CEI TREI MUŞCHETARI - Alexandre Dumas

VI. VIS DE RĂZBUNARE

Seara, Milady porunci ca domnul d'Artagnan să fie poftit îndată ce va veni,
aşa cum îi era obiceiul. Se întîmplă însă ca tocmai atunci să nu vină.
A doua zi, Ketty ae duse din nou la el şi-i povesti tot ce se petrecuse în ajun.
D'Artagnan zîmbi; mînia dezlănţuită a geloziei Milady-ei era răzbunarea lui.
În timpul serii, Milady se arătă şi mai nerăbdătoare încă. Dădu aceeaşi
poruncă în privinţa musafirului, dar, tot ca în ajun, aşteptarea i-a fost
zadarnică.
Şi iarăşi, a doua zi, Ketty se duse la d'Artagnan, dar nu la fel de voioasă şi
de zglobie ca în cele două zile din urmă, ci dimporivă, sfîrşită de amărăciune. D'Artagnan o întrebă ce i se întîmplase, dar în loc de răspuns, sărmana fată
scoase din buzunar un plic şi i-l întinse.
Purta scrisul frumoasei Milady, numai că de data asta era chiar pentru
d'Artagnan şi nu pentru domnul de Wardes.
Deschise scrisoarea şi citi cele ce urmează:
"Scumpe domnule d'Artagnan, nu şade frumos să-ţi ocoleşti astfel prietenii,
mai ales că-i vei părăsi curînd pentru atîta amar de vreme. Cumnatul meu şi
cu mine te-am aşteptat zadarnic ieri şi alaltăieri. În seara asta va fi oare la fel?
A dumitale cu recunoştinţă,
Lady Clarick".
― Nimic mai firesc, ― se bucură d'Artagnan, ― mă aşteptam la răvaşul
acesta. Am mai multă trecere pe lîngă ea, cu cît are contele de Wardes mai
puţină.
― Şi o să te ridici? întrebă Ketty.
― Ascultă, fetiţo dragă, ― o dumiri gasconul care căuta o dezvinovăţire în
proprii lui ochi, fiindcă era pe cale să nu se ţină de făgăduiala făcută lui Athos,
― înţelege şi tu că ar fi nepotrivit să întorc spatele unei invitaţii atît de făţişe.
Cînd o vedea că nu vin, Milady n-ar pricepe de ce nu mă mai duc s-o văd; i s-ar
trezi în minte bănuieli şi cine ştie pînă unde ar putea ajunge răzbunarea unei
fiinţe de teapa ei.
― Of! Doamne! ― se văicări Ketty, ― ştii să învîrteşti lucrurile aşa fel ca
totdeauna ai dreptate. Parcă văd că iar o să-i faci curte; şi dacă de data asta îi
placi sub numele şi chipul dumitale adevărat, atunci o să fie şi mai îngrozitor
decît întîia oară!
Sărmana de ea, un glas lăuntric părea că-i dezvăluie ceva din viitoarele
păţanii. D'Artagnan se strădui s-o liniştească şi-i făgădui să rămînă rece în faţa
ademenitoarei Milady.
Îi trimise răspuns că-i era nespus de recunoscător pentru bunăvoinţa
arătată şi că-i va îndeplini întocmai porunca; nu îndrăzni însă să-i scrie de
teamă că nu va izbuti să-şi schimbe îndeajuns slovele pentru ochi atît de
iscoditori ca ai ei.
Cînd bătea nou, d'Artagnan se afla în Piaţa Regală .De bunăseamă
servitorilor care aşteptau în anticameră se pusese în vedere cele cuvenite, căci
îndată ce d'Artagnan se ivi în prag, unul din ei alergă să-l vestească, fără să
mai cerceteze dacă Milady dorea sau nu să primească.
― Poftiţi-l, porunci ea scurt, dar cu glas atît de ascuţit, încît d'Artagnan o
auzi din anticameră.
I se deschiseră uşile.
― Nu sînt acasă pentru nimeni, adăugă Milady, ― auziţi? Pentru nimeni.
Lacheul ieşi.
D'Artagnan îşi furişă privirea cercetătoare: Milady era trasă la obraz şi avea
ochii obosiţi, fie de lacrimi, fie de nesomn. Deşi numărul obişnuit al luminilor
fusese micşorat dinadins, tînăra femeie nu putea ascunde urmele văpăii
înfrigurate, ce parcă o topise în cele două zile din urmă.
D'Artagnan se apropie de ea cu vechea-i curtenie. La rîndul ei, se sili din răsputeri să-l întîmpine binevoitor, dar nicînd pe lume, un surîs mai dulceag
n-a fost dezminţit de un chip mai răvăşit.
La întrebările lui asupra sănătăţii ea îi răspunse:
― Mă simt rău, foare rău.
― Dar atunci, ― urmă d'Artagnan, ― poate că va stingheresc; sigur că aveţi
nevoie de odihnă, ar trebui să mă retrag.
― Nu, dimpotrivă, ― îl opri Milady ― rămîi domnule d'Artagnan, tovărăşia
dumitale îmi face plăcere.
"Oh! oh! ― gîndi d'Atagnan, ― n-a fost niciodată aşa de drăgălaşă, ia să fim
cu ochii-n patru."
Milady se arătă cît putu mai prietenoasă, căutînd să dea convorbirii toată
strălucirea cu putinţă. În vremea asta, frigurile, care o părăsiseră o clipă,
împrumutau din nou ochilor ei sclipirea, obrajilor înfrăcărarea şi buzelor
purpura lor sîngerie. D'Artagnan se afla iarăşi în faţa Circei28, a cărei
neîndurătoare vrajă îl ademenise. În inimă i se trezea dragostea pe care el o
socotea stinsă, dar care nu era decît amorţită. Milady zîmbea şi d'Artagnan
gîndea că bucuros ar fi intrat în păcat pentru adierea aceea de zîmbet.
Simţi chiar privind-o gheara remuşcării.
Încet-încet, Milady se mlădia tot mai prietenoasă. Îl întrebă de are cumva
vreo iubită.
― Vai! ― făcu d'Artagnan, cu căutătura celui mai visător îndrăgostit, ― dar
cum puteţi fi atît de crudă ca să-mi puneţi astfel de întrebare, mie care, de cînd
v-am văzut, nu-mi trag suflarea şi nu pot ofta decît prin dumneavoastră şi
numai pentru dumneavoastră!
Un surîs straniu îi lumină deodată faţa.
― Aşadar, mă iubeşti? îl întrebă ea.
― Mai e oare nevoie să v-o spun? N-aţi bănuit nimic pînă acum?
― Ba da, dar cred că ştii şi dumneata: cu cît inimile sînt mai trufaşe, cu atît
sînt mai greu de cucerit.
― Eu nu mă tem de greutăţi, ― răspunse d'Artagnan, ― pe mine mă
înspăimîntă doar ceea ce-i cu neputinţă.
― Nimic nu e cu neputinţă, pentru o dragoste adevărată.
― Nimic, doamnă?
― Nimic, întări Milady,
"Drace! ― se veseli d'Artagnan în sinea lui, ― a luat-o pe altă strună. Te
pomeneşti că-i cad cu tronc zurliei şi-mi dă şi mie vreun safir, la fel cu cel pe
care mi l-a dăruit cînd m-a luat drept de Wardes?"
D'Artganan îşi apropie repede scaunul de al ei.
― Ia să vedem, ― urmă ea, ― ce ai fi în stare să faci ca să-mi dai dovadă de
dragostea de care vorbeşti?
― Tot ce mi s-ar cere. Aştept doar o poruncă şi sînt gata.
― La orice?
― La orice! se grozăvi d'Artagnan, care ştia că nu-l ameninţă mare primejdie
grăind astfel.

28 Vrăjitoarea de care s-a îndrăgostit Ulise