuntru.
― Ascultă, fetiţo dragă, ― urmă d'Artagnan, înţelegi bine că toate astea vor
trebui să sfîrşească într-un sau altul; Milady poate să descopere c-ai dat prima
scrisoare valetului meu în loc s-o dai valetului domnului de Wardes, că eu am
deschis celelalte două scrisori în loc să le deschidă contele. Milady te va goni,
iar tu o cunoşti: nu e femeia care să se mărginească doar la atîta.
― Vai de mine!― se tîngui Ketty, ― pentru cine am înfruntat eu toate astea?
― Pentru mine, ştiu bine, frumoasa mea frumoasă, şi de aceea îţi sînt adînc
recunoscător: ţi-o jur.
― Dar spune-mi măcar, ce-ai scris în scrisoarea asta?
― O să-ţi spună Milady.
― Vai, nu mă iubeşti, ― strigă Ketty, ― şi sînt tare nenorocită!
Mustrarea aceasta are un răspuns făcut să înşele pe orice femeie;
d'Artagnan răspunse în aşa fel, încît Ketty se înşelă şi ea cumplit.
Şi cu tot plînsul ei amarnic înainte de a se hotărî să înmîneze stăpînei
scrisoarea, Ketty trebui totuşi, în cele din urmă, să se hotărască. Era tot ce voia
şi d'Artagnan.
Îi mai făgădui că nu va ieşi tîrziu de la Milady şi că, la plecare, va urca pînă
la ea.
Făgăduiala aceasta izbuti s-o mai liniştească în sfîrşit pe biata Ketty.