CEI TREI MUŞCHETARI - Alexandre Dumas

XVII. SFATUL MUŞCHETARILOR

După cum bănuise Athos, în bastion nu se aflau decît vreo doisprezece
morţi, atît francezi, cît şi băştinaşi de-ai oraşului.
― Domnilor, ― vorbi Athos care se socotea căpetenia acestei isprăvi, ― în
vreme ce Grimaud pune masa, noi să strîngem puştile şi cartuşele; de altfel,
putem totodată sta şi de vorbă. Domnii aceştia, ― adăugă el arătînd spre morţi,
― nu trag cu urechea.
― Am putea să-i aruncăm în şanţ, ― spuse Porthos, ― bineînţeles după ce
ne vom fi încredinţat că n-au nimic în buzunare.
― Da, ― răspunse Athos, ― asta-i treaba lui Grimaud.
― Bine! Să-i scotocească atunci Grimaud şi să-i arunce peste ziduri.
― Ferească sfîntul, ― se împotrivi Athos. ― ar putea să ne fie de folos.
― Morţii ăştia? Să ne folosească? se mira Porthos. Ia mai las-o-! Îţi pierzi
minţile, prietene!
― "Nu judeca pripit", ― glăsuiesc Evanghelia şi domnul cardinal, ― răspunse
Athos; ia spuneţi, cîte puşti, domnilor?
― Douăspreceze, răspunse Aramis.
― Cîte focuri de tras?
― Vreo sută.
― Adică tocmai cîte ne trebuie; ia să încărcăm armele.
Cei patru muşchetari se puseră pe treabă. Pe cînd sfirşeau de încărcat cea
din urmă puşcă, Grimaud le făcu semn că masa era gata.
Athos răspunse tot printr-un semn că e mulţumit şi-i arătă lui Grimaud un
fel de gheretă, iar Grimaud înţelese îndată că trebuia să facă de strajă. Pentru
a-i îndulci însă plictiseala veghei, Athos îi îngădui să ia cu el o pîine, două
costiţe şi o sticlă cu vin.
― Vă rog, la masă, îi pofti Athos.
Cei patru prieteni se aşezară pe jos, cu picioarele cruciş sub ei, asemenea
unor turci sau unor croitori.
― Şi acum, cînd nu-ţi mai e teamă că te poate auzi cineva, sper că ne vei
împărtăşi taina, începu d'Artagnan.
― Iar eu sper, domnilor, să ne putem bucura de o petrecere plăcută şi
totodată de faimă, răspunse Athos. V-am poftit la o plimbare încîntătoare; iată
un prînz cît se poate de gustos şi, pe deasupra, colo, cinci sute de oameni,
după cum puteţi vedea şi dumneavoastră prin ochitoarele din ziduri, oameni
care ne iau drept nebuni sau drept eroi, două specii de nerozi, destul de
asemănătoare între ele.
― Dar cu taina cum rămîne? întrebă d'Artagnan.
― Taina ― lămuri Athos, ― e că aseară am văzut-o pe Milady.
D'Artagnan ducea tocmai paharul la gură, dar la numele de Milady, mîna îi
tremură atît de tare, încît îl puse pe pămînt, de teamă să nu-l verse.
― Ţi-ai văzut soţ...
― Ssst! ― îl opri Athos, ― uiţi, dragul meu că aceşti domni nu cunosc ca
dumneata taina chestiunilor mele familiale. Da, am văzut-o pe Milady.
― Unde? întrebă d'Artagnan.
― Cam la vreo două leghe de aici, la hanul "Porumbarul Roşu".
― Atunci sînt pierdut, murmură d'Artagnan.
― Nu, nu încă de tot, ― urmă Athos, ― căci la ora asta Milady trebuie să fi
părăsit coastele Franţei. D'Artagnan răsuflă uşurat.
― Dar, la urma urmelor ― întrebă Porthos, ― cine e această doamnă?
― O femeie încîntătoare, ― răspunse Athos ― sorbind pe îndelete un pahar
de vin spumos. Ticăloşenia lui de hangiu! În loc de şampanie ne dă vin de
Anjou şi crede că o să ne păcălească pe noi! Da, o femeie încîntătoare,― urmă
el, ― care a fost drăguţă cu prietenul nostru d'Artagnan şi căreia el i-a făcut nu
ştiu ce poznă, iar ea şi-a pus în cap să se răzbune, punînd acum o lună să-l
omoare cu focuri de flintă, încercînd acum opt zile să-l otrăvească şi cerîndu-i
ieri cardinalului, capul.
― Ce spui! Cerînd capul meu cardinalului? strigă d'Artagnan, galben la faţă
de groază.
― E adevărul adevărat, ca-n sfînta Evanghelie! întări Porthos. L-am auzit cu
amîndouă urechile.
― Şi eu la fel, adăugă Aramis.
― Atunci, ― urmă d'Artagnan, lăsînd să-i cadă deznădăjduit braţul, ―
degeaba mai lupt; nu-mi rămîne decît să-mi zbor creierii şi să isprăvesc cu
toate.
― E ultima prostie pe care trebuie s-o faci, ― sfătui Athos, ― căci e singura
fără de leac.
― Dar cum să scap teafăr, cu asemenea duşmani? Întîi necunoscutul din
Meung; pe urmă de Wardes, căruia i-am dat trei lovituri de spadă, pe urmă
Milady, căreia i-am descoperit taina şi, în sfîrşit, cardinalul, căruia i-am
zădărnicit răzbunarea.
― Foarte bine, ― socoti Athos, ― toţi la un loc nu fac decît patru şi noi
sîntem tot patru, adică unul contra unul. Drace! Dacă ne-am lua după semnele
pe care ni le face Grimaud, o să dăm chiar acum de ceva mai mulţi. Ce e,
Grimaud? întrebă Athos. Dat fiind împrejurările neprielnice, îţi dau voie să
vorbeşti, prietene, dar te rog scurt, scurt de tot. Ce vezi acolo?
― O gloată.
― Cam cîţi oameni?
― Douăzeci.
― Ce fel de oameni?
― Şaisprezece pionieri şi patru soldaţi.
― La cîţi paşi de noi?
― La cinci sute de paşi.
― Bun, mai avem vreme să sfîrşim găina şi să bem un pahar de vin în
sănătatea ta, d'Artagnan.
― În sănătatea ta! glăsuiră Porthos şi Aramis.
― Atunci în sănătatea mea! Deşi nu prea cred că urările voastre mi-ar putea
folosi la cine ştie ce.
― Ei aş! făcu Athos. Alah e mare, cum zic credincioşii lui Mahomed, şi
viitorul e în mîinile lui.
Sorbind apoi pînă în fund paharul pe care-l puse jos, lîngă el, Athos se
ridică agale, luă cea dintîi puşcă ce-i căzu la îndemînă şi se apropie de o
ochitoare în zid.
Porthos, Aramis şi d'Artagnan îi urmară pilda. Cît priveşte pe Grimaud, i se dădu poruncă să stea îndărătul celor patru prieteni şi să le încarce mereu
armele.
După cîteva minute văzură ivindu-se gloata; mergea de-a lungul unui soi de
şanţ, care făcea legătura între bastion şi oraş,
― La dracu! ― bombăni Athos, ― de ce ne-om fi lăsat baltă masa pentru
douăzeci de caraghioşi cu cazmale, tîrnăcoape şi sape? Dacă le-ar fi făcut semn
Grimaud să plece, sînt încredinţat că ne-ar fi dat pace.
― Mă îndoiesc, ― adăugă d'Artagnan, ― văd că vin foarte hotărâţi încoace.
De astfel, împreună cu lucrătorii mai sînt şi patru soldaţi şi un brigadier
înarmaţi cu flinte.
― Fiindcă nu ne-au văzut încă, răspunse Athos, şi mi-e silă să trag în nişte
prăpădiţi de tîrgoveţi.
― Prost popă, ― mormăi Porthos, ― cel de-i e milă de eretici.
― Într-adevăr, ― spuse Athos, ― Aramis are dreptate, mă duc să le vorbesc.
― Ce dracu vrei să faci? se mira d'Artagnan. Au să te împuşte, dragul meu!
Fără să ia în seamă povaţa, Athos se urcă pe colţul de zid desprins, ţinînd
puşca într-o mînă şi pălăria în cealaltă.
― Domnilor, ― le spuse, salutînd curtenitor pe soldaţii şi lucrătorii care,
uimiţi că-l vedeau acolo, se opriseră la vreo cincizeci de paşi ele metereze, ―
domnilor, cîţiva prieteni şi cu mine ne luăm tocmai prînzul între aceste ziduri.
Ştiţi că nu-i nimic mai neplăcut decît să te scoale de la masă, aşa că vă rugăm,
dacă aveţi aici treabă neapărat, aşteptaţi întîi să sfîrşim de mîncat şi
întoarceţi-vă mai tîrziu; afară doar dacă nu vă prinde mîntuitoarea poftă de a
părăsi lagărul răzvrătiţilor şi de a veni să beţi cu noi în sănătatea regelui
Franţei.
― Ia seama, Athos! ― strigă d'Artagnan, ― nu vezi că te ochesc?
― Ba da, ba da, ― răspunse Athos, ― dar sînt tîrgoveţi, care trag alandala şi
n-or să mă nimerească.
Într-adevăr, în aceeaşi clipă, patru împuşcături detunară, iar gloanţele
zburară în jurul lui Athos, fără ca vreunul să-l atingă.
Patru focuri de armă le răspunseră aproape în acelaşi timp. Erau însă mai
bine ţintite decît cele dintîi. Trei soldaţi căzură morţi pe loc, iar unul dintre
muncitori, rănit.
― Grimaud, altă flinta, ceru Athos, tot de pe frîntura de zid.
Grimaud împlini pe dată porunca. La rîndul lor, cei prieteni îşi încărcaseră
armele; a doua detunătură urmă celei dintîi; brigadierul şi doi pionieri căzură
morţi, ceilalţi o luară la sănătoasa.
― Şi acum, domnilor, să ieşim de aici.
Avîntîndu-se dincolo de ziduri, cei patru prieteni ajunseră pînă la cîmpul de
bătaie, ridicară cele patru flinte ale soldaţilor, suliţa brigadierului şi,
încredinţaţi că fugarii nu se vor mai opri decît în oraş, se întoarseră îndărăt cu
trofeele izbînzii lor.
― Încarcă iar armele, ― porunci Athos, ― şi noi, domnilor, să mîncăm mai
departe şi să înnodăm firul vorbei. Unde am rămas?
― Eu ţin minte unde, răspunse d'Artagnan, cu gîndul la călătoria pe care
Milady trebuia s-o facă.
― Aşa, va să zică pleacă în Anglia, spuse Athos.
― Şi cu ce scop?
― Cu scopul de a ucide sau de a pune să-l ucidă ducele de Bukingham.
D'Artagnan scăpă un strigăt de uimire şi de indignare.
― Ce mişelie! izbucni el.
― Oh! cît despre asta, ― urmă Athos, ― vă rog să mă credeţi că nu prea mă
sinchisesc. Şi acum, fiindcă ai sfîrşit, Grimaud, ia suliţa brigadierului nostru,
leagă-i un ştergar şi înfige-o în vîrful bastionului, ca să vadă răzvrătiţii ăştia din
La Rochelle că au de furcă cu ostaşi de ai regelui, cutezători şi credincioşi!
Fără a rosti un singur cuvînt, Grimaud dădu ascultare poruncii. După
cîteva clipe, stindardul alb flutura deasupra capetelor celor patru prieteni, un
ropot de aplauze salută ivirea lui: jumătate din tabără înaintase pînă la linia
îngăduită.
― Cum! ― făcu d'Artagnan, ― spui că nu te sinchiseşti dacă-l omoară sau
pune să-l omoare pe Buckingham? Dar bine, ducele e prietenul nostru.
― Ducele este englez, ducele luptă împotriva noastră; să facă ce-o vrea cu
ducele, eu mă sinchisesc de Buckingham la fel ca de o sticlă goală.
Şi Athos zvîrli ca la cincisprezece paşi de el sticla ce o ţinea în mînă şi din
care-şi turnase ultima picătură în pahar.
― Stai puţin, ― zise d'Artagnan, ― eu nu pot părăsi aşa pe Buckingham; ne
dăduse în dar o minune de cai!
― Şi mai cu seamă o minune de şei, adăugă Porthos, care şi atunci purta la
pelerină galonul de la şeaua lui.
― Apoi, ― rosti şi Aramis,― Dumnezeu vrea îndreptarea şi nu moartea
păcătosului!
― Amin ― încheie Athos, ― dar despre asta o să vorbim noi mai tîrziu, dacă
vă face plăcere; în clipele acelea grija cea mare a mea era, şi cred că mă vei
înţelege, d'Artagnan, era să iau îndărăt de la această femeie un fel de
împuternicire în alb pe care smulsese cardinalului şi cu ajutorul căreia trebuie
să se descotorosească de tine şi poate chiar de noi toţi, fără a da nimănui nici o
socoteală.
― E dracul pe pămînt, muierea asta, se mînie Porthos, întinzîndu-şi farfuria
lui Aramis, care tocmai ciopîrţea o găină.
― Şi hîrtia în alb, ― întrebă d'Artagnan, ― hîrtia a rămas în mîinile ei?
― Nu, a trecut în mîinile mele; n-aş putea spune c-a fost treabă uşoară, nu,
căci aş minţi.
― Dragă Athos, ― murmură d'Artagnan, ― nici nu mai pot număra de cîte
ori mi-ai salvat viaţa.
― Aşadar, pentru ca să te duci la ea, ne-ai părăsit pe noi, îşi aminti Aramis.
― Întocmai.
― Şi ai la tine scrisoarea cardinalului? întrebă d'Artagnan.
― lat-o, spuse Athos.
Şi scoase din buzunarul tunicii preţioasa hîrtie.
D'Artagnan o despături cu o mînă, al cărei tremur nici nu încercă să-l
ascundă, şi citi:
"Din porunca mea şi pentru binele Statului, purtătorul acesteia a făcut ceea ce a făcut.
3 decembrie, 1627.
Richelieu".
― Într-adevăr, ― murmură Aramis, ― e o dezlegare în toată legea.
― Trebuie să rupem hîrtia, ― zise d'Artagnan, căruia i se părea că-şi citeşte
singur osînda.
― Dimpotrivă, ― sfătui Athos, ― trebuie păstrată cu sfinţenie şi n-aş da
hîrtia asta nici dacă mi-ar acoperi-o cineva cu aur.
― Şi ea ce-o să facă acum? întrebă tînărul.
― Păi, ― spuse nepăsător Athos, ― va scrie cardinalului că un afurisit de
muşchetar, pe nume Athos, i-a smuls cu sila împuternicirea în alb; îl va sfătui
în aceeaşi scrisoare să se descotorosească de el şi de cei doi prieteni ai lui,
Porthos şi Aramis; cardinalul o să-şi aducă aminte că i-a tot întîlnit în calea lui
şi o să pună într-o bună zi să-l aresteze pe d'Artagnan, iar pe urmă, ca să nu-l
lase să se plictisească singur, ne va trimite şi pe noi să-i ţinem de urît la
Bastilia.
― Haida de! ― sări Porthos, ― mi se pare că faci glume cam nesărate,
drăguţule.
― Nu glumesc deloc, zise Athos.
― Ştii, tu, ― îşi dădu părerea Porthos, ― că a suci gîtul acestei afurisite de
Milady ar fi un păcat mult mai mic decît a suci gîtul acestor sărmani hugenoţi,
a căror nelegiuire este că îşi cîntă în franţuzeşte psaimii pe care noi îi cîntăm în
latineşte?
― Ce zice şi preotul? întrebă liniştit Athos.
― Zic că sînt de părerea lui Porthos! răspunse Aramis.
― Darămite eu! adăugă d'Artagnan.
― Noroc că e departe, ― urmă Porthos, ― căci mărturisesc, m-ar stingheri
grozav, dac-ar fi aici.
― Pe mine mă stinghereşte şi cînd e în Franţa şi cînd e în Anglia, întări
Athos.
― Pe mine mă stinghereşte oriunde ar fi, adăugă şi d'Artagnan.
― Dar, dacă o aveai în mînă, ― se încăpăţînă Porthos, ― de ce n-ai înecat-o,
de ce n-ai gîtuit-o, spînzurat-o? Numai morţii nu se mai întorc niciodată.
― Aşa crezi, Porthos? răspunse muşchetarul, cu un surîs întunecat, pe care
numai d'Artagnan îl înţelese.
― Mă bate un gînd, zise d'Artagnan.
― Să-l auzim, răspunseră muşchetarii.
― La arme! începu să strige tocmai atunci Grimaud.
Tinerii se ridicară în pripă şi alergară la puşti.
De data asta o mică trupă, alcătuită din douăzeci pînă la douăzeci şi cinci
de oameni, înainta spre metereze; dar nu mai erau lucrători, ci soldaţi din
garnizoană.
― Ce-ar fi dacă nc-am întoarce în tabără, sfătui Porthos; pare-mi-se
cumpăna prea trage într-o parte.
― Cu neputinţă, ― răspunse Athos, ― şi din trei pricini: întîia, n-am sfîrşit încă masa; a doua, mai avem încă de spus lucruri de seamă; a treia, mai
lipsesc zece minute pînă să se împlinească ceasul.
― Oricum, ― adăugă Aramis, ― trebuie să hotărîm un plan de luptă.
― Foarte uşor, ― răspunse Athos, ― îndată ce duşmanul e în bătaia puştii,
deschidem focul; dacă tot înaintează, mai tragem în ei, şi tragem mereu cîtă
vreme avem puşti încărcate; dacă pe urmă cei rămaşi încearcă să ne ia cu
asalt, îi lăsăm să coboare pînă-n şanţ şi prăvălim peste ei frîntura de zid, care
nu mai ţine decît printr-o minune.
― Bravo! ― se bucură Porthos ― hotărît lucru, Alhos: erai născut să fii
general şi cardinalul, care se crede grozav de priceput la război, e un moft pe
lîngă tine.
― Vă rog, domnilor, ― povăţui Athos, ― nici o lovitură în vînt: glonţul şi
omul: fiecare să-şi ţintească bine alesul.
― Al meu nu-mi scapă, spuse d'Artagnan.
― Nici al meu, adăugă Porthos.
― Şi al meu, idem, întregi Aramis.
― Atunci: foc! porunci Athos.
Patru împuşcături; detunară o singură dată, şi de căzut, căzură patru
oameni.
În vremea asta, toba porni să bată, pe cînd mica trupă înainta în pas de
atac.
Focurile de puşcă se auzeau cînd şi cînd, dar mereu la fel de bine ţintite.
Totuşi, apărătorii oraşului nu-şi domoleau pasul alergător, parcă ar fi aflat de
slăbiciunea numerică a celorlalţi. Încă trei împuşcături. Încă doi oameni la
pămînt. Totuşi marşul celor rămaşi teferi nu încetinea.
Nu ajunseseră la poalele bastionului mai mulţi de doisprezece pînă la
cincisprezece oameni; îi întîmpină o ultimă descărcătură de arme, dar fără să-i
oprească; săriră în şanţ, pregătiţi să se caţere pe ziduri.
― Haideţi, prieteni, ― îi îndemnă Athos, ― să sfîrşim dintr-o dată cu ei. La
zid! La zid!
Ajutaţi de Grimaud, cei patru prieteni începură să împingă cu patul puştilor
colţul mare de zid care se înclină ca luat de vînt şi, desprinzîndu-se din temelie,
se prăvăli cu vuiet asurzitor în şanţ; se mai auzi şi un geamăt prelung, un
vălătuc de colb se ridică în văzduh şi... atîta tot.
― I-om fi strivit pe toţi, chiar pe toţi? întrebă Athos.
― S-ar zice, cam aşa ceva, răspunse d'Artagnan.
― Nu, ― adăugă Porthos, ― uite doi sau trei, cum fug şontîc, şontîc...
Într-adevăr, trei, patru din acei nenorociţi goneau, plini de noroi şi de sînge,
pe drumul desfundat, îndreptîndu-se spre oraş; era tot ce mai rămăsese din
mica trupă.
Athos se uită la ceasornic.
― Domnilor, ― spuse el, ― sîntem aici de o oră, aşa că am cîştigat
prinsoarea; dar să ducem jocul pînă capăt; apoi d'Artagnan nici nu ne-a spus
gîndul lui.
Cu liniştea-i obişnuită, muşchetarul se aşeză pe jos, în faţa rămăşiţelor
prînzului.
― Gîndul meu? întrebă d'Artagnan.
― Da, spuneai că te bate un gînd, răspunse Athos.
― Da, aşa e, ― îşi aminti d'Artagnan, ― plec în Anglia a doua oară şi mă duc
de-a dreptul la domnul de de Buckingham.
― N-o să faci asta, d'Artagnan, grăi liniştit Athos.
― Şi de ce mă rog? N-am mai făcut-o o dată?
― Da, dar în vremea aceea nu eram în război; pe atunci domnul de
Buckingham era un aliat, nu un duşman. Ceea ce vrei să faci acum ar fi socotit
drept trădare.
D'Artagnan înţelese puterea acestei judecăţi şi tăcu.
― Dar, ― vorbi Porthos, ― uite că mă bate şi pe mine un gînd.
― Tăcere, s-auzim gîndul domnului Porthos, spuse Aramis.
― Cer un concediu domnului de Tréville dintr-o pricină oarecare, pe care o
s-o găsiţi voi. Eu nu sînt tare în pricini de-astea. Milady nu mă cunoaşte, mă
apropii de ea, fără ca ei să-i fie teamă de mine şi, cum dau de frumoasă, o şi
sugrum.
― Uite, ― mărturisi Athos, ― nu-s nici eu prea departe de gîndul lui Porthos.
― Ei, asta-i! ― se încruntă Aramis, ― să ucizi o femeie! Eu cred că mie-mi
trece prin minte gîndul cel mai bun.
― Să-l auzim, Aramis! îl îndemnă Athos, care-l preţuia pe tînărul
muşchetar.
― Trebuie s-o înştiinţăm pe regină.
― Da, da, aşa e, ― spuseră într-un glas Porthos şi d'Artagnan, ― cred că
sîntem pe calea bună.
― S-o înştiinţăm pe regină! vorbi Athos. Dar cum? Avem noi cunoştinţe la
curte? Putem noi trimite pe cineva la Paris, fără să se afle în tabără? De aici
pînă la Paris sînt o sută patruzeci de leghe; nici n-o să fie scrisoarea noastră la
Angers şi noi o să zăcem la închisoare, cîteşipatru.
― Cît priveşte ce trebuie făcut ca scrisoarea să ajungă în mîinile maiestăţii
sale, ― stărui Aramis îmbujorîndu-se, ― o iau asupra mea; cunosc la Tours pe
cineva îndemînatic...
Aramis se opri, văzînd că Athos zîmbeşte.
― Ce zici, Athos, eşti împotrivă? întrebă d'Artagnan
― Nu chiar împotrivă, ― răspunse Athos, ― voiam numai să-i spun lui
Aramis, că el nu poate părăsi tabăra; că nu ne putem bizui pe nimeni în afară
de noi; că două ceasuri după ce trimisul nostru va fi plecat, toţi călugării
capuţini, toţi zbirii poliţiei, toate slugile cardinalului vor şti pe dinafară
scrisoarea dumitale şi că vei fi arestat şi dumneata, şi îndemînatica dumitale
cunoştinţă.
― Fără să mai pomenim, ― adăugă Porthos, ― că regina va scăpa pe domnul
de Buckingham, fără să ne scape şi pe noi, ceilalţi.
― Ceea ce spune Porthos e lucru cu judecată, domnilor, încuviinţă
d'Artagnan.
― Ia te uită! Ce s-o fi petrecînd în oraş? întrebă Athos.
― Se dă alarma.
Cei patru prieteni ascultară şi, într-adevăr, bătaia tobelor ajunse pînă la ei.
― Veţi vedea că vor trimite împotriva noastră un regiment întreg, urmă
Athos.
― Cred că n-o să vă puneţi mintea cu un regiment întreg! spuse Porthos.
― De ce nu? ― făcu muşchetarul, ― eu sînt gata la orice şi aş ţine piept şi
unei oştiri, dacă ne-am fi gîndit să mai luăm încă o duzină de sticle.
― Ştiţi că toba se aude din ce în ce mai aproape, adăugă d'Artagnan.
― Las-o să se apropie, ― răspunse Athos, ― de aici pînă în oraş se face cam
un sfert de ceas, va să zică la fel din oraş pînă aici. Avem mai multă vreme decît
ne trebuie ca să le punem toate la cale; dacă plecăm de aici n-o să găsim
niciodată un loc atît de potrivit. Şi iată, domnilor, tocmai acum îmi vine in
minte ce trebuie să facem.
― Vorbeşte!
― Lăsaţi-mă să-i spun întîi lui Grimaud ce trebuie să facă numaidecît.
Athos îşi chemă cu un semn valetul.
― Grimaud, ― începu el, arătîndu-i morţii ce zăceau împrejur, ― îi vei lua pe
toţi domnii aceştia, îi vei sprijini de zid, le vei pune pălăria în cap şi puşca în
mînă.
― Înţeleptule! ― se minună d'Artagnan, ― te înţeleg.
― Înţelegi? întrebă Porthos.
― Dar tu, Grimaud, ai înţeles? întrebă Aramis.
Grimaud încuviinţă din cap.
― Asta-i tot ce trebuie, ― adăugă Athos, ― şi acum să ne întoarcem la
propunerea mea.
― Dar aş vrea să înţeleg şi eu, zise Porthos.
― De prisos.
― Da, da, propunerea lui Athos! centră într-un glas d'Artagnan şi Aramis.
― Această Milady, această muiere, această ticăloasă, această împieliţată are
un cumnat, dacă mi-aduc bine aminte ce mi-a spus odată d'Artagnan.
― Da, îl cunosc de multă vreme şi, după cît îmi pare, nu prea moare după
cumnată-sa.
― Asta nu-i de loc rău, şi dac-ar urî-o ar fi mai bine încă.
― Atunci, ne-ar merge şi nouă în plin.
― Totuşi, ― stărui Porthos, ― aş vrea sa înţeleg şi eu ce face Grimaud.
― Tăcere, Porthos, îi spuse Aramis.
― Cum îl cheamă pe acest cumnat?
― Lordul de Winter.
― Şi acum unde e el?
― Cînd s-a zvonit că va fi război, a şi plecat la Londra.
― Iată! El e omul care ne trebuie, ― urmă Athos, ― cel mai nimerit pentru
noi; îi vom aduce la cunoştinţă că cumnata lui se pregăteşte să omoare pe
cineva, şi-l vom ruga să n-o piardă din ochi. Trebuie să fie şi la Londra un
aşezămînt de soiul Micilor Magdalene, sau al Fetelor pocăite36; o vîră acolo pe
cumnată-sa şi noi trăim aici liniştiţi.

36 Închisori corecţionale pentru femeile de moravuri uşoare; la început,
aşezăminte de reeducare, conduse de călugăriţe.