CEI TREI MUŞCHETARI - Alexandre Dumas

XVII. CĂSNICIA BONACIEUX

Era a doua oară cînd cardinalul îi pomenea regelui de eghileţii in diamante.
Izbit de această stăruinţă, Ludovic al XlII-lea se gîndi că îndărătul acelor
cuvinte se ascundea o taină.
Nu o dată regele se simţea umilit văzînd că eminenţa sa, a cărui poliţie, fără
a fi ajuns încă la desăvîrşirea poliţiei moderne, era totuşi minunată ― cunoştea
mai bine decît el însuşi tot ce se petrecea în propria-i căsnicie. Nădăjduia deci
ca dintr-o convorbire cu Ana de Austria să scoată ceva la iveală, şi să se poată apoi întoarce la cardinal, stăpîn pe o taină care, fie că eminenţa sa o ştia sau
nu, ar fi avut totuşi darul să-l ridice nemăsurat de mult în ochii ministrului
său.
Se duse deci la regină şi, potrivit vechiului obicei, o întîmpină cu noi
ameninţări împotriva celor din preajma ei. Ana de Austria îşi plecă fruntea, lăsă
să treacă vijelia fără să răspundă, în nădejdea că, în cele din urmă, se va potoli
de la sine dar nu aceasta era dorinţa lui Ludovic al XIII-lea; Ludovic al XIII-lea
dorea o ceartă din care să ţîşnească o cît de slabă rază de lumină, încredinţat
fiind că domnul cardinal nutrea un gînd ascuns şi-i ticluia una din
neaşteptatele trăsnăi în care eminenţa sa nu-şi avea seamăn. Şi tot învinuind
mereu, ajunse drept la ţintă.
― Dar, ― începu Ana de Austria, obosită de toate aceste învinuiri în doi peri,
― dar, sire, nu-mi spuneţi tot ce aveţi pe inimă. Ce-am mai făcut? Ce crimă am
mai săvîrşit? Nu e cu putinţă ca maiestatea voastră să facă atîta gălăgie pentru
o scrisoare către fratele meu.
Atacat la rîndul lui în chip atît de făţiş, regele nu ştiu ce să răspundă; gîndi
că venise vremea să dea drumul înaltei dorinţe, pe care trebuia să şi-o arate
numai în ajunul serbării.
― Doamnă, ― zise el cu ton regesc, ― curînd va avea loc un bal la primărie;
pentru a cinsti cum se cuvine pe destoinicii noştri consilieri municipali, doresc
să luaţi parte în rochie de gală şi împodobită mai ales cu diamantele pe care vi
le-am dăruit de ziua dumneavoastră. Acesta este răspunsul meu.
Răspunsul era îngrozitor. Ana de Austria crezu că Ludovic al XlII-lea ştie
tot, dar că ministrul îi ceruse să păstreze taina şapte sau opt zile, ceea ce de
altminteri era în firea lui. Se făcu albă la faţă, îşi sprijini de o măsuţă mîna-i
neasemuit de frumoasă, mînă care în clipa aceea era ca de ceară şi, privindu-l
pe rege cu ochi înspăimîntaţi, nu răspunse nici un cuvînt.
― Aţi auzit, doamnă, ― stărui regele, care se bucura de tulburarea adîncă a
reginei, fără să-i ghicească totuşi pricina, ― aţi auzit?
― Da, sire, ― îngăimă regina, ― am auzit.
― Veţi veni la bal?
― Da.
― Cu podoabele?
― Da.
Deşi ar fi părut cu neputinţă, regina păli mai mult încă; regele băgă de
seamă şi se bucură în sinea lui cu acea cruzime de gheaţă care era una din
laturile urîte ale firei sale.
― Atunci ne-am înţeles, ― vru să încheie regele, ― e tot ce am avut de spus.
― Dar în ce zi va avea loc balul? întrebă Ana de Austria.
Ludovic al XlII-lea simţi de la sine că nu trebuie să răspundă la această
întrebare, pe care regina i-o pusese cu glas aproape stins.
― Foarte curînd, doamnă, ― zise el, ― nu mai ţin minte ziua; o să-l întreb pe
cardinal.
― Prin urmare, cardinalul v-a adus la cunoştinţă această serbare? stărui
regina.
― Da, doamnă ― răspunse regele mirat, ― dar pentru ce această întrebare?
― El e acela care v-a îndemnat să mă poftiţi la bal astfel împodobită?
― Adică, doamnă...
― El e, sire, el e!
― Ei şi, are vreo însemnătate dacă e el sau eu? Vedeţi vreo crimă în această
invitaţie?
― Nu, sire.
― Atunci, veţi veni?
― Da, sire.
― Bine, ― rosti regele plecînd, ― bine, rămîne deci hotărît.
Regina se înclină mai puţin din cuviinţă, decît din pricină că i se muiaseră
genunchii.
Regele se îndreptă încîntat.
― Sînt pierdută, ― murmură regina, ― pierdută; cardinalul ştie tot, el îl
împinge pe rege, care nu ştie încă nimic, dar care în curînd va afla totul. Sînt
pierdută! Doamne! Dumnezeule! Dumnezeule!
Căzu în genunchi pe o pernă şi se rugă cu fruntea sprijinită pe braţele-i
tremurînde.
Împrejurările erau cu adevărat groaznice. Buckingham se întorsese la
Londra, doamna de Chevreuse era la Tours. Supravegheată mai mult ca
oricînd, regina simţea că una dintre însoţitoarele ei o trădează, dar nu ştia care
anume. La Porte nu putea părăsi Luvrul; nu dăinuia suflet pe lume, căruia să i
se încredinţeze.
În faţa nenorocirii ce o pîndea, şi dîndu-şi seama cît era de părăsită, regina
izbucni în hohote de plîns.
― N-aş putea oare să fiu de folos maiestăţii voastre? întrebă deodată un glas
dulce şi plin de milă.
Regina se întoarse repede, căci nimeni nu s-ar fi putut înşela auzind glasul
acela: numai o prietenă putea grăi astfel.
Într-adevăr, la una din uşile care dădeau în camera reginei, se ivise
frumoasa doamnă Bonacieux; în clipa cînd regele intrase, ea se îndeletnicea
tocmai cu aşezarea rochiilor şi rufăriei reginei într-o încăpere învecinată; nu
mai putuse ieşi de acolo şi astfel auzise totul.
Văzîndu-se surprinsă, regina scoase un ţipăt ascuţit, căci în tulburarea ei
nu recunoscuse de la început pe femeia tînără adusă de domnul La Porte.
― Oh! nu vă fie teamă, doamnă, ― începu ea, împreunîndu-şi mîinile şi
izbucnind în lacrimi în faţa frămîntărilor reginei, ― sînt cu trup şi suflet
credincioasă maiestăţii voastre şi oricît de departe aş fi de maiestatea voastră,
oricît de umilă ar fi starea mea, eu cred că am găsit un mijloc să vă scap din
necazuri.
― Dumneata! O, cerule! Dumneata! ― se tîngui regina ― te rog, uită-te în
ochii mei. În jurul meu sînt numai trădători; pot să mă încred în dumneata?
― Doamnă, ― strigă tînăra femeie căzînd în genunchi, ― pe sufletul meu,
sînt gata să-mi dau viaţa pentru maiestatea voastră!
Strigătul pornise din adîncul inimii ei şi, la fel ca şi prima izbucnire, n-ar fi
putut înşela pe nimeni.
― Da, ― urmă doamna Bonacieux, ― da, sînt trădători aici, dar, pe sfîntul nume al Fecioarei, vă jur că nimeni nu este credincios ca mine maiestăţii
voastre. Aceste giuvaiere din diamante, pe care le cere regele, aşa e că le-aţi dat
ducelui de Buckingham? Erau într-o cutie mică din lemn de trandafir, pe care o
ţinea sub braţ. Mă înşel oare? Nu e aşa cum spun?
― Oh! Doamne! Dumnezeule! murmură regina, ai cărei dinţi clănţăneau de
spaimă.
― Ei bine! ― urmă doamna Bonacieux, ― aceste giuvaiere trebuie să le luaţi
îndărăt.
― Da, fără îndoială, aşa e! ― se frămînta regina, ― dar cum să facem ca să le
luăm?
― Să trimitem pe cineva la duce.
― Dar pe cine?... pe cine?... În cine să mă încred?
― Aveţi încredere în mine, doamnă; faceţi-mi această cinste, regina mea, şi
o să găsesc eu pe cine să trimit.
― Dar va trebui să scriu o scrisoare!
― Da! Trebuie! Două cuvinte din partea maiestăţii voastre şi sigiliul vostru
personal.
― Dar aceste două cuvinte pot fi osînda mea, divorţul, surghiunul!
― Da, dacă ar cădea în mîini haine! Dar vă încredinţez că aceste două
cuvinte vor ajunge la adresa lor.
― Dumnezeule! Trebuie atunci să-mi pun viaţa, cinstea mea, în mîinile
dumitale?
― Da, da, doamnă, trebuie, şi eu o să le scot la liman!
― Dar cum? Cel puţin, spune-mi cum?
― Soţul meu a fost pus în libertate de vreo două sau trei zile; n-am avut
încă vreme să mă duc să-l văd. E un om cumsecade şi cinstit, care nici nu
urăşte şi nici nu iubeşte pe nimeni. O să facă tot ce-i cer: o să plece dacă-i
poruncesc eu să plece, fără să ştie ce duce şi o să dea scrisoarea acolo unde
trebuie, fără să ştie măcar că e din partea majestăţii voastre.
Regina strînse din toată inima mîinile tinerei femei, o privi de parcă ar fi
vrut să-i citească pînă în adîncul sufletului, şi văzînd numai sinceritate în
frumoşii ei ochi, o îmbrăţişă călduros.
― Fă lucrul ăsta ― izbucni ea, ― şi atunci îmi vei scăpa onoarea!
― Oh, grija pe care am fericirea să v-o port nu e atît de însemnată; nu poate
fi vorba de a scăpa ceva. Maiestatea voastră a căzut doar pradă unor uneltiri
viclene.
― Aşa e, aşa e, copila mea, ― şopti regina, ― ai dreptate.
― Doamnă, daţi-mi scrisoarea; nu e vreme de pierdut. Regina se duse
repede la o măsuţă pe care se găseau cerneală, hîrtie şi pene de scris; după ce
umplu două rînduri, sigilă răvaşul cu sigiliul ei, şi i-l încredinţă doamnei
Bonacieux.
― Şi acum, ― adăugă regina, ― uitam ceva foarte însemnat.
― Ce anume?
― Banii.
Doamna Bonacieux se îmbujoră la faţă.
― Da, e adevărat ― răspunse ea, ― şi mărturisesc maiestăţii voastre că soţul meu...
― Vrei să spui că soţul tău n-are bani.
― Ba are, dar e grozav de zgîrcit, ăsta-i cusurul lui cel mare. Totuşi,
maiestatea voastră să nu fie îngrijorată, o să ne descurcăm noi...
― Vezi că nici eu nu am, mărturisi regina, ― cei ce vor citi Memoriile
doamnei de Motteville nu se vor mira de acest răspuns ― dar aşteaptă.
Ana de Austria alergă la cutia cu giuvaiere.
― Iată, ― zise ea, ― un inel de mare preţ, după cum mi s-a spus; îl am în
dar de la fratele meu, regele Spaniei, e deci al meu şi pot face cu el ce vreau. Ia
inelul, schimbă-l în bani, pentru ca soţul tău să plece cît mai iute.
― Într-un ceas vi se va împlini porunca.
― Ia seama la adresă, adăugă regina, vorbind atît de încet, încît abia se
auzea ce spune; Pentru milord, duce de Buckingham, Londra.
― Scrisoarea îi va fi dată în mînă.
― Inimoasă copilă! se minună Ana de Austria.
Doamna Bonacieux sărută mîinile reginei, ascunse scrisoarea în sîn şi se
făcu nevăzută, uşoară ca o păsărea.
Peste zece minute era acasă; după cum îi spusese reginei, nu-şi mai văzuse
soţul de la eliberarea lui; nu cunoştea deci schimbarea simtămintelor acestuia
faţă de cardinal, schimbare la care se mai adăugaseră cele două sau trei vizite
ale contelui de Rochefort, ajuns în vremea din urmă cel mai bun prieten al lui
Bonacieux. Nu-i fusese greu lui Rochefort să-l facă pe Bonacieux să creadă că
răpirea soţiei lui nu se datora vreunei încercări vinovate, ci era numai o măsură
de prevedere politică.
Doamna Bonacieux îşi găsi soţul singur: bietul om se străduia să facă
rînduială în casa pe care o găsise vraişte, cu mobila aproape toată ţăndări şi cu
sertarele aproape goale, justiţia nefiind unul dintre cele trei lucruri despre care
regele Solomon spunea că nu lasă nici o urmă în trecerea lor. Cît despre
servitoare, o luase la sănătoasa cînd stăpînul fusese ridicat. Sărmana fată
rămăsese atît de îngrozită, încît de la Paris pînă în Burgundia ― pămîntul ei de
baştină ― umblase fără să se mai oprească.
Îndată după sosirea lui acasă, vrednicul negustor de mărunţişuri o
înştiinţase pe nevastă-sa de fericita lui întoarcere, iar ea îi răspunse
felicitîndu-l şi trimiţîndu-i vorbă că va alerga să-l vadă în cea dintîi clipă de
răgaz.
Această clipă se lăsă însă aşteptată vreme de cinci zile, ceea ce în alte
împrejurări i s-ar fi părut lui Bonacieux cam mult; dar vizita pe care i-o făcuse
el cardinalului, precum şi vizitele pe care i le făcea Rochefort lui, îl puneau pe
gînduri şi, după cum bine ştie fiecare, niciodată vremea nu trece atît de repede
ca atunci cînd te fură gîndurile.
Cu atît mai mult cu cît aceste gînduri ale lui Bonacieux erau toate
trandafirii. Rochefort îl numea prietenul său sau scumpul său Bonacieux şi-i
spunea mereu că eminenţa sa îl preţuieşte nespus de mult. Negustorul se şi ve-
dea pornit pe drumul măririlor şi al bogăţiei.
La rîndul ei, doamna Bonacieux se lăsase şi ea pradă gîndurilor, dar,
trebuie să mărturisesc, unor gînduri lipsite de orice rîvnă; fără voia ei, mintea îi luneca mereu spre tînărul frumos şi cutezător, care părea atît de îndrăgostit.
Căsătorită la optsprezece ani cu domnul Bonacieux, şi trăind în mijlocul
prietenilbr soţului ei, care cu greu ar fi putut trezi vreun sentiment unei tinere
femei, a cărei inimă ţintea mai sus decît starea sa socială, doamna Bonacieux
rămăsese nepăsătoare în faţa ispitelor de rînd. Dar, în vremea aceea mai ales,
titlul de gentilom avea mare înrîurire asupra burgheziei şi d'Artagnan, după
cum ştim, era gentilom; mai mult încă, el purta uniforma ostaşilor din gardă
care, după uniforma muşchetarilor, era cea mai preţuită de femei. Era, deci,
frumos, tînăr şi dornic de aventuri; vorbea despre dragoste ca un bărbat care
iubeşte şi căruia îi e sete să fie iubit. Avea, adică, mai multe daruri decît ar fi
trebuit pentru a ameţi un căpu-şor de douăzeci şi trei de ani, iar doamna
Bonacieux ajunsese tocmai la această fericită vîrstă a vieţii.
Deşi nu se văzuseră de mai bine de opt zile, cei doi soţi se întîmpinară
oarecum îngrijoraţi din pricina atîtor necazuri ce dăduseră peste ei în răstimpul
acelei săptămâni; totuşi, domnul Bonacieux, cuprins de o adevărată bucurie,
înaintă spre soţia lui cu braţele deschise.
Doamna Bonacieux îi întinse fruntea.
― Să stăm puţin de vorbă, începu ea.
― Cum? făcu Bonacieux uimit.
― Da, vreau să-ţi spun ceva grozav de însemnat.
― La drept vorbind, şi eu vreau să-ţi pun cîteva întrebări pe neocolite.
Dumireşte-mă, te rog, ce-i eu răpirea dumitale?
― Deocamdată, nu-i vorba de asta, răspunse doamna Bonacieux.
― Dar despre ce e vorba? Despre arestarea mea?
― Am aflat-o chiar în ziua aceea; dar cum nu erai vinovat de nici o crimă,
cum nu erai vinovat de nici o uneltire şi, în sfîrşit, cum nu ştiai nimic care să te
poată pune în primejdie nici pe dumneata, nici pe nimeni altul, n-aveam pentru
ce să mă prăpădesc cu firea.
― Îţi dă mîna să vorbeşti aşa, doamnă! ― răspunse Bonacieux jignit de
puţina grijă ce i-o purta nevastă-sa, ― ştii oare că m-au ţinut închis într-o
celulă la Bastilia o zi şi o noapte întreagă?
― O zi şi o noapte trec numaidecît; hai să lăsăm închisul dumitale şi să
venim la ceea ce mă aduce aici.
― Cum? Ce te aduce aici? Nu dorinţa de a-ţi vedea soţul de care ai fost
despărţită opt zile? întrebă negustorul adînc jignit.
― Ba în primul rînd asta e, dar pe urmă mai e şi altceva.
― Vorbeşte!
― Ceva de cea mai mare însemnătate şi de care atîrnă poate soarta noastră
de mîine.
― Soarta noastră s-a schimbat cam tare la faţă de cînd nu te-am mai văzut,
doamnă Bonacieux, şi nu m-ar mira dacă peste cîteva luni, n-o să mai doarmă
mulţi de necaz.
― Da, mai ales dacă o să te ţii de îndrumările pe care o să ţi le dau.
― Mie?
― Da, dumitale. Ai de făcut o faptă bună şi sfîntă, domnule, şi ai de cîştigat
totodată o mulţime de bani.
Doamna Bonacieux ştia că vorbindu-i soţului ei despre bani, atingea marea
lui slăbiciune.
Dar orice om, fie el chiar negustor de mărunţişuri, cînd a stat de vorbă zece
minute cu candinalul de Richelieu, n-a mai rămas acelaşi om.
― Bani mulţi de cîştigat? spuse Bonacieux, ţuguindu-şi buzele.
― Da, mulţi.
― Cam cît?
― O mie de pistoli, poate.
― Prin urmare ceea ce vrei să-mi ceri e ceva foarte de seamă, nu-i aşa?
― Da.
― Şi ce ar trebui să fac?
― Să pleci numaidecît , îţi voi da o scrisoare pe care s-o păstrezi ca ochii din
cap, ca s-o dai chiar în mîinile cui trebuie.
― Şi încotro să plec?
― La Londra.
― Eu! La Londra! Vrei să-ţi baţi joc de mine; eu n-am nici o treabă la
Londra.
― Dar alţii au nevoie ca să pleci acolo.
― Şi mă rog, care alţii? Te înştiinţez că de azi înainte nu mai fac nimic
orbeşte şi că vreau să ştiu nu numai ce primejdie înfrunt, dar şi pentru cine o
înfrunt.
― Cineva de mare vază te trimite şi altcineva tot de mare vază te aşteaptă:
răsplata o să-ţi întreacă aşteptările, asta-i tot ce-ţi pot făgădui.
― Iarăşi urzeli, mereu numai urzeli; mulţumesc, am început să mă feresc
acum; domnul cardinal mi-a deschis capul.
― Cardinalul! ― strigă doamna Bonacieux, ― l-ai văzut pe cardinal?
― M-a poftit la el, răspunse mîndru negustorul de mărunţişuri,
― Şi dacă te-a poftit, te-ai şi dus, nesocotit ce eşti!
― La drept vorbind, nici nu puteam alege dacă să mă duc sau să nu mă
duc, fiindcă eram între doi soldaţi; şi la fel de adevărat e că, necunoscînd încă
pe eminenţa sa, aş fi fost încîntat să mă las păgubaş de vizita asta,
― Şi te-a ocărit? Te-a şi ameninţat?
― Ba mi-a întins mîna şi mi-a spus: prietene. Prietenul lui! Auzi, doamnă,
sînt prietenul marelui cardinal!
― Al marelui cardinal!
― Nu cumva i-ai tăgădui titlul ăsta, doamnă?
― Nu-i tăgăduiesc nimic; dar îţi spun că bunăvoinţa unui ministru e ceva
trecător şi că trebuie să fii nebun ca să-ţi legi soarta de un ministru; sînt puteri
mai mari decît ale lui, care nu atîrnă de toanele unui om sau de felul cum
sfîrşeşte o întîmplare oarecare; cu puterile astea trebuie să te iei bine.
― Îmi pare rău, doamnă, dar nu cunosc altă putere afară de a marelui om
pe care am cinstea să-l slujesc.
― Cum, dumneata eşti în slujba cardinalului?
― Da, doamnă, şi fiindcă sînt în slujba lui, nu-ţi dau voie să te bagi în urzeli
împotriva siguranţei statului şi să dai apă la moară uneltirilor unei femei care
nici nu e franţuzoaică şi a cărei inimă bate pentru Spania. Din fericire, marele 
cardinal stă de veghe, privirea lui e mereu trează şi pătrunde pînă în adîncul
inimilor.
Bonacieux nu făcea decît să spună vorbă cu vorbă, o frază pe care o auzise
rostită de Rochefort; dar sărmana femeie, care se bizuise pe soţul ei şi care, cu
nădejdea aceasta, vorbise de el reginei, se cutremură la gîndul primejdiei ce-ar
fi putut-o aştepta, cît şi la gîndul neputinţei în care se zbătea. Cunoscînd însă
slăbiciunea şi îndeosebi lăcomia de avere a lui Bonacieux, tot mai spera să-l
cîştige de partea ei.
― Aşa! Prin urmare eşti cardinalist, domnul meu! Slujeşti tagma
nemernicilor care-ţi schingiuiesc soţia şi o ponegresc pe regina dumitale!
― Interesele particulare nu înseamnă nimic în faţa intereselor obşteşti. Eu
sînt de partea celor care salvează statul, spuse ţanţoş Bonacieux.
Era tot o frază a contelui de Rochefort, pe care Bonacieux şi-o întipărise în
minte şi pe care găsise prilejul s-o rostească.
― Ştii măcar ce este statul de care vorbeşti? întrebă doamna Bonacieux,
ridicînd din umeri. Mulţumeşte-te să rămîi burghez necioplit şi dă-te de partea
cui îţi dă mai mult.
― Ei! Ei! făcu Bonacieux, lovind cu mîna peste o pungă dolofană din care se
desprinse un sunet metalic. Ce mai spui acum, doamnă predicatoare?
― De unde ai banii ăştia?
― Nu ghiceşti?
― De la cardinal?
― De la el şi de la prietenul meu, contele de Rochefort.
― Contele de Rochefort? Păi el m-a răpit!
― Se poate, doamnă.
― Şi primeşti bani de la el?
― Nu mi-ai spus chiar dumneata că această răpire a fost doar un ce politic?
― Da, dar scopul răpirii mele era să mă facă să-mi trădez stăpîna, să-mi
smulgă prin chinuri mărturisiri care să primejduiască onoarea şi poate chiar
viaţa augustei mele stăpîne.
― Doamnă, ― îi curmă vorba Bonacieux, ― stăpîna dumitale este o spaniolă
perfidă şi tot ce face marele cardinal, face bine.
― Domnule, ― izbucni tînăra femeie, ― te ştiam fricos, zgîrcit şi dobitoc; dar
nu te ştiam şi mişel!
― Doamnă, ― bîigui Bonacieux, care nu-şi văzuse niciodată soţia furioasă şi
care dădea îndărăt în faţa mîniei conjugale, ce tot îndrugi acolo, doamnă?
― Spun că eşti un mizerabil! urmă doamna Bonacieux simţind că are din
nou putere asupra soţului ei. Va să zică faci politică, dumneata! Şi încă de cea
cardinalistă! Aşa! Te vinzi necuratului cu trup şi suflet pentru o mînă de bani!
― Ba cardinalului.
― E totuna, ― strigă tînăra femeie, cine spune Richelieu, spune
Ucigă-l-toaca!
― Taci, doamnă, taci s-ar putea să te audă cineva.
― Da, ai dreptate şi m-aş ruşina de mişelia dumitale!
― Dar, la urma urmei, ce ceri dumneata de la mine?
― Ţi-am mai spus: să pleci chiar acum, domnule; să-ţi îndeplineşti în chip cinstit sarcina pe care binevoiesc să ţi-o încredinţez şi, numai aşa, sînt gata să
uit tot, să iert tot; ba mai mult, sînt gata să-ţi dăruiesc din nou prietenia mea,
sfîrşi ea, întinzîndu-i mîna.
Bonacieux era fricos şi zgîrcit, dar îşi iubea soţia; se simţi mişcat. Un bărbat
de cincizeci de ani nu poartă multă vreme pică unei soţii de douăzeci şi trei.
Doamna Bonacieux văzu că începe să şovăie.
― Haide, te-ai hotărît? îl întrebă ea.
― Dar, scumpa mea, gîndeşte-te puţin la ce-mi ceri. Londra e departe de
Paris, foarte departe şi se poate ca sarcina de care-mi vorbeşti să nu fie lipsită
de primejdii.
― Ei şi? Dacă ştii să le ocoleşti!
― Nu, doamnă Bonacieux. nu, hotărît lucru, nu vreau; mă tem de urzeli. Eu
am văzut Bastilia cu ochii mei. Brr! E îngrozitor! Bastilia! Numai cînd mă
gîndesc şi mi se zbîrleşte părul pe cap. M-au ameninţat că mă schingiuie. Ştii
dumneata ce-s schingiuirile? Îţi vîră cioturi de lemn în pulpe pînă-ţi trosnesc
oasele! Nu, hotărît lucru, nu mă duc. Ba zău, de ce nu te-oi fi ducînd chiar
dumneata? Căci, într-adevăr, eu m-am înşelat în privinţa dumitale: eşti bărbat
în toată legea şi încă din cei mai îndrăciţi!
― Şi dumneata, dumneata eşti o muiere, o biată muiere nătîngă şi
îndobitocită. Ah! dîrdîi de frică! Ei, lasă! Dacă nu pleci chiar acum, pun să te
ridice din porunca reginei şi să te închidă în Bastilia aia de care te cutremuri.
Bonacieux căzu pe gînduri. Cîntări serios în mintea lui cele două mînii
care-l ameninţau: a cardinalului şi a reginei. Mînia cardinalului i se păru a fi cu
mult mai primejdioasă.
― Pune să mă ridice din porunca reginei, ― răspunse el, ― şi eu voi cere
ajutor eminenţei sale.
Deodată, doamna Bonacieux îşi dădu seama că mersese prea departe şi se
înspăimîntă văzînd unde ajunsese. Privi înfricoşată o clipă mutra neroadă ce
oglindea o hotărîre de neînvins, la fel cu a oricărui prost cînd îi e frică.
― Bine! Fie! ― zise ea, ― la urma urmelor, poate că ai dreptate; un bărbat se
pricepe în politică mai bine decît o femeie, şi mai ales dumneata, domnule
Bonacieux, care ai stat de vorbă cu cardinalul. Totuşi, e dureros, ― adăugă ea,
― ca soţul meu, un om pe dragostea căruia credeam că mă pot bizui, să se
poarte atît de urît cu mine şi să nu vrea să-mi facă şi mie un chef.
― Fiindcă chefurile dumitale pot duce prea departe, ― răspunse Bonacieux
biruitor, ― de aceea mă şi feresc.
― Atunci mă las păgubaşă, ― spuse tînăra femeie oftînd, ― bine, să nu mai
vorbim de asta.
― Măcar să-mi fi spus ce anume trebuia să fac la Londra, stărui Bonacieux,
care-şi amintea destul de tîrziu că Rochefort îi pusese în vedere să-şi
iscodească soţia.
― Degeaba ai şti, ― îi răspunse tînăra femeie, pe care o neîncredere
lăuntrică o împingea acum îndărăt, ― era vorba de un fleac, aşa cum li se
năzare uneori femeilor; adică de o cumpărătură la care se putea cîştiga bani
mulţi.
Dar, cu cît nevasta lui dădea mai mult înapoi, cu atît Bonacieux era mai încredinţat că taina pe care nu voia s-o dezvăluie, era mai însemnată. Se hotărî
deci să alerge într-un suflet la contele Rochefort şi să-i spună că regina e în
căutarea unui trimis care să plece la Londra.
― Iartă-mă că te părăsesc, scumpă doamnă Bonacieux, ― începu el, ― dar,
cum nu ştiam că vei veni să mă vezi, mi-am dat întîlnire cu unul din prietenii
mei; mă întorc îndată şi dacă vrei, aşteaptă-mă cîteva clipe; cum isprăvesc cu
prietenul meu, vin să te iau şi, fiindcă e tîrziu, te voi însoţi pînă la Luvru.
― Mulţumesc, domnule, ― răspunse doamna Bonacieux, ― nu eşti destul de
curajos ca să-mi poţi fi de vreun ajutor; pot să mă întorc la Luvru şi singură.
― Cum doreşti, doamnă Bonacieux, urmă fostul negustor. Crezi că te voi
vedea în curînd?
― Fără îndoială; săptămîna viitoare nădăjduiesc să am mai mult răgaz şi
atunci o să vin ca să fac rînduială în lucrurile noastre; trebuie să fie într-un hal
fără hal.
― Bine! Te voi aştepta. Nu mai eşti supărată pe mine, nu-i aşa?
― Eu? De loc!
― Atunci, pe curînd!
― Pe curînd.
Bonacieux sărută mîna soţiei şi se îndepărtă în grabă.
― Ia te uită! ― murmură doamna Bonacieux după ce soţul ei închisese uşa
din stradă şi cînd se văzu singură în cameră, ― ce-i lipsea nerodului ăsta, decît
să fie cardinalist? Şi eu care vorbisem de el reginei, eu care făgăduisem bietei
mele stăpîne... Ah! doamne, dumnezeule! O să mă ia şi pe mine drept o
nemernică din cele care mişună prin palat şi care au fost puse acolo ca să is-
codească. Ah, domnule Bonacieux, niciodată nu m-am prăpădit după
dumneata, dar acum ia seama! Te urăsc şi, pe legea mea, ai să mi-o plăteşti!
În clipa cînd rostea aceste cuvinte, o lovitură o faci să-şi ridice capul şi un
glas îi strigă prin tavan:
― Scumpă doamnă Bonacieux, deschide-mi portiţa din alee, ca sa pot coborî
la dumneata.