CEI TREI MUŞCHETARI - Alexandre Dumas

XXX. ÎN FRANȚA

Cînd a aflat de moartea lui Buckingham, cea dintîi teamă a regelui Angliei
Carol I, a fost ca îngrozitoarea veste să nu slăbească dîrzenia apărătorilor
oraşului La Rochelle; el încercă, ― scria Richelieu în Memoriile sale, ― să le
ascundă ştirea cît mai mult cu putinţă, poruncind să se închidă toate porturile
regatului său, şi îngrijind de aproape ca nici o corabie să nu părăsească Anglia
înainte ca armata, pregătită de Buckingham, să fi pornit; îşi luă sarcina să
supravegheze chiar el plecarea oştirei, în locul marelui său dregător.
Împinse pînă acolo străşnicia poruncii, încît opri în Anglia pe ambasadorul
Danemarcei, care-şi luase rămas bun de plecare şi pe ambasadorul Olandei,
care trebuia să ducă în portul Flessingue vapoarele din India, pe care Carol I le
dădea îndărăt Ţărilor de Jos.
Dar cum nu se gîndise a da această poruncă decît peste cinci ceasuri de la nenorocita întîmplare, adică la ora două după amiază, două corăbii apucaseră
să iasă din port: întîia avea pe punte, după cum ştim, pe Milady care,
aşteptîndu-se dinainte la cele întîmplate, îşi întări bănuiala cînd văzu steagul
negru fîlfîind pe catargul vasului amiral. Cît priveşte a două corabie, vom spune
mai tîrziu pe cine ducea şi cum de putuse pleca.
De altminteri, în tot acest răstimp nimic nou nu se petrecuse în tabăra din
La Rochelle. Regele, care se plictisea grozav, ca de obicei, ba poate ceva mai
mult în tabără decît aiurea, hotărî să petreacă incognito sărbătorile Sfîntului
Ludovic la Saint-Germain şi ceru cardinalului să-i pregătească o escortă
alcătuită doar din douăzeci de muşchetari. Cardinalul, molipsit şi el uneori de
plictiseala regelui, încuviinţă bucuros acest răgaz regescului său locotenent,
care-i făgădui că se va întorce pe la 15 septembrie.
Înştiinţat de eminenţa sa, domnul de Tréville se pregăti de plecare şi cum
ştia, fără a cunoaşte adevărata pricină, dorinţa vie şi chiar grabnica nevoie a
prietenilor lui de a se întoarce la Paris, fireşte că-i alese şi pe ei, să facă parte
din escortă.
Cei patru tineri aflară ştirea numai cu un sfert de ceas după domnul de
Tréville, căci ei fuseseră cei dintîi cărora acesta le-a trimis-o. D'Artagnan îşi
dădu atunci seama de însemnătatea bunăvoinţei cardinalului, cînd îi
îngăduise, în sfîrşit, să intre în rîndul muşchetarilor: fără această împrejurare
norocoasă ar fi fost silit să rămînă pe loc, în vreme ce tovarăşii lui ar fi plecat.
E de prisos să mai spunem că nerăbdarea lui de a pleca la Paris se datora
primejdiei care ar fi ameninţat-o pe doamna Bonacieux, dacă s-ar fi întîlnit la
mînăstirea din Bethune cu Milady, duşmana lui de moarte. Şi, după cum ştim,
Aramis scrisese numaidecît Mariei Michon, acea lenjereasă din Tours care avea
cunoştinţe atît de înalte, pentru a căpăta din partea reginei încuviinţarea ca
doamna Bonacieux să iasă din mînăstire şi să se adăpostească, fie în Lorena,
fie în Belgia. Răspunsul nu întîrziase şi, după opt, zece zile, Aramis primise
următoarea scrisoare:
"Dragul meu văr,
Iată încuviinţarea din partea surorii mele de a scoate slujnicuţa noastră din
mînăstirea Béthune, unde ţi se pare că aerul nu-i prieşte. Sora mea îţi
îndeplineşte bucuros cererea, căci îi e nespus de dragă fetiţa căreia nă-
dăjduieşte să-i fie de folos mai tîrziu.
Te sărut,
Marie Michon"
La această scrisoare era adăugată împuternicirea cerută, cu următorul
cuprins:
"Stareţa mînăstirii din Bethune va preda în mîinile aducătorului acestei
scrisori pe sora care a intrat în mînăstre, datorită bunăvoinţei mele şi care se
află acolo sub oblăduirea mea.
Luvru, 10 august 1628
Ana"
E lesne de înţeles cîtă apă la moară dădu veseliei celor patru tineri ai noştri legăturile de rubedenie între Aramis şi o lenjereasa care o numea pe regină sora
ei; după ce se îmbujorase de două-trei ori pînă în albul ochilor de glumele
pipărate ale lui Porthos, Aramis îşi rugase prietenii să înceteze odată pentru
totdeauna, mărturisind că dacă i se va mai spune un singur cuvînt, nu-şi va
mai folosi verişoara ca mijlocitoare în astfel de treburi.
Aşadar, cei patru muşchetari nu mai pomeniră de Marie Michon:
căpătaseră, de altminteri, tot ce doreau: încuviinţarea de a o scoate pe doamna
Bonacieux din mînăstirea Carmelitelor din Béthune. Este drept că această
încuviinţare nu le-ar fi putut sluji la mare lucru, cîtă vreme se aflau în lagărul
din La Rochelle, adică la celălalt capăt al Franţei; de aceea d'Artagnan se şi
pregătea să-i ceară domnului de Tréville un concediu, mărturisindu-i făţiş
nevoia de a porni la drum, cînd, atît el, cît si ceilalţi trei prieteni primiseră
ştirea că regele avea să plece la Paris, însoţit de douăzeci de muşchetari şi că
făceau şi ei parte din acea escortă.
Mare le fu bucuria! Îşi trimiseră valeţii înainte, cu cele de trebuinţă, iar ei o
porniră a doua zi dimineaţa.
Cardinalul însoţi pe maiestatea sa în drumul de la Surgéres la Mauzés, iar
acolo regele şi marele său dregător îşi luară rămas bun unul de la altul, cu
nesfîrşite dovezi de prietenie.
Dornic de distracţii, deşi călătorea cît putea mai repede, căci voia să ajungă
la Paris înainte de 23, regele se oprea totuşi, cînd şi cînd, ca să doboare din
zbor coţofene, petrecere al cărui gust i-l deschisese odinioară De Luynes şi
pentru care păstrase totdeauna o deosebită înclinare. Din cei douăzeci de
muşchetari care-l însoţeau, şaisprezece se bucurau foarte de aceste plăcute
petreceri; patru din ei bodogăneau însă mereu. Mai ales lui d'Artagnan îi ţiuiau
întruna urechile, lucru pe care Porthos îl tălmăcea astfel:
― O domnă de mare vază mi-a spus că asta-i semn că-ntr-un anume loc te
pomeneşte cineva.
În sfîrşit, în noaptea de 23, alaiul străbătu tainic Parisul; regele îi mulţumi
domnului de Tréville şi-i îngădui să dea concedii de patru zile, fără însă ca
vreunul din cei care s-ar bucura de această îngăduinţă să se poată arăta în
vreun loc public, sub ameninţarea Bastiliei.
Se înţelege de la sine că cele dintîi patru concedii au fost date celor patru
prieteni ai noştri. Mai mult: Athos căpătă de la domnul de Tréville şase zile în
loc de patru, adăugînd celor şase zile încă alte două nopţi; într-adevăr,
muşchetarii plecară în ziua de 24, la cinci seara, iar domnul de Tréville, dintr-o
mare bunăvoinţa, înscrisese pe foaia lor de concediu ca dată a plecării,
dimineaţa zilei de 25.
― Ei, Doamne! ― spunea d'Artagnan care, după cum se ştie, credea în
steaua lui, ― prea ne prăpădim cu firea pentru un lucru de nimic: în două zile
şi dînd gata doi-trei cai (puţin îmi pasă, am bani destui) sînt la Bétune, dau
stareţei scrisoarea reginei şi duc scumpa mea comoară, după care am pornit,
nu în Lorena, nici în Belgia, ci la Paris, unde va fi mai la adăpost ca nicăieri,
mai ales cîtă vreme domnul cardinal va rămîne în La Rochelle. Şi cînd ne vom fi
întors din război, atunci pe jumătate prin bunăvoinţa verişoarei lui, pe
jumătate de hatîrul celor ce am făcut chiar noi pentru maiestatea sa, vom căpăta din partea reginei tot ce vom dori. Aşadar, ar trebui să rămîneţi aici şi
să nu vă obosiţi degeaba; pentru atare ispravă ajung doi oameni; eu şi
Planchet. La acestea, Athos răspunse, liniştit:
― Şi noi avem bani: căci eu n-am băut încă toată bucăţica mea de diamant,
iar Porthos şi Aramis nu şi-au mîncat-o încă pe a lor. Vom da deci gata patru
cai în loc de unul. Dar, gîndeşte-te d'Artagnan, ― adăugă el cu glas atît de
posomorît încît tînărul nostru se înfioră, ― gîndeşte-te că Bethune e oraşul în
care cardinalul a dat întîlnire unei femei care pretutindeni pe unde calcă sea-
mănă nenorocire. Dacă ar trebui să dai piept cu patru bărbaţi, te-aş lăsa
singur, d'Artagnan, dar vei da piept cu muierea aceea; hai să mergem toţi patru
şi facă domnul ca laolaltă cu cei patru valeţi ai noştri, să nu fim prea puţini!
― Mă înspăimînţi, Athos, ― se cutremură d'Artagnan, ― dar ce te face să-ţi
fie atît de teamă, Dumnezeule?
― Totul! răspunse Athos.
D'Artagnan îşi plimba privirea asupra celorlalţi prieteni: toate chipurile
oglindeau aceeaşi mare îngrijorare ca a lui Athos. Îşi urmară aşadar cu toţii
drumul, gonindu-şi nebuneşte caii, fără să mai spună niciunul vreun cuvînt.
În seara zilei de 25, pe cînd intrau în Arras, iar d'Artagnan descăleca la
hanul "Grapa de Aur", ca să bea un pahar de vin, un călăreţ ieşi din curtea
staţiunii de poştă, unde-şi schimbase calul, pornind în goană spre Paris, pe un
roib odihnit. Tocmai cînd ieşea prin poarta cea mare în stradă, vîntul îi desfăcu
pelerina în care se înfăşurase, deşi era luna august, şi-i smulse de pe cap
pălăria pe care călăreţul o ţinu totuşi cu mîna, trăgînd-o apoi repede peste ochi.
D'Artagnan, care avea privirea aţintită asupra acelui bărbat, se făcu alb ca
varul şi scăpă paharul din mînă.
― Aveţi ceva, domnule? se repezi Planchet... Săriţi, săriţi, domnilor,
stăpînului meu i-a venit rău!
Cei trei prieteni dădură fuga şi-l văzură pe D'Artagnan care, în loc să-i fie
rău, alerga să-şi încalece calul. Îl opriră în pragul uşii.
― Unde dracu te duci aşa? îi strigă Athos.
― El e! izbucni d'Artagnan galben de mînie şi cu fruntea îmbrobonată de
sudoare, el e! Lăsaţi-mă să-l ajung din urmă!
― Cine el? întrebă Athos.
― El e omul!
― Care om?
― Omul blestemat, piaza mea rea care mi-a ieşit în cale de cîte ori m-a
ameninţat o năpastă, cel care o însoţea pe zgripţoroaica aceea cînd am întîlnit-o
pentru întîia oară, cel pe care-l căutam cînd am stîrnit pe prietenul nostru
Athos, cel pe care l-am zărit în dimineaţa cînd a fost răpită doamna Bonacieux!
L-am văzut, el e! L-am recunoscut cînd i-a dat vîntul pelerina la o parte.
― Drace! mormăi Athos visător.
― Pe cai, domnilor, pe cai; să-l urmărim şi-l vom ajunge din urmă.
― Dragul meu, ― grăi Aramis, ― gîndeşte-te că el merge într-o parte şi noi
tocmai în cealaltă, gîndeşte-te că are un cal odihnit, iar noi nişte bieţi cai
obosiţi şi că o să ni-i omorîm fără măcar să-l putem ajunge din urmă. Hai să
lăsăm bărbatul, d'Artagnan, şi să scăpăm femeia.
― Ei, domnule! ― strigă un argat, alergînd după necunoscut, ― ei, domnule!
v-a căzut din pălărie o hîrtie! Ei, domnule, ei!
― Prietene, ― îi spuse d'Artagnan, ― o jumătate de pistol pentru hîrtia ceea!
― Pe legea mea, domnule, v-o dau bucuros, poftim!
Încîntat de norocul care dăduse peste el, argatul se întoarse în curtea
hanului; d'Artagnan despături hîrtia.
― Ce scrie? îl întrebară prietenii, strîngîndu-se în jurul lui.
― Un singur cuvînt, răspunse d'Artagnan.
― Da, ― spuse Aramis, ― dar cuvîntul e un nume de oraş sau de sat.
― "Armentières", citi Porthos. Armentieres! N-am auzit niciodată de aşa
ceva...
― Şi numele acestui oraş sau sat e scris chiar de mîna ei! recunoscu Athos.
― Ia să punem noi bine hîrtia asta, ― încheie d'Artagnan, ― poate că n-am
aruncat în vînt ultimul meu pistol. Pe cai, prieteni, pe cai!
Şi cei patru prieteni se îndreptară în goană pe drumul ce ducea spre
Bethune.