CEI TREI MUŞCHETARI - Alexandre Dumas

V. NOAPTEA TOATE PISICILE SÎNT NEGRE

Sosi, în sfîrşit, şi seara aşteptată cu atîta înfrigurare de Porthos şi
d'Artagnan.
Către ora nouă, d'Artagnan se duse ca de obicei la Milady. O găsi în cele
mai încîntătoare toane: niciodată nu-l primise atît de frumos. Gasconul nostru
îşi dădu seama de la început că răvaşul îi fusese înmînat, iar urmările erau
fireşti.
Ketty intră ca să aducă dulciurile. Stăpîna o privi nespus de blîndă şi-i
zîmbi cu cel mai duios zîmbet, dar vai! sărmana de ea, era atît de abătută, încît
nici nu băgă de seamă marea bună-voinţă a stăpînei. D'Artagnan privea rînd pe rînd cele două femei, silit fiind să mărturisească
în sinea lui că firea dăduse greş atunci cînd le plămădise: doamnei de neam
mare îi dăduse un suflet hîd şi josnic, iar cameristei îi dăruise inimă aleasă de
ducesă.
Pe la zece, Milady începu să dea semne de nerăbdare. D'Artagnan pricepu
tîlcul; o vedea cum privea pendula, cum se ridica de pe scaun ca să se aşeze
din nou şi cum îi zîmbea cu o căutătură care voia să spună: Eşti tu grozav de
drăguţ, dar ce încîntător ai fi dac-ai şterge-o de-aici!
D'Artagnan se ridică, şi îşi luă pălăria. Milady îi întinse mîna să i-o sărute.
Tînărul simţi cum i-o strîngea şi înţelese că o făcea nu din cochetărie
femeiască, ci din recunoştinţă că pleacă.
"Moare după el", îşi zise d'Artagnan. Apoi ieşi.
De data asta Ketty nu-l mai aştepta nici în anticameră, nici pe sală, nici sub
poarta cea mare. D'Artagnan se văzu nevoit să găsească singur scara şi odăiţa
cameristei.
Ketty şedea cu capul în mîini şi plîngea.
Îl auzi intrînd, dar nu-şi ridică ochii; cînd tînărul se apropie de ea şi-i luă
mîinile într-ale lui, fata izbucni în hohote de plîns.
Aşa cum îşi închipuise d'Artagnan, Milady, nebună de bucurie în urma
răspunsului primit, îi spusese totul cameristei; îi mai dăruise şi o pungă cu
bani drept răsplată pentru chipul în care îşi dusese de astă dată la îndeplinire
îndatorirea primită.
Cînd se întorsese la ea în odaie, Ketty aruncase punga într-un ungher şi o
lăsase aşa deschisă, cu cîteva monezi de aur rostogolite pe covor.
Simţindu-i mîngîierile, sărmana fată îşi ridică fruntea. Pînă şi d'Artagnan se
înspăimîntă de amărăciunea întipărită pe chipul ei: împreunîndu-şi mîinile
c-un aer rugător, nu îndrăznea să rostească nici-un cuvînt.
Oricît de împietrită i-ar fi fost inima, d'Artagnan se simţi totuşi înduioşat de
acea durere mută; dar ţinea prea mult la planurile lui şi mai ales la cel din
urmă, ca să schimbe o iotă din tot ce ticluise pe îndelete. Îi nimici deci
cameristei orice nădejde că-l va îndupleca, înfăţişîndu-i însă fapta lui drept o
răzbunare.
Această răzbunare lua de altfel o întorsătură cu atît mai uşoară cu cît
Milady, de bună seamă pentru a-şi ascunde sfiala, spusese fetei să stingă toate
luminile din apartament şi chiar cele din dormitor. Domnul de Wardes trebuia
să plece înainte de a miji de ziuă, tot pe întuneric.
După cîteva clipe o auziră pe Milady care intra la ea în cameră. D'Artagnan
se şi repezi la dulap. Abia se pitise înăuntru şi clopoţelul începu să sune.
Ketty intră în camera stăpînei, fără să mai lase de data asta uşa deschisă;
peretele despărţitor era însă atît de subţire, încît se auzea aproape tot ce
vorbeau între ele cele două femei.
Milady părea beată de bucurie, o punea pe Ketty să-i istorisească mereu
cele mai mici amănunte din aşa-zisa întîlnire cu contele de Wardes, cum
primise scrisoarea, cum răspunsese, tot ce se oglindea pe chipul lui, dacă arăta
a fi tare îndrăgostit; şi la toate întrebările, sărmana Ketty, silită să-şi păstreze
cumpătul, răspundea cu glas înăbuşit, al cărui răsunet dureros stăpîna nici nu-l lua în seamă, atît de egoistă e fericirea pe lume.
În sfîrşit, cum ora sosirii contelui se apropia, Milady îi porunci cameristei să
stingă toate luminile din dormitor, să se ducă în odaia ei, şi să-l poftească pe de
Wardes, îndată ce va veni.
Aşteptarea nu ţinu îndelung. Cînd văzu prin broasca dulapului că luminile
fuseseră stinse, d'Artagnan ţîşni din ascunzătoare, tocmai în clipa cînd Ketty se
pregătea să închidă uşa de treceere.
― Ce-i zgomotul ăsta? întrebă Milady.
― Eu sînt, ― răspunse d'Artagnan în şoaptă, ― eu, contele de Wardes.
― Doamne, dumnezeul meu! ― murmură Ketty, ― n-a avut răbdare să
aştepte măcar ora hotărîtă de el singur.
― Atunci, ― grăi Milady, cu voce tremurîndă, ― atunci de ce nu intră?
Conte, conte, îl rugă ea, ştii că te aştept!
La această chemare, d'Artagnan îndepărtă încetişor pe Ketty şi intră repede
în camera frumoasei Milady.
Dacă mînia şi amarul îşi dau pasul să chinuie pe lumea asta un suflet, fără
îndoială că îl aleg pe al îndrăgostitului care primeşte, sub un nume străin,
mărturisirile de dragoste închinate fericitului său potrivnic.
D'Artagnan se afla într-o împrejurare dureroasă pe care n-o bănuise: gelozia
îi sfîşia inima şi suferea aproape la fel ca şi sărmana Ketty care în vremea asta
plîngea în camera alăturată.
― Da, conte, ― spunea Milady cu cea mai dulce voce şi strîngîndu-i duios
mîna în mîinile ei, ― da, sînt fericită de dragostea pe care privirile şi vorbele
dumitale mi-au murmurat-o de cîte ori ne-am întîlnit. Şi eu te iubesc. Dar,
mîine, aş vrea să ştiu că mîine te mai gîndeşti la mine şi fiindcă ai putea să mă
uiţi, iată ţi-l dăruiesc.
Şi spunînd acestea, trecu un inel din degetul ei într-al lui.
D'Artagnan îşi aminti c-o văzuse purtînd inelul acela; era un minunat safir,
împresurat cu briliante.
Întîia lui mişcare a fost de a i-l da îndărăt, dar Milady adăugă:
― Nu, nu vreau; dacă mă iubeşti, te rog să-l păstrezi. De altfel, ― adăugă ea,
cu glas schimbat, ― primindu-l, mă îndatorezi mai mult decît îţi poţi închipui.
"Femeia asta e toată numai taine," îşi zise în sinea lui d'Artagnan.
În clipa aceea era gata să-i destăinuiască adevărul. Deschise gura vrînd să-i
spună cine era şi ce gînd răzbunător îl adusese, dar ea adăugă:
― Dragul de el, şi cît p-aci să mi-l omoare fiara aceea de gascon!
Fiara era el.
― Ia spune, urmă Milady, ― te mai dor rănile?
― Da, da, grozav, bîigui d'Artagnan, care nu prea ştia ce să răspundă.
― Fii pe pace, murmură ea, am să te răzbun, şi încă ce cumplit!
"Drace! ― îşi zise în sinea lui d'Artagnan, ― n-am prea brodit momentul
destăinuirilor."
Îi trebui cîtăva vreme lui d'Artagnan ca să-şi vină în fire de pe urma micului
dialog; gîndurile de răzbunare i se spulberaseră, însă, toate. Femeia aceea avea
asupra lui o putere de necrezut; o ura şi în acelaşi timp o adora; nu crezuse
niciodată că două simţăminte atît de felurite să poată sălăşui în aceeaş inimă, iar din amîndouă îmbinate să purceadă o dragoste atît de stranie şi, într-un
anume chip, drăcească.
În vremea asta bătuse unu noaptea; trebuiau să se despartă; în clipa cînd
s-o părăsească pe Milady, d'Artagnan nu mai simţi decît crunta părere de rău a
despărţirii şi, în pătimaşul rămas bun pe care şi-l luară unul de la celălalt,
hotărîră să se întîlnească din nou peste o săptămînă. Biata Ketty nădăjduia să-i
poată strecura cîteva cuvinte atunci cînd va trece prin odaia ei, dar Milady îl
însoţi chiar ea, prin întuneric, pînă la scară.
A doua zi dimineaţa, d'Artagnan dădu fuga la Athos. Se încurcase într-o
ispravă atît de năstruşnică, încît voia să-i ceară sfatul. Îi povesti totul; Athos
încruntă de mai multe ori din sprîncene.
― Milady asta a dumitale ― îi spuse ei, ― pare a fi o mare ticăloasă, totuşi şi
dumneata ai greşit cînd ai înşelat-o căci, într-un fel sau altul, iată-te cu un
duşman groaznic în spinare.
Şi în vreme ce-i vorbea, Athos nu-şi lua ochii de la safirul înconjurat de
briliante care luase pe degetul lui d'Artagnan locul inelului reginei, pus cu grijă
în cutiuţa lui.
― Te uiţi la inel? întrebă gasconul, mîndru că putea arăta prietenilor lui un
dar atît de preţios.
― Da, răspunse Athos, îmi aminteşte o bijuterie de familie.
― E frumos, nu-i aşa? adăugă d'Artagnan.
― E minunat, ― încuviinţă Athos, ― nici nu credeam să fie pe lume două
safire cu ape atît de frumoase. L-ai dat în schimbul diamantului dumitale?
― Nu, ― desluşi d'Artagnan. ― e un dar pe care mi l-a făcut frumoasa mea
englezoaică, sau mai bine-zis frumoasa mea franţuzoaică; fiincă deşi n-am vrut
s-o întreb, eu sînt convins că e născută în Franţa.
― Cum! Adică inelul ăsta l-ai primit de la Milady? se miră Athos, cu un glas
care trăda o adîncă tulburare.
― Chiar de la ea; mi l-a dat astă-noapte.
― Arată-mi-l, te rog şi mie stărui Athos.
― Poftim, răspunse d'Artagnan, scoţîndu-i din deget.
Athos îl privi cu luare-aminte şi se făcu dintr-o dată alb la faţă, apoi îl
încercă pe inelarul mîinii stîngi; inelul i se potrivea parcă ar fi fost făcut pentru
el. O dorinţă de ură şi de răzbunare adumbri ca sub un nor fruntea de obicei
atît de senină a gentilomului.
― E cu neputinţă să fie ea, ― adăugă Athos, ― şi cum de se găseşte inelul în
mîinile acestei Milady Clarick? Totuşi nu-ţi vine să crezi că se pot găsi două
pietre atît de asemănătoare.
― Cunoşti inelul? întrebă d'Artagnan.
― Crezusem că-l cunosc, ― răspunse Athos, ― dar, pesemne m-am înşelat.
Şi dădu îndărăt inelul fără să-şi poată lua ochii de la el.
― Te rog, dragă d'Artagnan, ― îi spuse după cîtva timp, ― scoate inelul din
deget sau întoarce-l cel puţin cu piatra înăuntru; îmi trezeşte amintiri atît de
dureroase, că nici n-aş mai putea sta de vorbă cu dumneata. Dar parcă
veniseşi să-mi ceri sfatul, ziceai că nu ştii cum să ieşi din încurcătură, la stai...
mai dă-mi safirul; cel cu pricina avea una din feţe zgîriată printr-o întîmplare.
D'Artagnan îşi scoase din nou inelul din deget şi-l dădu lui Athos.
Athos tresări:
― Iată, ― făcu el, ― priveşte, nu-i aşa că e ciudat?
Şi-i arătă lui d'Artagnan zgîrietura pe care şi-o aducea aminte.
― Dar de unde aveai safirul ăsta, Athos?
― De la mama mea, care la rîndul ei îl avea de la mama ei. Aşa cum ţi-am
spus, e o veche bijuterie de familie... şi care ar fi trebuit să rămînă în familie.
― Şi l-ai... vîndut? întrebă, şovăitor, d'Artagnan.
― Nu, răspunse Athos, cu un zîmbet ciudat. L-am dăruit într-o noapte de
dragoste, aşa cum ţi-a fost dăruit şi dumitale.
D'Artagnan căzu la rîndul lui pe gînduri. I se părea că simte în sufletul
frumoasei Milady adîncuri de prăpăstii întunecate şi necunoscute.
Nu îşi mai puse inelul în deget, ci îl vîrî în buzunar.
― D'Artagnan, ― începu Athos luîndu-i mîna într-a lui, ― dumneata ştii cît
te iubesc; dac-aş avea un fiu nu l-aş iubi mai mult decît pe dumneata. Te rog,
ascultă-mă, părăseşte pe femeia asta. N-o cunosc, dar un soi de glas lăuntric
îmi spune că e o netrebnică şi o piază rea.
― Ai dreptate, recunoscu d'Artagrian. Să ştii că o să mă despart de ea; îţi
mărturisesc, femeia asta mă înspăimîntă şi pe mine.
― O să ai destulă putere? înrebă Athos.
― O să am, ― răspunse d'Artagnan, ― şi chiar de-acum.
― Bine, băiete, aşa să şi faci, ― stărui gentilomul strîngînd mîna gasconului
aproape părinteşte, ― dea Domnul ca femeia asta care abia a intrat în viaţa
dumitale să nu-şi lase balele ei veninoase!
Athos îl salută pe d'Artagnan cu o mişcare a capului, dîndu-i să înţeleagă
că ar dori să rămînă singur cu gîndurile lui.
Cînd se întoarse acasă, d'Artagnan o găsi pe Ketty care-l aştepta. O lună
întreagă de lingoare n-ar fi adus-o pe sărmana fată în halul în care era după o
noapte de nesomn şi de chin.
Milady o trimisese la aşa-zisul de Wardes. Stăpîna ei era nebună de
dragoste, beată de fericire: voia să ştie cînd îi va mai dărui iubitul ei încă o
noapte.
Iar sărmana Ketty, galbenă ca ceara şi tremurînd din toate mădularele,
aştepta răspunsul lui d'Artagnan.
Athos avea o mare înrîurire asupra tînărului; povaţa prietenului, alături de
zvîrcolirile propriei sale inimi, îl îndemnau să n-o mai vadă pe Milady, acum
cînd mîndria lui era în afară de primejdie şi răzbunarea atît de împlinită. Drept
răspuns îi scrise următoarele rînduri:
"Nu vă mai bizuiţi pe mine, doamnă, pentru viitoarea întîlnire. De cînd merg
spre însănătoşire, sînt atît de prins în acest soi de treburi, încît am fost silit să
iau anumite măsuri. Cînd vă va sosi rîndul, voi avea cinstea să vă dau de ştire.
Vă sărut mîinile.
Conte de Wardes".
Despre safir nici un cuvânt: voia oare gasconul să păstreze o armă
împotriva frumoasei Milady sau, să vorbim deschis, păstra safirul drept ultim mijloc în vederea echipamentului?
De altminteri, ar fi o greşeală să se judece faptele unor anumite vremuri în
lumina altor vremuri. Ceea ce ar alcătui azi o ruşine pentru un om subţire, era
socotit pe vremea aceea nespus de firesc, iar mezinii familiilor de seamă trăiau
îndeobşte pe seama iubitelor lor.
D'Artagnan dădu scrisoarea deschisă fetei, care o citi întîia oară fără să se
dumirească; citind-o însă a doua oară, era cît p-aci să-şi piardă minţile de
bucurie.
Fiindcă nu putea crede în atîta fericire, d'Artagran se văzu nevoit s-o mai
încredinţeze şi prin viu grai de cele cuprinse în răvaş. Oricît de primejdios era
să dea scrisoarea în mîna unei făpturi pătimaşe ca stăpîna ei, sărmana copilă
alergă spre Piaţa Regală cît o duceau picioarele de iute.
Inima celei mai blînde femei e neînduplecată faţă de durerea unei rivale.
Milady deschise scrisoarea cu aceeaşi mare grabă cu care Ketty o adusese,
dar după cele dintîi cuvinte se făcu albă ca varul: mototoli hîrtia şi se întoarse
spre Ketty cu ochi scăpărători.
― Ce-i cu scrisoarea asta? întrebă ea.
― E răspunsul la scrisoarea doamnei, rosti Ketty, tremurînd de spaimă.
― Cu neputinţă! răcni Milady; e cu neputinţa ca un gentilom să scrie unei
femei asemenea scrisoare! Apoi, deodată adăugă, tresărind: Dumnezeule! Să fi
aflat ceva?... Şi se opri...
Scrîşnea din dinţi, avea obrazul pămîntiu: vru să facă un pas către
fereastră, fiindcă se înăbuşea, dar nu izbuti decît să întindă braţele; picioarele i
se muiaseră: se prăbuşi într-un fotoliu.
Crezînd că-i venise rău, Ketty alergă s-o desfacă la piept.
― Ce vrei? ― se răsti ea, ― şi de ce pui mîna pe mine?
― Credeam că v-a venit rău şi am vrut să vă ajut, răspunse fata
înspăimîntată de căutătura fioroasă a stăpînei.
― Să-mi vină rău? Mie? Mie? Dar ce sînt eu? O femeiuşcă? După asemenea
jignire eu nu leşin, eu mă răzbun: ai priceput acum?
Şi-i făcu semn cameristei să plece.