CEI TREI MUŞCHETARI - Alexandre Dumas

XVI. DOMNUL SEGUIER, MINISTRUL JUSTIŢIEI16, CAUTĂ DE ZOR CLOPOŢELUL,....

Este cu neputinţă să-şi închipuie cineva tulburarea lui Ludovic al XIII-lea la
auzul acestor cuvinte. Cînd îl văz schimbînd feţe-feţe, cardinalul îşi dădu
seama că dintr-o singură lovitură cîştigase din nou terenul pe care-l pierduse.
― Domnul de Buckingham la Paris? ― se răsti el, ― şi ce să facă aici?
― Fără doar şi poate să uneltească cu duşmanii maiestăţii voastre,
hughenoţii şi spaniolii.
― Nu, mii de draci! Nu! A venit să uneltească împotriva onoarei mele
împreună cu doamna de Chevreuse, cu doamna de Longueville şi cu tot neamul
Conde!
― Vai, sire! Se poate! Regina este prea înţeleaptă şi mai ales iubeşte prea
mult pe maiestatea voastră.
― Femeia e slabă din fire, domnule cardinal, ― spuse regele, ― şi cît priveşte
marea ei dragoste pentru mine, ştiu eu ce ştiu despre dragostea asta!
― Eu stăruiesc totuşi să cred, ― urmă cardinalul ― că ducele de
Buckingham a venit la Paris numai cu scop politic.
― În schimb eu sînt încredinţat, domnule cardinal, că a venit pentru
altceva; iar dacă regina e vinovată, vai şi amar de ea!
― De altfel, ― adăugă cardinalul, ― oricît mi-ar fi de silă să-mi opresc
mintea asupra unei astfel de mişelii, maiestatea voastră mă pune pe gînduri;
doamna de Lannoy cu care, din porunca maiestăţii voastre, am stat adesea de
vorbă, mi-a spus azi dimineaţă că ieri noapte maiestatea sa a vegheat pînă
tîrziu, că toată dimineaţa a plîns, şi că peste zi a scris toată vremea.
― Vezi, ― făcu regele, ― sigur că lui i-a scris. Cardinale, ţin să am hîrtiile
reginei.
― Dar cum să le luăm, sire? Socot că nici eu nici maiestatea voastră nu ne
putem încumeta la aşa ceva.
― Dar cum s-a făcut cu soţia mareşalului d'Ancre? ― se răsti regele în
culmea mîniei, ― i-au scotocit sertarele şi la urmă au căutat-o şi pe ea.
― Mareşala d'Ancre nu era decît mareşala d'Ancre, o aventurieră din
Florenţa, sire, şi nimic mai mult; pe cîtă vreme augusta voastră soţie este Ana
de Austria, regina Franţei, adică una din cele mai slăvite crăiese ale lumii.
― Cu atît mai vinovată e, domnule duce! Cu atît şi-a nesocotit mai tare
înaltul rang ce-l poartă, cu atît a coborît mai jos. Dealtminteri, de multă vreme
m-am hotărît eu să curm odată pentru totdeauna dedesubturile astea politice şi
amoroase. Mai are lîngă ea şi pe unul. La Porte...
― Pe care eu îl socotesc tartorul în toate astea, da, o mărturisesc. Întări
cardinalul.
― Va să zică, bănuieşti ca şi mine, că mă înşeală? întrebă regele.
― Cred şi spun încă odată maiestăţii voastre, că regina unelteşte împotriva
puterii regelui său, dar n-am spus şi împotriva cinstei sale.

16 Păstrătorul sigiliilor regale

― Şi eu îţi spun că unelteşte împotriva amîndurora: îţi spun că nu mă
iubeşte, şi că iubeşte pe altul; îţi spun eu că-l iubeşte pe acel nemernic de
Buckingham! De ce n-ai pus să-l aresteze pe cînd era la Paris?
― Să-l aresteze pe duce! Să-l aresteze pe primul ministrul al regelui Carol I!
Vă gîndiţi ce-ar însemna asta, sire? Ce vîlvă! Chiar dacă bănuielile maiestăţii
voastre ar avea oarecare temei, lucru de care eu tot mă îndoiesc, dar ce trăsnet
ar fi, ce zarvă îngrozitoare!
― De vreme ce-şi primejduia viaţa ca un derbedeu şi ca un pungaş,
trebuia...
Ludovic al XlII-lea se opri deodată, înspăimîntat de ce era să scape, în
vreme ce Richelieu, lungindu-şi gîtul, aştepta în zadar cuvîntul încremenit pe
buzele regelui.
― Trebuia?
― Nimic, ― îngăimă regele, ― nimic. Dar cît a stat la Paris, cred că nu l-aţi
pierdut din ochi.
― Nu, sire.
― Şi unde locuia?
― În strada La Harpe nr. 75.
― Unde vine asta?
― Înspre Luxemburg.
― Eşti sigur că regina şi ducele nu s-au văzut?
― O cred pe regină prea credincioasă îndatoririlor ei, sire.
― Dar şi-au scris; lui i-a scris regina ieri, toată ziua; domnule duce, vreau
să am neapărat scrisorile!
― Sire, totuşi...
― Le vreau, domnule duce, cu orice preţ!
― Îmi îngădui să atrag atenţia maiestăţii voastre...
― Nu cumva mă trădezi şi dumneata, domnule cardinal, de te împotriveşti
mereu voinţei mele! Te-ai înţeles şi dumneata cu spaniolul, cu englezul, cu
doamna de Chevreuse şi cu regina?
― Sire, ― răspunse oftînd cardinalul, ― mă credeam la adăpost de atare
bănuială.
― M-ai auzit, domnule cardinal: vreau scrisorile!
― N-ar fi decît un singur mijloc.
― Care?
― Să se încredinţeze această sarcină domnului Séguier, ministrul justiţiei.
Chestiunea se potriveşte întru totul cu îndatoririle slujbei lui.
― Atunci să se ducă numaidecît să-l cheme.
― Trebuie să fie acasă la mine, sire, îl poftisem tocmai să vină, şi cînd am
plecat spre Luvru i-am lăsat vorbă să mă aştepte.
― Să-l cheme chiar acum.
― Poruncile maiestăţii voastre vor fi îndeplinite; dar...
― Dar ce?
― Poate că regina nu se va supune.
― Poruncilor mele?
― Da, dacă nu ştie că aceste porunci vin de la rege.
― Bine! Ca să nu se mai îndoiască, mă duc s-o înştiinţez chiar eu.
― Maiestatea voastră să nu uite că eu am făcut tot ce am putut ca să
înlătur o vrajbă.
― Da, duce, ştiu că eşti foarte îngăduitor cu regina, poate chiar prea
îngăduitor şi te înştiinţez că o să stăm de vorbă în privinţa asta.
― Oricînd va pofti maiestatea voastră; dar, voi fi totdeauna fericit şi mîndru,
sire, să mă jertfesc pentru buna înţelegere pe care doresc s-o văd domnind între
maiestatea voastră şi regina Franţei.
― Bine, cardinale, bine, dar pînă atunci, trimite după ministrul justiţiei; eu
mă duc să vorbesc reginei..
Şi deschizînd o uşă, Ludovic al XIII-lea o luă de-a lungul unei săli ce ducea
spre apartamentele Anei de Austria.
Regina se afla în mijlocul însoţitoarelor ei, doamna de Guitaut, doamna de
Sabie, doamna de Montbazon şi doamna de Guémenée. Într-un ungher stătea
camerista spaniolă, dona Estefana, cu care venise de la Madrid. Doamna de
Guémennée citea o carte şi toată lumea asculta cu luare-aminte, afară de
regina care ceruse dinadins această lectură, tocmai pentru a-şi putea urmări fi-
rul gîndurilor prefăcîndu-se că ascultă.
Aceste gînduri, oricît de poleite erau de ultimele licăriri ale iubirii, se
dovedeau triste. Lipsită de încrederea soţului ei, urmărită de urgia cardinalului
care nu-i putea ierta că nesocotise un simţămînt mai gingaş, Ana de Austria
avea în faţa ochilor pilda reginei mame, hărţuită toată viaţa de aceeaşi ură, deşi
Maria de Medicis ― dac-ar fi să dăm crezare cronicilor vremii ― începuse prin a
dărui cardinalului dragostea pe care Ana de Austria a ocolit-o mereu; Ana de
Austria văzuse căzînd în juru-i pe slujitorii ei cei mai credincioşi, pe prietenii
cei mai dragi. Aidoma nefericiţilor sortiţi să fie piază-rea celor din preajmă, ea
stîrnea nenorocul; prietenia ei era aducătoare de prigoană şi de urgie: doamna
de Chevreuse şi doamna de Vernet erau surghiunite, iar La Porte nu ascundea
stăpînei sale că se aştepta să fie ridicat în fiece clipă.
Pe cînd stătea astfel adîncită în gînduri grele şi întunecate, uşa camerei se
deschise şi intră regele.
Doamna care citea, lăsă deodată cartea, celelalte doamne se ridicară în
picioare şi se aşternu tăcere adîncă .
Cu aerul că nici nu le vede, regele se opri doar în faţa reginei şi-i spuse cu
vocea schimbată:
― Domnul cancelar va veni să vă vadă, doamnă, şi să vă aducă la
cunoştinţă unele hotărîri ale mele.
Nefericita regină, care era mereu ameninţată cu despărţirea, cu surghiunul
şi chiar cu judecata, păli în ciuda sulimanului şi nu se putut împiedica să
întrebe:
― Dar de ce să vină, sire? Ce lucruri să-mi spună domnul cancelar, pe care
nu poate să le spună chiar maiestatea voastră?
Regele îşi întoarse spatele, fără a răspunde, şi aproape în aceeaşi clipă,
domnul de Guitaut, căpitanul gărzilor, vesti sosirea cancelarului.
Cînd acesta se ivi în prag, regele ieşi printr-o altă uşă.
Cancelarul intră pe jumătate zîmbind, pe jumătate stingherit. Deoarece s-ar putea să-l mai întîlnim de-a lungul acestei povestiri, socotim că nu e rău ca
cititorii nostru să-l cunoască mai îndeaproape.
Cancelarul acesta era hazliu din fire. Des Roches le Masle, canonic la Nôtre
Dame, şi pe vremuri camerist al cardinalului, îl sprijinise pe lîngă eminenţa sa,
ca fiind un om de încredere. Cardinalul urmă sfatul canonicului şi se nimeri
bine.
Se povesteau, pe seama lui, tot felul de năzdrăvănii, printre care şi
următoarea:
După o tinereţe furtunoasă, se aciuase într-o mînăstire pentru a-şi ispăşi
măcar o bucată de vreme nebuniile vîrstei sale fragede.
Dar, trecînd pragul sfîntului lăcaş, sărmanul pocăit nu putuse închide atît
de grabnic uşa încît patimile, de care fugea, să nu intre o dată cu el. Şi cum îi
dădeau de furcă, stareţul mînăstirii căruia îi destăinuise năpasta, vrînd să-l
izbăvească, atît cît îi stătea în putere, îl sfătuise să tragă de funia clopotului şi
să sune pînă la cer, ca să alunge ispita Necuratului. Auzind larma vestitoare,
călugării ar fi aflat că pe un frate îl încolţeau poftele şi cu toţii s-ar fi pus pe
rugăciuni.
Viitorul cancelar socoti sfatul destul de nimerit. Căută deci izbăvirea prin
nenumăratele rugăciuni făcute de călugări, dar Ucigă-l-toaca nu părăseşte uşor
vizuina unde s-a cuibărit; cu cît se înmulţeau afuriseniile, cu atît se înteţeau şi
ispitele, aşa că clopotul bălăngănea ziua şi noaptea, vestind apriga dorinţă de
mîntuire a pocăitului. Călugării nu mai pridideau. Cît era ziulica de mare urcau
şi coborau treptele care duceau la capelă. Noaptea, în afară de vecernie şi
utrenie, mai erau siliţi să sară de vreo douăzeci de ori din pat, ca să bată
mătănii pe lespezile chiliilor.
Nu se ştie dacă, pînă în cele din urmă, Necuratul a fost cel care s-a lăsat
păgubaş sau călugării au obosit; dar neîndoielnic este că peste trei luni,
pocăitul s-a întors la viaţa de mirean cu faima că de cînd e lumea lume, nu se
pomenise făptură mai spurcată ca el.
Cînd a ieşit din mînăstire a intrat în magistratură; a fost numit preşedinte
de secţie în locul unchiului său, s-a dat de partea cardinalului, dovadă că era
ager la minte, a ajuns cancelar, a slujit cu rîvnă pe eminenţa sa în duşmănia
lui împotriva reginei mame şi în setea de răzbunare împotriva Anei de Austria,
a aţîţat pe judecători în afacerea Chalais, a sprijinit încercările domnului de
Laffemas, mare maistru de vînătoare al Franţei, şi, în sfîrşit, împuternicit cu
întreaga încredere a cardinalului, încredere atît de aprig cucerită, a ajuns să
primească şi ciudata însărcinare în vederea căreia se înfăţişa acum reginei.
Cînd a intrat, regina mai era încă în picioare; dar cum îl zări, se şi aşeză în
fotoliu, făcînd semn doamnelor de onoare să se aşeze şi ele pe perne şi pe
scăunaşe. Apoi, Ana de Austria îl întrebă cu nespusă trufie:
― Ce doreşti, domnule, şi cu ce scop vii aici?
― Ce să fac, doamnă, în numele regelui şi cu tot respectul pe care am
cinstea să vi-l port, o cercetare amănunţită în toate hîrtiile maiestăţii voastre.
― Cum! Domnule, să cercetezi hîrtiile mele... ale mele! Asta-i curată
nemernicie!
― Vă rog să mă iertaţi, doamnă, dar în această împrejurare eu nu sînt decît o unealtă în slujba regelui. N-a fost chiar acum maiestatea sa aici şi nu v-a
poftit să vă pregătiţi pentru venirea mea?
― Scotoceşte atunci, domnule; pe cît se pare, sînt o nelegiuită. Estefana, dă
cheile de la mesele şi dulapurile mele.
Cancelarul căută pe deasupra prin sertare; ştia, fireşte, că nu acolo a
ascuns regina scrisoarea însemnată ce scrisese peste zi.
După ce deschise şi închise la loc vreo douăzeci de ori dulapurile,
cancelarul, nemaiavînd încotro, oricît de şovăielnic se simţea, nemaiavînd
încotro, zicem, a trebuit să ajungă la ceea ce trebuia să facă, adică s-o caute
chiar pe regină. Se îndreptă deci spre Ana de Austria şi încurcat, cu glasul în
doi peri, îi spuse:
― Şi acum, mai rămîne de făcut cercetarea de căpetenie.
― Care? întrebă regina, nepricepînd sau mai curînd nevrînd să priceapă.
― Maiestatea sa e încredinţat că peste zi aţi scris o scrisoare; regele ştie că
n-a fost încă trimisă. Această scrisoare nu se află nici în masa de scris, nici în
scrinul dumneavoastră şi totuşi această scrisoare trebuie să fie undeva.
― Ai îndrăzni oare să atingi pe regina dumitale? întrebă Ana de Austria,
ridicîndu-se cît era de înaltă şi pironind asupra cancelarului o privire aproape
duşmănoasă.
― Sînt un supus credincios al regelui, doamnă, şi voi îndeplini toate
poruncile maiestăţii sale.
― Aşa e! Adevărat, ― rosti Ana de Austria, ― spionii domnului cardinal l-au
slujit cît se poate de bine; am scris azi o scrisoare, această scrisoare n-a plecat;
e aici.
Şi regina duse în dreptul sînului, prea frumoasa-i mînă.
― Daţi-mi atunci scrisoarea, doamnă, stărui cancelarul.
― N-o voi da decît regelui, domnule, răspunse Ana.
― Dacă regele ar fi vrut să i-o înmînaţi, doamnă, v-ar fi cerut-o chiar el.
Dar, vă spun încă o dată, mie mi-a încredinţat sarcina s-o cer şi dacă nu mi-o
daţi...
― Atunci?
― Tot mie mi-a încredinţat sarcina s-o şi iau.
― Cum! Ce vrei să spui?
― Că ordinele primite îmi dau puteri nemărginite, doamnă, şi sînt
îndreptăţit să caut hîrtia cu pricina chiar asupra persoanei maiestăţii voastre.
― Ce grozăvie! strigă regina.
― Vă rog, deci, doamnă, să-mi înlesniţi cercetarea,
― Purtarea asta e o constrîngere josnică; îţi dai seama, domnule?
― Regele porunceşte, doamnă, eu vă rog frumos să mă iertaţi.
― Nu voi îngădui aşa ceva, nu, nu, mai bine mor! strigă regina al cărei sînge
trufaş de spaniolă şi de austriacă îi clocotea în vine.
Cancelarul se înclină pînă la pămînt apoi, cu hotărîrea neclintită de a nu da
un singur pas îndărăt de la îndeplinirea sarcinii ce-i fusese încredinţată, şi la
fel cum ar fi făcut, ajutorul unui călău în camera de tortură, el se apropie de
regină, care izbucni deodată într-un plîns mînios.
După cum am mai spus, Ana de Austria era de o neasemuită frumuseţe. Misiunea lui Séguier se adeverea a fi oarecum gingaşă, dar în gelozia lui oarbă
împotriva lui Buckingham, regele ajunsese să nu mai fie gelos pe nimeni altul.
Fără îndoială, în clipa aceea cancelarul şi-a holbat ochii după frînghia
clopotului de pomină, dar negăsind-o, se hotărî şi întinse mîna spre locul unde
regina mărturisise că se găsea scrisoarea.
Ana de Austria făcu un pas îndărăt; era atît de albă la faţă, de s-ar fi zis că
se sfîrşeşte; ca să nu cadă, se sprijini cu mîna stîngă de o masă din spatele ei,
iar cu dreapta scoase din sîn o hîrtie pe care i-o întinse ministrului de justiţiei.
― Poftim, domnule, ţine scrisoarea!. Îi spuse regina cu glasul întretăiat şi
tremurător, ia-o şi scuteşte-mă de dezgustătoarea dumitale prezanţă.
Cancelarul, care la rîndul lui tremura şi el, din pricina unei tulburări lesne
de închipuit, luă scrisoarea şi ieşi, cu ploconeli pînă la pămînt.
Abia se închisese uşa în urma lui şi regina se prăbuşi aproape fără
cunoştinţă, în braţele însoţitoarelor ei.
Cancelarul aduse scrisoarea regelui fără să citească măcar un rînd. Regele o
luă cu mîna tremurîndă. Căută adresa care lipsea şi, alb la faţă ca varul,
desfăcu încet hîrtia; apoi, înţelegînd din primele cuvinte că este scrisă către
regele Spaniei, o citi într-un suflet.
Era vorba de un întreg plan de luptă împotriva cardinalului. Regina îşi
îndemna fratele ca, împreună cu împăratul Austriei, să se prefacă a porni cu
război împotriva Franţei, ca urmare a jignirilor pricinuite de politica lui
Richelieu, a cărui veşnică dorinţă era înjosirea casei de Austria; apoi de a cere
în schimbul încheierii păcii, alungarea cardinalului; dar despre dragoste în
toată scrisoarea nici un cuvînt.
Nespus de bucuros, regele întrebă dacă ducele mai era încă la Luvru. I se
răspunse că eminenţa sa aşteaptă în camera de lucru ordinele maiestăţii sale.
Regele o şi porni într-acolo.
― Aşa e, duce ― îi spuse cardinalului, ― dumneata aveai dreptate, iar eu
m-am înşelat; toată intriga e doar politică şi nici pomeneală de dragoste; poftim
scrisoarea: în schimb, grozav te pomeneşte pe dumneata.
Cardinalul desfăcu scrisoarea şi o citi cu luare-aminte; apoi cînd ajunse la
sfîrşit, o mai luă o dată de la început.
― Iată, maiestate, pînă unde ajung duşmanii mei; vă ameninţă cu două
războaie dacă nu mă goniţi. În locul vostru, sire, m-aş lăsa înduplecat în faţa
unor atît de puternice stăruinţe, iar în ceea ce mă priveşte, ar fi o adevărată
fericire să pot părăsi treburile obşteşti.
― Ce tot spui acolo, duce?
― Spun, sire, că sănătatea mi se iroseşte în aceste lupte nesfîrşite şi în
această muncă fără preget. Spun că cine ştie dacă aş mai putea îndura
oboselile asediului cetăţii La Rochelle şi că ar fi mai bine să numiţi în locul meu
pe domnul de Condé, sau pe domnul de Bassompierre sau, în sfîrşit, pe orice
alt viteaz în stare să ducă un război şi nu pe mine, slujitor al bisericii, care mă
văd mereu îndepărtat de la chemarea mea, pentru treburi în afara priceperii
mele. Veţi fi, sire, mai fericit înlăuntrul ţării şi nu mă îndoiesc; mai glorios
peste hotare.
― Domnule duce, ― răspunse regele, ― am înţeles, fii fără grijă! Toţi care sînt numiţi în această scrisoare îşi vor primi pedeapsa cuvenită, chiar şi regina.
― Nu vorbiţi astfel, sire! Ferească Dumnezeu ca din pricina mea regina să
aibă cea mai mică neplăcere; totdeauna m-a socotit drept duşmanul ei, deşi
puteţi fi martor că în toate împrejurările i-am luat călduros partea, chiar
împotriva maiestăţii voastre. O! dacă ar întina cinstea maiestăţii voastre, atunci
ar fi cu totul altceva; eu, cel dintîi, v-aş spune: "Nici o milostivire, sire, nici o
milostivire pentru păcătoasă!" Slavă Domnului, nu poate fi vorba de aşa ceva;
maiestatea voastră a dobîndit acum o nouă dovadă.
― Aşa e, domnule cardinal, ― răspunse regele, ― şi ai avut dreptate, ca
totdeauna; i se cuvine totuşi reginei să îndure mînia mea!
― Dimpotrivă, maiestatea voastră aţi înfruntat-o; şi dacă într-adevăr v-ar
lua-o în nume de rău, eu aş înţelege-o şi i-aş da dreptate. Maiestatea voastră
s-a purtat cu o asprime...
― Aşa mă voi purta totdeauna cu duşmanii mei şi cu ai dumitale, duce,
oricît de înalt le-ar fi rangul, şi oricare ar fi primejdia care m-ar ameninţa de pe
urma purtării mele aspre.
― Regina mi-e duşmană mie, nu şi maiestăţii voastre; dimpotrivă, este o
soţie credincioasă, supusă, fără cusur; îngăduiţi-mi, deci, sire, să cer pentru ea
îndurare.
― Atunci n-are decît să se umilească şi să vină ea spre mine.
― Dimpotrivă, sire, slujiţi-i drept pildă: aţi greşit cel dintîi, fiindcă aţi
bănuit-o pe nedrept.
― Eu să mă duc- întîi spre ea?! ― spuse regele, ― niciodată!
― Sire, vă rog din suflet.
― De altfel, cum m-aş putea duce spre ea?
― Făcînd un lucru care ştiţi că ar bucura-o.
― Şi ce anume?
― Daţi un bal; ştiţi ce mult îi place dansul reginei; vă încredinţez că
supărarea ei nu va putea dăinui faţă de asemenea atenţie din partea maiestăţii
voastre.
― Domnule cardinal, ştii că nu-mi plac petrecerile mondene.
― Cu atît mai recunoscătoare va fi regina cu cît şi ea ştie că nu vă plac
petrecerile de soiul acestora; de altminteri, va avea astfel prilej, să-şi pună
podoabele din diamante pe care i le-aţi dăruit de ziua ei şi pe care nu a avut
cînd să le poarte.
― Să vedem, domnule cardinal, să vedem ― spuse regele, bucuros că
descoperise vinovăţia reginei într-o nelegiuire de care nu se sinchisea şi
nevinovăţia ei într-o greşeală de care se înfiora; el era gata să se împace cu ea.
Să vedem, domnule cardinal, dar, pe legea mea, eşti din cale afară de
îngăduitor.
― Sire, ― răspunse cardinalul, ― lăsaţi asprimea pe seama miniştrilor;
îngăduinţa e virtute regească; folosiţi-o şi vă prinde bine.
Şi auzind că bate ora unsprezece, cardinalul se înclină adînc, cerînd voie
regelui să se retragă şi rugîndu-l totodată stăruitor să se împace cu regina.
Ana de Austria, care după ce i se luase scrisoarea se aştepta la cine ştie ce
mustrări, s-a mirat nespus văzînd că regele încearcă a doua zi să se apropie de ea. Întîia ei mişcare a fost de împotrivire; mîndria de femeie şi demnitatea ei de
regină, atît de crunt jignite, o împiedicau să treacă prea uşor cu vederea; dar,
cucerită de sfaturile însoţitoarelor ei, păru că începe să uite. Regele se folosi de
acest început de schimbare pentru a-i spune că are de gînd să dea curînd de
tot o serbare.
Pentru biata Ana de Austria o serbare era ceva atît de neaşteptat, încît la
auzul acestei veşti, după cum bănuise de altminteri şi cardinalul, i se şterse şi
cea din brumă de supărare dacă nu din inimă, cel puţin de pe faţă. Cînd îl
întrebă cînd va avea loc serbarea, regele îi răspunse că aşteaptă să ia înţelegere
cu eminenţa sa.
Într-adevăr, în fiecare zi regele îl întreba pe cardinal cînd va avea loc
serbarea şi în fiecare zi, sub un cuvînt oarecare, cardinalul amîna să hotărască
data.
Se scurseră astfel zece zile.
A opta după întîmplarea povestită, cardinalul primi o scrisoare purtînd
ştampila Londrei şi care cuprindea doar aceste rînduri:
"Le-am luat; dar nu pot părăsi Londra din lipsă de bani; trimiteţi-mi cinci
sute de pistoli şi în patru sau cinci zile de la primire, voi fi la Paris".
În ziua în care cardinalul primi această scrisoare, regele îi puse obişnuita
întrebare.
Richelieu numără pe degete, spunîndu-şi în şoaptă:
"Va sosi, după cum spune, în patru sau cinci zile de la primirea banilor.
Trebuiesc patru sau cinci zile pînă să ajungă banii acolo, alte patru sau cinci
zile pînă să să ajungă ea aici, în total deci zece zile; mai punem la socoteală
vînturi neprielnice, întîmplări neprevăzute, slăbiciuni femeieşti, toate la un loc
ar face cam douăsprezece zile".
― Ei, domnule duce, ― îl întrebă regele, ― cum stai cu socoteala?
― Bine, sire, azi sîntem în douăzeci septembrie; consilierii municipali ai
capitalei dau o serbare la trei octombrie. Se potriveşte de minune, căci n-o să se
creadă că vreţi să faceţi un hatîr reginei.
Apoi cardinalul adăugă:
― Şi pentru că veni vorba, sire, nu uitaţi să spuneţi maiestăţii sale, în
ajunul serbării, că aţi dori s-o vedeţi gătită cu eghileţii în diamante.