CEI TREI MUŞCHETARI - Alexandre Dumas

XXVII. SOȚIA LUI ATHOS

― Ne mai rămîne acum să aflăm veşti şi despre Athos, îli spuse d'Artagnan
voiosului Aramis, după ce-i povesti ce se petrecuse în capitală de la plecarea lor
şi după ce o masă gustoasă îi făcu să uite, pe unul de teza lui, şi pe altul de
oboseală.
― Crezi că i s-o fi întîmplat vreo nenorocire? întrebă Aramis. Athos are atîta
sînge rece, e atît de viteaz şi mânuieşte cu atîta măestrie spada!
― Da, fără îndoială, şi nimeni nu-şi dă seama ca mine cît e de cutezător şi
de dibaci; dar îmi place mai mult să înfrunt cu spada mea lovituri de suliţe,
decît de ciomege; mă tem să nu-l fi scărmănat pe Athos vreo şleahtă de ser-
vitori, căci slugile de felul lor lovesc cu sete şi nu sfîrşesc cu una cu două. Iată
de ce, îţi mărturisesc, aş vrea să plec cît mai curînd.
― Te-aş însoţi bucuros, ― spuse Aramis, ― cu toate că nu prea mă simt în
stare să călăresc. Ieri am încercat pe pielea mea cureluşele pe care le vezi
atîrnate colo şi de durere a trebuit să încetez cu soiul ăsta de pocăinţă.
― Păi, dragul meu prieten, nici nu s-a pomenit ca cineva să se vindece de gloanţe cu ajutorul gîrbaciului: dar erai bolnav şi boala sminteşte creierul, aşa
că te iert.
― Şi cînd pleci?
― Cînd o miji de ziuă; odihneşte-te cît mai bine la noapte şi mîine dacă poţi,
pornim împreună.
― Atunci pe mîine, ― îi spuse Aramis, ― căci de fier dac-ai fi şi tot ai nevoie
de odihnă.
A doua zi cînd d'Artagnan intră la Aramis în odaie îl găsi stînd la fereastră.
― La ce te uiţi aşa? îl întrebă d'Artagnan.
― Pe legea mea, mă minunez de cei trei cai ca din poveşti, pe care-i ţin
grăjdarii de dîrlogi; ce desfătare de prinţ, să călăreşti asemenea năzdrăvani!
― Uite, dragul meu Aramis, şi dumneata îţi poţi îngădui desfătarea asta,
căci unul din cei trei cai e al dumitale.
― Nu mai spune! Şi care?
― Acela pe care o să ţi-l alegi, căci mie mi-e totuna.
― Şi pătura minunată de pe cal e tot a mea?
― Fireşte.
― Îţi arde de glumă, d'Artagnan?
― De cînd vorbeşti franţuzeşte, nu mai glumesc.
― Şi tot ai mei sînt şi coburii aceia auriţi, valtrapul de catifea şi şaua cu
scări de argint?
― De bună seamă ai dumitale, după cum calul care nechează e al meu şi
celălalt care se tot frămîntă e al lui Athos.
― Ai naibii cai, frumoşi mai sînt!
― Sînt încîntat că-ţi plac.
― Şi cine ţi i-a dăruit? Regele?
― În nici un caz cardinalul: dar ce-ţi pasă de unde vin; gîndeşte-te numai că
unul din cei trei e al dumitale.
― Îl iau pe cel pe care-l ţine argatul roşcovan.
― S-a făcut!
― Slavă ţie, Doamne! ― se bucura Aramis, ― uite că mi-a trecut orice urmă
de durere: l-aş încăleca şi cu treizeci de gloanţe în mădulare. Ah, pe sufletul
meu, ce scări frumoase! Hei, Bazin, ia poftim încoa! Iute!
Bazin se ivi în pragul uşii, sanchiu şi amorţit.
― Lustruieşte-mi sabia, îndreaptă-mi pălăria, perie-mi pelerina şi
încarcă-mi pistoalele! înşiră Aramis.
― Porunca din urmă e de prisos, ― îl opri d'Artagnan, căci în coburii şeii
pistoalele-s gata încărcate.
Bazin oftă.
― Linişteşte-te, cumetre Bazin ― îl sfătui d'Artagnan, ― împărăţia cerurilor
se cîştigă în fel şi chip.
― Stăpînul mai că ajunsese un teolog de seamă, ― se tîngui Bazin, cu ochii
în lacrimi ― ar fi ajuns într-o zi episcop şi poate chiar cardinal.
― Haide, sărmanul meu Bazin, haide, ia gîndeşte-te puţin: ce zor să fii
slujitor al bisericii? Nu eşti ferit nici măcar de război; vezi bine că şi cardinalul
se duce să lupte cu coiful pe cap şi cu baltagul în mînă; dar despre domnul de Nogaret de la Valette ce zici? Şi el e cardinal, şi, întreabă-l pe valetul lui de cîte
ori i-a oblojit rănile.
― Vai, domnule, ştiu şi eu, ― oftă Bazin, azi toate merg anapoda în lume!
În vremea asta, cei doi tineri şi sărmanul valet coborîseră în curte.
― Ţine-mi scara, Bazin, porunci Aramis.
Şi Aramis se avîntă în şa cu eleganţa şi sprinteneala lui obişnuită, dar după
cîteva răsuceli şi cîteva salturi ale mîndrului animal, călăreţul simţi nişte dureri
atît de nesuferite, încît păli şi se clătină în şa. D'Artagnan, care de teamă să nu
i se întîmple ceva fusese toată vremea cu ochii pe el, se repezi, îl prinse în braţe
şi-l duse în cameră.
― Lasă, dragă Aramis, vezi de te îngrijeşte, ― îl sfătui el, ― voi pleca singur
în căutarea lui Athos.
― Eşti un om de fier, îi spuse Aramis.
― Nu, sînt norocos, atîta tot; dar ia spune cum o să-ţi petreci timpul pînă
mă întorc? Ai încheiat-o cu tălmăcirile despre degete şi binecuvîntări, ce zici?
Aramis zîmbi.
― Voi face versuri, spuse el.
― Ştiu, versuri la fel de parfumate ca răvaşul camerisdoamnei de
Chevreuse. Învaţă-l şi pe Bazin meşteşugul versificaţiei, asta o să-l mai mîngîie.
În ceea ce priveşte calul încalecă-l în fiecare zi cîte puţin, ca să-ţi mai vii în fire.
― Oh! despre asta fii Liniştit, ― îl încredinţa Aramis, ― cînd te vei întoarce,
voi fi gata să te urmez.
Îşi luară rămas bun unul de la altul şi zece minute mai tîrziu după ce-şi
dăduse prietenul în grija lui Bazin şi a hangiţei, d'Artagnan gonea spre Amiens.
În ce stare îl va găsi pe Athos, ba chiar mai mult, îl va mai găsi oare?
Îl părăsise în grea cumpănă şi se putea chiar să fi murit. Gîndul acesta
care-i întuneca fruntea, îi smulse fără să vrea suspine şi-l făcu să sloboadă în
şoaptă cîteva înjurături de răzbunare. Din toţi prietenii, Athos era cei mai în
vîrstă, s-ar fi zis deci, cei mai puţin apropiat de gusturile şi înclinările lui.
Totuşi d'Artagnan avea pentru acest gentilom o deosebită preţuire. Ţinuta
nobilă şi distinsă a lui Athos, acele străfulgerări de măreţie care scăpau cînd şi
cînd din umbra în care rămînea de bunăvoie, nezdruncinata lui linişte, pe care
nimic nu izbutea s-o tulbure şi care făcea din el cel mai plăcut tovarăş din
lume, veselia silită şi muşcătoare, acea cutezanţă pe care ai fi luat-o drept
oarbă, dacă n-ar fi fost urmarea celui mai neasemuit sînge rece, toate aceste
însuşiri stîrneau mai mult decît stima, mai mult decît prietenia, ele stîrneau
admiraţia lui d'Artagnan.
Într-adevăr, chiar alături de domnul de Tréville, elegantul şi nobilul
curtean, Athos, în zilele lui de voie bună putea înfrunta cu cinste comparaţia;
era de statură mijlocie, dar cu o talie atît de zveltă şi de bine făcută, încît în
luptele cu Porthos doborîse de mai multe ori pe uriaşul a cărui putere făcuse
vîlvă printre muşchetari; capul lui cu ochii pătrunzători, cu nasul drept, cu
bărbia asemeni bărbiei lui Brutus, avea mereu ca un uşor freamăt de măreţie şi
de farmec; mîinile, pe care nu le îngrijea deloc, îl scoteau din fire pe Aramis
care, în schimb, şi le corcolea pe ale lui, cu nesfîrşite alifii de migdale şi cu
uleiuri parfumate: glasul îi era răspicat şi melodios totodată; apoi, ceea ce se desprindea pe nesimţite din Athos, care, totdeauna modest, stătea în umbră,
era acea ştiinţă a purtării în lume şi a obiceiurilor celei mai strălucite societăţi,
acele deprinderi nobile ce străbăteau de la sine şi cele mai neînsemnate mişcări
ale lui.
Dacă era vorba de un ospăţ. Athos ştia să-l întocmească mai bine ca orice
om de lume, aşezînd pe fiecare comesean la locul său după rangul pe care i-l
hărăziseră strămoşii sau pe care şi-l cîştigase singur; de era vorba despre
ştiinţa heraldică, Athos cunoştea pe degete familiile nobile ale regatului, spiţa
neamului lor, rudeniile, blazoanele şi obîrşia acestor blazoane. Eticheta n-avea
tainiţe care să-i fi rămas străine; ştia drepturile marilor proprietari, cunoştea în
amănunt vînătoarea şi mai ales vînâtoarea cu şoimi şi într-o zi, discutînd
despre această preţioasă artă, îl uimise pe regele Ludovic al Xlll-lca care se
bucura totuşi de mare faimă.
Ca toţi nobilii de vază ai acelor vremuri, călărea şi încrucişa spada în chip
desăvîrşit. Mai mult: creşterea ce o primise nu lăsase la o parte nici chiar
studiile scolastice, atît de rare la gentilomi pe vremea aceea, încît surîdea cînd
Aramis arunca frînturi latineşti, şi cînd Porthos se făcea că le înţelege; spre
uimirea prietenilor, i se întîmplase chiar în două sau trei rînduri, cînd Aramis
scăpase o greşeală de gramatică, să pună el verbul la timpul cuvenit sau
substantivul la cazul corespunzător; pe lîngă toate acestea, Athos era pildă de
cinste într-un veac în care războinicii cădeau atît de uşor la învoială cu credinţa
şi conştiinţa cu amanţii cu purtarea riguroasă din zilele noastre, iar săracii cu
cea de a şaptea poruncă a lui dumnezeu. Era, aşadar, un bărbat cu totul
neobişnuit, acest Athos.
Totuşi, această fire atît de deosebită, această făptură atît de armonioasă,
acest aluat atît de ales se întorcea nesimţite spre viaţa materială, aşa cum
bătrînii se îndreaptă spre un coborîş trupesc şi moral. În orele lui de
însingurare, şi aceste ore se iveau adesea, Athos stingea tot ce era luminos în
fiinţa lui şi nimbul acela strălucii pierea ca într-o noapte adîncă.
Odată semizeul doborît, nu mai rămînea decît un biet om cu capul plecat,
cu ochii rătăciţi, cu vorba greoaie şi împleticită, Athos se uita ceasuri întregi fie
la sticla şi paharul dinaintea lui, fie la Grimaud, care, obişnuit să-l înţeleagă
prin semne, citea în privirea lipsită de vlagă a stăpînului pînă şi cea mai mică
dorinţă pe care i-o aducea numaidecît la îndeplinire. Dacă din întîmplare cei
patru prieteni se întîlneau în asemenea clipe, o vorbă bîiguită după mari
strădanii era toată partea lui Athos la convorbire, în schimb, dădea pe gît
singur cît patru laolaltă, dar fără să se bage de seamă decît după încruntarea
tot mai vîrtoasă a sprîncenelor şi după întristarea tot mai adîncă a sufletului.
D'Artagnan, al cărui duh scormonitor şi tăios îl cunoaştem, cu toate că ar fi
dorit să prindă ceva din taina prietenului, nu izbutise să desluşească pricina
acelei lîncezeli, nici împrejurările care o stîrneau. Athos nu primea niciodată
scrisori; el nu făcea nici un pas pe care să nu-l fi ştiut toţi prietenii lui.
Nu se putea spune că mîhnirea i se isca pe urma vinului, căci, dimpotrivă,
el bea tocmai ca să lupte cu starea sufletească pe care leacul, după cum am
mai spus, o întuneca şi mai cumplit. Năvala copleşitoare a gîndurilor negre nu
putea fi pusă nici pe seama jocului, căci, spre deosebire de Porthos care cînta sau înjura după cum norocul îi surîdea sau ba, Athos se arăta la fel de
nepăsător, fie că era în pierdere sau în cîştig. Fusese văzut într-o seară la
cercul muşchetarilor cîştigînd o mie de pistoli şi după aceea dînd îndărăt pînă
şi centironul de gală brodat cu fir de aur; cîştigase apoi tot ce pierduse, şi pe
deasupra o sută de ludovici; toate acestea fără ca frumoasele lui sprîncene
negre să i se fi clintit, fără ca mîinile lui să-şi fi pierdut culoarea lor sidefie şi
fără ca vorba lui, care în seara aceea era plăcută, să fi încetat o singură clipă a
fi la fel de molcomă şi de melodioasă.
De asemenea, căutătura-i mohorîtă n-avea nici o legătură cu toanele
văzduhului, aşa cum se întîmplă la vecinii noştri, englezii, căci restriştea lui era
de obicei mai amarnică în pragul zilelor frumoase ale anului; iunie şi iulie erau
lunile cele mai îngrozitoare pentru Athos.
Prezentul nu-i pricinuia nici o mîhnire, iar cînd i se vorbea de viitor ridica
din umeri; taina lui era deci în trecut, uşa cum de altfel i se şoptise la ureche
lui d'Artagnan.
Acest văl misterios ce acoperea întreaga sa fiinţă, atrăgea şi mai mult
privirile către omul ai cărui ochi şi a cărui gură nu destăinuiseră niciodată
nimic, nici în toiul celei mai crunte beţii, oricît de meşteşugite ar fi fost
iscodirile.
― Cine ştie, ― îşi zicea d'Artagnan, ― poate că bietul Athos nici nu mai
trăieşte şi dacă a murit, e din vina mea, căci eu l-am tîrît în toată încurcătura
asta de care n-avea habar cum a început, de care n-o să aibă habar cum s-a
şfîrşit, şi de pe urma căreia n-ar fi tras nici un folos.
― Şi unde mai puneţi, domnule ― adăugă Planchet, ― că-i datoram poate
viaţa. Ţineţi minte cum a strigat: ,,Fugi, d'Artagnan! M-au prins". Şi după ce a
descărcat amîndouă pistoalele, ce mai zgomot asurzitor făcea cu spada lui! Ai fi
zis că se bat douăzeci de inşi, sau mai degrabă, douăzeci de draci turbaţi!
Întărîtat de aceste cuvinte. d'Artagnan îşi îndemnă calul, care neavînd
nevoie de nici un îndemn, îşi ducea ca vîntul călăreţul din spinare.
Pe la unsprezece dimineaţa, se întrezărea Amiens-ul; la unsprezece şi
jumătate, se aflau în poarta hanului blestemat.
Deseori d'Artagnan cugetase la una din acele răzbunări grozave împotriva
vicleanului hangiu, răzbunări care îţi ung sufletul numai cînd te gîndeşti la ele.
Intră deci în han, cu pălăria lăsată peste ochi, cu mîna stîngă pe mînerul
spadei şi cu dreapta plesnind din biciuşcă.
― Mă mai cunoşti? îl întrebă pe hangiul care-i ieşise înainte, ca să-l salute.
― N-am această cinste, înlăţimea voastră, răspunse hangiul, holbîndu-şi
ochii în faţa uluitoarei străluciri a noului sosit.
― Ah, nu mă cunoşti?
― Nu, înălţime.
― Aşa? Lasă că după două-trei vorbe, o să-ţi aduci aminte. Ce-ai făcut cu
gentilomul acela pe care, cu vreo cincisprezece zile în urmă, ai avut îndrăzneala
să-l învinovăţeşti că umblă cu bani măsluiţi?
Hangiul păli, căci d'Artagnan se înfipsese crîncen în faţa lui şi Planchet
urma pilda stăpînului.
― Vai, înălţime, nici nu mai pomeniţi de el, se tîngui hangiul, cu glas plîngăreţ. Dumnezeule, că scump mi-am mai plătit greşeala! Ah, sărăcuţul de
mine!
― Eu te întreb: ce s-a făcut gentilomul?
― Rogu-vă ascultaţi-mă, înălţime, fiţi îndurător. Pentru Dumnezeu, luaţi
loc, vă rog!
Mut de mînie şi de îngrijorare. d'Artagnan se aşeză crunt ca un judecător.
Planchet se rezemă cu fudul de jilţul lui.
― Iată cum s-a întîmplat, Înălţimea voastră, ― începu hangiul, tremurînd
din toate mădularele, ― căci acum vă recunosc; sînteţi acel de a plecat cînd
m-am luat la gîlceavă ca un prost cu gentilomul de care vorbiţi.
― Da, eu sînt; vezi dar că nu te poţi aştepta la mărinimie, dacă nu spui tot
adevărul.
― Ascultaţi-mă, vă rog, şi o să ştiţi tot.
― Te ascult.
― Autorităţile ne dăduseră de ştire, cum că un vestit măsluitor de bani va
sosi la han, împreună cu mai mulţi tovarăşi de ai lui, îmbrăcaţi toţi ca ostaşi
din gardă şi ca muşchetari. Caii, valeţii, chipurile dumneavoastră; toate îmi
fuseseră descrise de cu vreme.
― Pe urmă, pe urmă? întrebă d'Artagnan, care bănuia de unde veneau
semnalmentele atît de grijuliu date.
― Potrivit ordinelor autorităţii, care mi-a mai trimis şi un ajutor de şase
oameni, am luat măsurile, chibzuite de mine drept grabnice, ca să pot pune
mîna pe aşa-zişii măsluitori.
― Iarăşi ? se răsti d'Artangnan pe care cuvîntul "măsluitor" îl scotea din
sărite.
― Iertaţi-mă, înălţime, că dau zor cu ce nu trebuie, dar tocmai cu asta mă
dezvinovăţesc şi eu. Autoritatea mă băgase în sperieţi şi ştiţi doar că un hangiu
nu se poate pune rău cu autoritatea.
― Încă o dată; unde e gentilomul? Ce s-a întîmplat cu el? A murit? Trăieşte?
― Răbdare, Înălţime, iacă spun şi asta. S-a întîmplat aşadar ce ştiţi, şi
plecarea dumneavoastră pripită, ― adăugă hangiul cu o umbră de ironie ce nu-i
scăpă lui d'Artagnan, ― părea că încuviinţează sfîrşitul. Prietenul dum-
neavoastră, gentilomul, s-a apărat cu tot focul. Valetul lui, care din păcate se
încăierase pe nepusă masă cu oamenii autorităţii, îmbrăcaţi în rîndaşi...
― Ah, mişelule ― izbucni d'Artagnan, ― va să zică eraţi cu toţii în cîrdăşie,
nu ştiu ce mă ţine să nu vă fac praf pe toţi!
― Vai! nu, înălţime, nu era nici o cîrdăşie, o să vedeţi numaidecît. Domnul,
prietenul dumneavoastră (iertaţi-mă că nu-i spun pe cinstitul său nume, pe
care trebuie să-l aibă, dar dacă nu ştim cum îl cheamă), domnul, prietenul
dumneavoastră, zic, după ce a scos doi oameni din luptă, cu două focuri de
pistol, a început să dea îndărăt, tot apărîndu-se cu spada cu care a mai
sfîrtecat încă pe unul din ai mei, iar pe mine m-a plesnit cu latul, de-am văzut
stele verzi.
― Călăule, isprăveşte odată! îi porunci d'Artagnan. Spune-mi ce e cu Athos?
― Tot dînd îndărăt, cum am mai spus înălţimii voastre, a nimerit cu
spinarea în scara pivniţei şi cum uşa era deschisă, a scos cheia şi s-a încuiat înăuntru. Ştiau cu toţii că n-are cum fugi de acolo şi l-au lăsat în plata
Domnului.
― Se înţelege, ― adăugă d'Artagnan, ― nu voiaţi cu tot dinadinsul să-l
omorîţi, voiaţi doar să-l ţineţi ferecat.
― Doamne sfinte! Să-l ferecăm noi, înălţime? Dar vă jur, s-a ferecat el
singur înăuntru. Din capul locului făcuse treabă bunicică: unul omorît pe loc şi
alţi doi grav răniţi. Pe mort şi pe amîndoi răniţii i-au ridicat camarazii lor, şi
n-am mai auzit pomenindu-se nimic nici de unii, nici de ceilalţi. Eu, îndată ce
mi-am venit în fire, m-am dus glonţ la domnul guvernator, ca să-i istorisesc tot
ce mi se întîmplase şi să-l întreb ce măsuri să iau cu ostaticul. Dar domnul
guvernator s-a holbat la mine, parc-ar fi căzut din cer; mi-a spus că n-are
habar de tot ce îndrug, că ordinele primite nu porniseră de la el şi că dacă
mă-mpinge păcatul să scap cuiva că are vreun amestec în tot tărăboiul ăsta,
atunci pune să mă spînzure. Pare-mi-se, domnule, că mă înşelasem, că
arestasem pe unul în locul altuia, iar cel pe care ar fi trebuit să-l înhaţe,
dăduse bir cu fugiţii.
― Şi Athos? se răsti d'Artagnan, a cărui nerăbdare creştea la gîndul că
numita autoritate lăsase baltă lucrurile. Ce s-a întîmplat cu Athos?
― Grăbit să-mi îndrept greşeala faţă de ostatic, ― urmă hangiul, m-am dus
la pivniţă ca să-i dau drumul. Vai, domnule, înăuntru nu mai era un om, era
dracul în carne şi oase. Cînd m-a auzit că vreau să-l las slobod, mi-a răspuns
că asta-i capcană şi că înainte de a ieşi, vrea să-şi pună condiţiile lui. I-am
vorbit cu toată umilinţa, căci îmi dădeam seama de neghiobia ce-o făcusem,
ridicînd mîna asupra unui muşchetar al maiestăţii sale, şi l-am încredinţat că
sînt gata să mă supun la tot ce va cere.
― Întîi şi-ntîi, mi-a spus, vreau să mi se dea valetul cu toate armele lui.
Ne-am grăbit să-i dăm ascultare; căci, mă înţelegeţi, domnule, eram gata să
facem tot ce ar fi dorit prietenul dumneavoastră. Domnul Grimaud (el şi-a spus
numele deşi e cam zgîrcît la vorbă), domnul Grimaud a fost deci coborît în
pivniţă, aşa rănit cum era; şi cum s-au văzut împreună, stăpînul lui a ferecat la
loc uşa şi ne-a poruncit să rămînem la noi în dugheană.
― Dar, în sfîrşit, unde e acum? Unde e Athos? răcni d'Artagnan.
― În pivniţă, domnule.
― Cum, nenorocitule, îl ţii de atunci în pivniţă?
― Vai de capul meu, nu, domnule. Noi să-l ţinem în pivniţă! Se vede că nu
ştiţi ce face în pivniţă? Vai, dac-aţi putea să-l faceţi să iasă de acolo, v-aş fi
recunoscător toată viaţa, v-aş aduce osanale ca unui sfînt.
― Zici că e în pivniţă? O să-l găsesc acolo?
― Fără îndoială, domnule, i-a intrat în cap să nu mai iasă din pivniţă. În
fiecare zi îi dăm prin ferestruică pîine în vîrful unei furci şi de cîte ori cere, îi
mai dăm şi carne; dar, vai de noi, nu pîinea şi carnea o stinge mai grozav. Am
încercat odată să cobor la el cu doi oameni de-ai mei, dar s-a mîniat cumplit.
Am auzit cum îşi încărca pistoalele şi cum valetul îi încărca flinta. Cînd i-am
întrebat ce aveau de gînd să facă, gentilomul mi-a răspuns că puteau trage
patruzeci de focuri, el şi valetul lui, şi că le vor da gata pe toate, dar nu va
îngădui nici unuia din noi să pună piciorul în pivniţă. Atunci, domnule, m-am dus să mă plîng guvernatorului, care mi-a răspuns că tot ce păţesc e pe bună
dreptate şi că asta o să mă înveţe minte să mai hulesc cinstitele feţe care-mi cer
găzduire.
― Aşa că de atunci?... întrebă d'Artagnan pufnind în rîs de mutra amărîtă a
hangiului.
― Aşa că de atunci, domnule, ―, urmă acesta, ― să nu dea Dumnezeu
nimănui viaţa care o ducem noi aici; căci, domnule, trebuie să ştiţi că toate
merindele noastre sînt în pivniţă; acolo ne ţinem vinişorul în sticle şi-n butoaie,
acolo ne ţinem berea, untdelemnul şi d-ale băcăniei, slănina şi cîrnaţii; şi cum
nu e chip să coborîm în pivniţă, sîntem siliţi să nu dăm călătorilor care trag la
noi nici mîncare, nici băutură, aşa că pe zi ce trece hanul nostru se duce de
rîpă, încă o săptămînă cu prietenul dumneavoastră în pivniţă, şi ajungem la
sapă de lemn.
― Aşa ţi-ar trebui, nemernicule. Nu se vedea de la o poştă după mutra
noastră că eram oameni de omenie şi nu măsluitori? Hai, spune!
― Da, domnule, da, aşa e, recunoscu hangiul. Dar ia ascultaţi acum,
ascultaţi cum îşi iese iar din sărite.
― Trebuie să-l fi supărat cineva, îşi dădu părerea d'Artagnan.
― Dar nici noi n-avem încotro, ― lămuri hangiul, ― ne-au picat chiar acum
doi gentilomi englezi.
― Ei şi?
― Ei şi! Ştiţi şi dumneavoastră că englezilor le place vinul bun; ba au cerut
să le dăm din cel mai bun. Soţia mea l-o fi rugat pe domnul Athos s-o lase să
intre în pivniţă ca să îndestuleze oaspeţii şi el s-o fi împotrivit ca de obicei. Ah!
Dumnezeule! Auziţi? Iadul pe pămînt, nu alta.
Auzind într-adevăr gălăgie mare venind dinspre pivniţă, d'Artagnan se ridică
şi, împreună cu hangiul care o luase înainte frîngîndu-şi de zor mîinile şi cu
Planchet, care-l urma ţinîndu-şi flinta gata încărcată, se apropie de locul cu
pricina.
Cei doi gentilomi vedeau negru înaintea ochilor. Făcuseră drum lung şi
mureau de foame şi de sete.
― Tiranie nemaipomenită! pălăvrăgeau ei în grai francez curat, deşi cu
accent străin. Un scăpat din balamuc să nu dea voia unor oameni cumsecade
să-şi folosească vinul! Uite, o să spargem uşa şi dacă face pe turbatul, atunci îl
omorîm.
― Mai domol, domnilor, mai domol! ― se amestecă d'Artagnan scoţîndu-şi
pistoalele de la brîu, ― nu veţi omorî pe nimeni.
― Lasă, lasă, se auzea după uşă glasul liniştit al lui Athos. Numai să
poftească încoace domnii mîncători de copii, că pe urmă vedem noi.
Oricît păreau ei de cutezători, cei doi gentilomi englezi se priviră şovăind;
s-ar fi zis că înăuntrul pivniţei sălăşluiau unul din acei căpcăuni înfometaţi,
înfricoşători eroi ai basmelor populare, în al căror bîrlog nimeni nu putea
pătrunde fără a ispăşi.
Urmară cîteva clipe de tăcere: apoi, cum englezilor le era ruşine să dea
îndărăt, cel mai colţos dintre ei coborî cele cinci sau şase trepte ale scării şi lovi
cu piciorul în uşă, parcă ar fi vrut să dărîme un zid.
― Planchet, ― îi spuse d'Artagnan încărcîndu-şi pistoalele, ― îl iau în
primire pe cel de sus, ai tu grijă de cel de jos. Ah, domnilor, se vede că vă arde
de scărmăneală! Bine! Lasă că o să vă săturaţi!
― Dumnezeule, ― răsună glasul adînc al lui Athos, ― mi se pare că-l aud pe
d'Artagnan.
― Eu sînt, ― răspunse d'Artagnan, ridicindu-şi şi el vocea, ― eu, prietene, în
carne şi oase.
― Atunci e bine, ― se bucură Athos, ― le venim noi de hac acestor
spărgători de uşi!
Gentilomii îşi scoseseră spadele, dar erau prinşi între două focuri; mai
şovăiră o clipă, apoi, ca şi întîia dată, trufia învingînd, o a doua lovitură de
picior făcu să trosnească uşa, de sus pînă jos.
― La o parte, d'Artagnan, la o parte, ― strigă Athos, ― dă-te la o parte că
trag.
― Domnilor! ― începu d'Artagnan, care nu-şi pierdea niciodată cumpătul, ―
domnilor, gîndiţi-vă la ce faceţi! Răbdare, Athos. Vă băgaţi într-o dandana fără
rost şi veţi fi ciuruiţi de gloanţe. Valetul meu şi cu mine o să vă împroşcăm prin
trei ţevi şi la fel o să vă vină şi din pivniţă; apoi mai avem şi spadele pe care, vă
spun eu, prietenul meu şi cu mine le învîrtim destul de binişor. Lăsaţi pe mine
că rînduiesc eu şi treburile dumneavoastră şi ale mele. O să vi se aducă îndată
de băut; pe cuvîntul meu de cinste.
― Dacă o mai fi rămas ceva, bodogăni Athos, batjocoritor.
Hangiul simţi trecîndu-i de-a lungul şirii spinării un fior de gheaţă.
― Cum, dacă a mai rămas! bîigui el.
― La naiba! Trebuie să fi rămas, ― urmă d'Artagnan, ― fii fără grijă, doar nu
era să bea ei doi toată pivniţa. Domnilor, puneţi-vă spada în teacă.
― Atunci pune-ţi şi dumneata îndărăt pistoalele la brîu.
― Bucuros.
D'Artagnan dădu pilda. Apoi, întorcîndu-se spre Planchet îi făcu semn să-şi
descarce flinta.
Englezii, potoliţi, îşi puseră bombănind spadele în teacă. Dar cînd li se
istorisi în ce fel fusese închis Athos, dădură şi ei vina pe hangiu, căci de felul
lor erau gentilomi.
― Acum, domnilor, ― îi sfătui d'Artagnan, ― duceţi-vă la dumneavoastră în
cameră şi mă pun chezaş că în zece minute vi se va aduce tot ce doriţi.
Englezii salutară şi ieşiră.
― Sînt singur, dragă Athos, fii bun şi deschide-mi uşa, se rugă d'Artagnan.
― Îndată, răspunse Athos.
Se auzi atunci zgomotul asurzitor al mormanului de loazbe şi de grinzi ce
pîrîiau şi se rostogoleau ― erau întăriturile pe care asediatul le dărîma el
singur.
Cîteva clipe mai tîrziu, prin uşa ce se dădea în lături, se ivi faţa gălbejită a
lui Athos care, furişîndu-şi privirea, iscodea împrejurimile.
D'Artangnan se repezi de gîtul lui şi-l sărută din toată inima: vrînd să-l
scoată afară din lăcaşul mucezit, băgă de seamă că Athos se clătina.
― Eşti rănit? întrebă el.
― Eu? De loc, dar sînt beat-turtă, şi află că nimeni pe lume nu şi-a dat atîta
osteneală ca mine pentru aşa ceva. Pe Dumnezeul meu, hangiule, numai eu am
dat pe duşcă cel puţin o sută cincizeci de sticle.
― Vai de capul meu! ― se văicări hangiul ― dacă valetul a băut numai pe
jumătate din cît a băut stăpînul, atunci m-au lăsat sărac lipit.
― Grimaud e valet de casă mare şi nu s-ar încumeta să bea din ce beau eu;
el a băut numai din cel vărsat: ia ascultaţi, mi se pare că a uitat să pună cepul
butoiului la loc; aşa-i că curge?
D'Artagnan izbucni în hohote de rîs în vreme ce fiorul rece al hangiului se
schimba în fierbinţeală.
La rîndul lui, Grimaud apăru şi el în spatele stăpînului, cu flinta pe umăr şi
bîţîind din cap ca satirii beţi din pînzele lui Rubens. Era stropit de sus pînă jos
în faţă şi spate cu o licoare unsuroasă, pe care hangiul o recunoscu a fi cel mai
bun untdelemn de măsline pe care-l avea.
Alaiul străbătu sala cea mare şi se îndrepta spre cea mai frumoasă încăpere
din han, pe care d'Artagnan pusese stăpînire cu de la sine învoire.
În vremea aceasta, hangiul şi soţia lui, fiecare cu cîte o lampă în mînă, se
repeziră spre pivniţa unde nu putuseră pătrunde atîta amar de vreme şi unde-i
aştepta o privelişte înspăimîntătoare.
Dincolo de întăriturile alcătuite din loazbe ,din scînduri şi poloboace goale,
bulucite după toate regulile artei strategice, şi în care Athos făcuse o spărtură
ca să poată ieşi, se vedeau ici-colo plutind în băltoace de untdelemn şi de vin,
ciolanele şuncilor înfulecate, în vreme ce un morman de sticle sparte astupa
ungherul din stînga pivniţei, iar un butoi cu canaua deschisă îşi pierdea
ultimele
lui picături de sînge. După cum a spus şi poetul vremilor de demult, pustiul
şi moartea domneau acolo în voie, ca pe un întins cîmp de bătălie.
Din cincizeci de cîrnaţi atîrnaţi de grinzi, mai rămăseseră doar zece.
Şi deodată, prin bolta pivniţei se auziră străbătind urletele de jale ale
hangiului şi ale neveste-si; pînă şi d'Artagnan se simţi mişcat. Cît priveşte pe
Athos, nici nu-şi întoarse măcar capul. Adîncei dureri îi urmă însă mînia
cumplită. Înşfăcînd o frigare, hangiul scos din minţi se năpusti în camera unde
se aflau cei doi prieteni.
― Adu-ne vin! porunci Athos, zărindu-l în prag.
― Vin! ― răcni hangiul, ca nebun, ― vin! Dar mi-aţi băut vin de peste o sută
de galbeni; -sînt sărac lipit pămîntului, pierdut, zdrobit!
― Oare! ― făcu Athos. ― păi nouă ne era mereu sete.
― Dacă v-aţi fi mulţumit măcar să beţi, dar aţi făcui ţăndări toate sticlele.
― M-aţi împins peste o grămadă care a venit de-a dura. E vina voastră.
― Mi s-a dus tot untdelemnul!
― Untdelemnul e un balsam minunat pentru răni şi bietul Grimaud trebuia
şi el să se oblojească pe unde l-aţi lovit.
― Toţi cîrnaţii mei roşi!
― Sînt o groază de şobolani în pivniţă.
― O să mi le plătiţi toate, se repezi hangiul deznădăjduit.
― Nemernic afurisit ce eşti! răcni şi Athos, sculîndu-se de pe scaun, dar căzînd repede la loc, n-ar fi putut face sforţare mai mare. D'Artagnan îi veni în
ajutor, ridicîndu-şi ameninţător biciuşca.
Hangiul dădu un pas îndărăt şi izbucni în lacrimi.
― Să-ţi fie de învăţătură; altădată să te porţi mai omeneşte cu oaspeţii
trimişi de Dumnezeu! îl sfătui d'Artagnan.
― De Dumnezeu! Spuneţi mai bine de Dracul!
― Ascultă, scumpule, ― urmă d'Artagnan, ― dacă o să ne mai spargi multă
vreme urechile, să ştii că ne închidem toţi patru în pivniţă şi atunci o să vedem
noi dacă stricăciunile sînt chiar aşa de mari cum spui.
― Înduraţi-vă, domnilor, ― se văicări hangiul, ― e vina mea, iată,
mărturisesc. Dar nu mă năpăstuiţi. Sînteţi nobili mari, iar eu un pîrlit de
hangiu. Fie-vă milă de mine!
― Ei, dacă vorbeşti aşa, parcă văd că mi se sfîşie inima şi că lacrimile încep
să-mi curgă cum curgea şi vinul din poloboacele tale. Dracul nu-i atît de negru
pe cît pare. Haide, vino încoace, să stăm de vorbă.
Hangiul se apropie cu teamă.
― Vino îţi spun, nu-ţi fie frică, îi porunci Athos. Atunci, cînd am vrut să-ţi
plătesc, mi-am pus pe masă punga cu bani.
― Da, înălţimea voastră.
― În pungă erau şaizeci de galbeni; unde-i punga?
― E depusă la grefă, înălţime: mi se spusese că nu erau bani buni.
― Cere punga mea îndărăt şi păstrează-ţi banii.
― Dar înălţimea voastră ştie că grefa nu mai dă drumul la un lucru pe care
a pus odată mîna; dacă n-ar fi fost bani buni, tot ar mai fi fost nădejde, dar, din
păcate, erau din cei buni.
― Înţelege-te cu grefa, cumetre, asta nu mă priveşte, mai ales că nu mai am
para chioară.
― Ia staţi, ― se amestecă d'Artagnan, ― unde-i calul pe care-l avea Athos?
― În grajd.
― Cam cît face?
― Cel mult cincizeci de pistoli.
― Ba face optzeci, ia-l şi să sfîrşim odată.
― Ce e? îmi vinzi calul, ― se miră Athos, ― îl vinzi pe Baiazid al meu? Şi eu
pe ce să călăresc cînd voi porni la război? Pe Grimaud?
― Ţi-am adus alt cal, îi spuse d'Artagnan.
― Altul?
― Şi nemaivăzut de frumos! adăugă hangiul.
― Atunci, dacă mai e altul mai tînăr şi mai frumos, ia-ţi hodorogul şi adu-ne
de băut.
― Din care vin? întrebă hangiul, liniştit dintr-o dată.
― Din acela care e în fund, lîngă şipci; au mai rămas vreo douăzeci şi cinci
de sticle, celelalte s-au spart cînd m-am rostogolit. Adu-ne şase.
"Omul ăsta-i un butoi fără fund, îşi spuse hangiul, în sinea lui; dacă mai
rămîne încă cincisprezece zile aici şi dacă plăteşte tot ce o bea, îmi pun din nou
treburile pe roate."
― Şi nu uita, ― urmă d'Artagnan, ― să duci patru sticle din acelaşi vin celor doi nobili englezi.
― Acum pînă ne-o aduce vinul, istoriseşte-mi, d'Artagnan, ce s-a întîmplat
cu ceillaţi, dă-i drumul !
D'Artagnan începu să-i spună cum îl găsise pe Porthos în pat cu piciorul
scrîntit şi pe Aramis la masă între doi teologi. Pe cînd sfîrşea de povestit,
hangiul intră cu sticlele cerute şi cu o şuncă rămasă, din fericire, afară din
pivniţă.
― Bine, ― spuse Athos, umplînd paharele amîndurora ― asta e prin urmare
cu Porthos şi Aramis, dar cu dumneata, prietene, ce e? Ce s-a întîmplat cu
dumneata? Ai o mutră de înmormîntare.
― Cred şi eu, ― răspunse d'Artagnan, ― dintre noi toţi eu sînt cel mai
nenorocit.
― Tu, nenorocit? se miră Athos. Şi pentru ce eşti nenorocit? Haide,
spune-mi.
― Mai tîrziu, murmură d'Artagnan.
― Mai tîrziu! Şi de ce mai tîrziu? Fiindcă mă crezi beat, d'Artagnan? Ţine
bine minte ce-ţi spun: niciodată eu nu-s aşa de limpede la minte ca la beţie.
Vorbeşte: sînt numai urechi.
D'Artagnan îi povesti păţania lui cu doamna Bonacieux.
Athos ascultă fără să clipească; şi, la sfârşit, rosti răspicat:
― Deşertăciuni toate, m-auzi? Deşertăciuni!
Era o vorbă a lui Athos.
― Spui mereu deşertăciuni, dragul meu Athos! ― îi răspunse d'Artagnan, ―
şi nu-ţi şade bine să vorbeşti aşa, dumitale, care n-ai iubit niciodată.
Ochii stinşi ai lui Athos scăpărară deodată, dar numai ca o străfulgerare;
peste o clipă erau la fel de ceţoşi şi de rătăciţi.
― Aşa e, ― spuse el liniştit, ― eu n-am iubit niciodată.
― Vezi, prin urmare, inimă de piatră, că n-ai dreptul să fii aspru cu inimile
noastre duioase, spuse d'Artagnan.
― Inimi duiose, inimi străpunse, adăugă Athos.
― Ce spui?
― Spun că dragostea e o loterie în care cîştigătorul cîştigă moartea! Fii
fericit că ai pierdut, scumpe d'Artagnan, crede-mă ce-ţi spun. Singurul sfat pe
care pot să ţi-l dau este să pierzi totdeauna.
― Părea că mă iubeşte atîta!
― Părea!
― Ba nu! Mă iubea!
― Copil ce eşti, nu e pe lume un singur bărbat care să nu fi crezut tot aşa
cum crezi, că iubita se prăpădeşte după el şi, totuşi, nu e unul care să nu fi
fost înşelat de iubita lui.
― Afară de dumneata, Athos, care n-ai avut niciodată o iubită.
― Aşa e, ― încuviinţă Athos, după o clipă de tăcere, ― eu n-am avut
niciodată iubită, nu, eu n-am avut niciodată. Hai să bem!
― Dar atunci, înţeleptule, ― urmă d'Artagnan, ― învaţă-mă ce trebuie să
fac, dă-mi o mînă de ajutor; am şi eu nevoie să ştiu, să caut şi eu alinare.
― Alinare, pentru ce?
― În nenorocirea mea.
― Nenorocirea dumitale stîrneşte rîsul, rosti Athos ridicînd din umeri. Aş fi
curios să văd ce-ai spune dacă ţi-aş istorisi o poveste de dragoste.
― Care ţi s-a întîmplat dumitale?
― Mie, sau unuia din prietenii mei, totuna.
― Spune, Athos, spune.
― Mai bine hai să bem.
― Bea şi istoriseşte.
― Da, asta se poate, încuviinţă Athos golind şi umplînd din nou paharul.
Sînt două lucruri care merg foarte bine împreună.
― Te ascult, îl îmbie d'Artagnan.
Athos vru să-şi adune gîndurile, dar cu cît se străduia mai tare, cu atît
d'Artagnan îl vedea pălind mai cumplit; era în halul de beţie în care beţivii de
rînd cad şi adorm. El visa cu glas tare şi ochii deschişi. Acest somnambulism al
beţiei avea ceva înspăimîntător.
― Vrei cu tot dinadinsul? întrebă el.
― Te rog, stărui d'Artagnan.
― Fie deci cum doreşti. Unul din prietenii mei, spun unul din prietenii mei,
adică nu eu, ― întări Athos, cu un zîmbet întunecat pe buze, ― un conte de pe
meleagurile mele, adică din Berry, un nobil ca un fel de Dandolo sau de
Montmorency, s-a îndrăgostit la vîrsta de douăzeci şi cinci de ani de o tînără
fată de şaisprezece ani, frumoasă ca un înger. Cu toată frăgezimea tinereţii ei,
avea o minte arzătoare, o minte nu de femeie, ci de poet; nu numai că plăcea, te
îmbăta. Locuia într-un orăşel împreună cu fratele ei, care era preot. Amîndoi,
străini de ţinutul nostru. Veniseră nu se ştie de unde, dar cînd o vedeai pe ea
atît de frumoasă şi pe frate-său atît de smerit, nici nu ţi-ar fi trecut prin gînd
să-i întrebi de unde vin. De altminteri, se spunea că sînt de familie bună.
Prietenul meu, care era stăpînul ţinutului, ar fi putut s-o scoată din minţi sau
s-o siluiască, pe pofta inimii, era doar stăpînul. Cine ar fi îndrăznit să sară în
ajutorul a doi străini, a doi pripăşiţi? Din nefericire, era om cinstit. A luat-o de
nevastă. Prostul, neghiobul, dobitocul!
― Dar de ce vorbeşti aşa, dacă o iubea? întrebă d'Artagnan.
― Aşteaptă puţin, zise Athos. A dus-o la castelul lui şi a făcut din ea
doamna cea mai de vază din tot ţinutul; trebuie să fiu drept şi să recunosc că-şi
păstra cît se poate de bine rangul.
― Pe urmă? întrebă d'Artagnan.
― Pe urmă , într-o zi, pe cînd era la vînătoare cu soţul ei, ― urmă Athos, cu
glas scăzut şi foarte pripit, ― a căzut de pe cal şi a leşinat; contele s-a repezit
s-o ridice şi cînd a văzut că răsufla greu în constumul prea strîns, i l-a sfîşiat
cu pumnalul şi i-a dezvelit umărul. Ghiceşte, d'Artagnan, ce avea pe umăr?
întrebă Athos izbucnind într-un hohot de rîs.
― De unde să ştiu?
― O floare de crin; era înfierată.
Şi Athos sorbi dintr-o înghiţitură paharul ce-l ţinea în mînă.
― Ce grozăvie! strigă d'Artagnan, ― adevărat?
― Adevărul adevărat, dragul meu; îngerul era un un demon. Biata fată furase.
― Şi ce a făcut contele?
― Contele era un mare senior; avea dreptul de judecată pe pământurile lui,
asupra celor mari şi asupra celor mici. A sfîşiat de sus pînă jos hainele
contesei, i-a legat mîinile la spate şi a spînzurat-o de un copac.
― Doamne! Athos! Un omor! se îngrozi d'Artagnan.
― Da, omor, nimic mai mult, bîigui Athos, galben ca ceara. Dar parcă iar
m-au lăsat fără vin.
Şi, apucînd gîtul sticlei care mai era încă plină, o apropie de gură şi o goli
pînă la fund, aşa cum ar fi golit un pahar.
Apoi îşi lăsă capul în mîini; d'Artagnan rămăsese înaintea lui, încremenit de
spaimă.
― Asta m-a vindecat de femeile frumoase, poetice şi drăgăstoase, urmă
Athos, ridicîndu-se şi curmîndu-şi sfîrşitul povestirii. Dea Domnul să te vindeci
şi dumneata! Hai să bem!
― Aşadar, a murit? îngăimă d'Artagnan.
― Ducă-se naibii, răspunse Athos. Dar dă-mi, domnule, paharul. Şuncă,
nemernicule!― răcnea el ― cu ce vrei să bem!
― Şi fratele ei? adăugă sfios d'Artagnan.
― Fratele ei? repetă Athos.
― Da, preotul!
― Am întrebat eu de el, ca să pun să-l spînzure, dar îşi părăsise parohia,
încă din ajun şi o luase la sănătoasa.
― S-a aflat cel puţin cine era ticălosul?
― Era fără îndoială întîiul amant şi complicele frumoasei, un om
cumsecade, care făcea pe popa cu gînd să-şi mărite iubita şi s-o căpătuiască.
Sper că l-or fi făcut bucăţele.
― Oh! Doamne! Doamne! murmură d'Artagnan, năucit de tot ce auzise.
― Haide, gustă din şunca asta, d'Artagnan, e grozavă, îl pofti Athos tăind o
felie şi punîndu-i-o în farfurie. Păcat că n-au fost cel puţin patru din astea în
pivniţă! Aş mai fi golit încă cincizeci de sticle.
D'Artagnan nu mai putea îndura convorbirea, simţea că-şi pierde minţile.
Îşi lăsă capul în mîini, ca şi cum ar fi aţipit.
― Tinerii ăştia nu mai ştiu să bea, ― şopti Athos privindu-l cu milă, ― şi
totuşi el e unul dintre cei mai zdraveni!...