CEI TREI MUŞCHETARI - Alexandre Dumas

XXIV. CASA DIN GRĂDINĂ

La nouă d'Artagnan era la palatul gărzii; îl găsi pe Planchet, gata înarmat.
Sosise şi al patrulea cal. Ca arme, Planchet îşi luase flinta şi un pistol.
D'Artagnan avea spada, îşi mai puse două pistoale la brîu şi, sărind fiecare
pe cîte un cal, amîndoi se îndepărtară pe tăcute. Era noapte adîncă, aşa că
nimeni nu îi văzu ieşind. Planchet mergea cu zece paşi în urma stăpînului.
D'Artagnan trecu cheiurile de-a curmezişul, ieşi prin poarta Conferinţei şi o
apucă pe încîntătorul drum ce duce la Saint-Cloud, care pe vremea aceea era
cu mult mai frumos decît este astăzi.
Cîtă vreme au mers prin oraş, Planchet păstra respectuos depărtarea de
cuviinţă, dar cînd drumul începu să fie pustiu, şi din ce în ce mai întunecat, el
se apropie încetişor de d'Artagnan, astfel încît cînd intrară în pădurea Boulogne
se trezi în chipul cel mai firesc din lume, alături de stăpîn. Într-adevăr, de ce să
ascundem că legănarea copacilor şi jocul lumii în desişurile sumbre, îi prici-
nuiau o vie nelinişte. D'Artagnan băgă de seamă că se petrecea ceva ciudat cu
valetul lui.
― Ei, domnule Planchet, ― îl întrebă el, ― ce e cu dumneata?
― Nu găsiţi, domnule, că pădurile seamănă cu bisericile?
― Cum asta, Planchet?
― Nici în păduri, nici în biserici nu îndrăzneşti să vorbeşti în gura mare.
― Şi de ce nu îndrăzneşti să vorbeşti în gura mare, Planchet? Nu cumva ţi-e
teamă?
― Da, domnule, teamă să nu m-audă cineva.
― Ţi-i teamă să nu te audă cineva? Dar convorbirea noastră este ca după
carte, dragă Planchet, nimeni nu i-ar putea găsi nici un cusur.
― Ah! domnule, ― stărui Planchet, mărturisindu-şi gîndul lui de căpetenie,
― domnul ăsta Bonacieux are ceva ascuns în privire şi ceva neplăcut cînd îşi
mişcă buzele.
― Cine naiba te pune să te gîndeşti la domnul Bonacieux?
― Domnule, te gîndeşti la ce poţi, nu la ce vrei.
― Pentru că eşti un fricos, Planchet.
― Domnule, să nu amestecăm prevederea cu frica; prevederea e o virtute.
― Şi tu eşti virtuos! Nu-i aşa, Planchet?
― Domnule, ce luceşte acolo? Ţeavă de flintă? Dacă ne-am apleca puţin
capul?
― Într-adevăr, ― murmură d'Artagnan, căruia îi veneau în minte sfaturile
domnului de Tréville, ― într-adevăr, pînă la sfîrşit nerodul ăsta o să bage frica
şi-n mine.
Şi îşi îndemnă calul la trap.
Planchet urmă mişcarea stăpînului, parcă ar fi fost umbra lui şi se trezi
mergînd în trap alături de el.
― Oare toată noaptea o să mergem aşa, domnule? întrebă el.
― Nu, Planchet, tu ai şi ajuns.
― Cum am ajuns? Dar dumneavoastră?
― Eu mă duc cîţiva paşi mai încolo.
― Şi domnul mă lasă singur aici?
― Ţi-e frică, Planchet?
― Nu, dar ţin să vă spun că o să fie frig la noapte, că frigul dă reumatisme
şi că un valet cu reumatisme e o slugă foarte nepotrivită, mai cu seamă pentru
un stăpîn sprinten ca dumneavoastră.
― Bine, Planchet, dacă ţi-o fi frig, intră într-ună din cîrciumile de colo şi
mîine dimineaţă la şase, să m-aştepţi în faţa uşii.
― Domnule, eu am băut şi mîncat, cu tot respectul, talerul pe care mi l-aţi
dat de dimineaţă, aşa că nu mai am para chioară, dacă cumva mi-ar fi frig.
― Ţine o jumătate de pistol, şi ― pe mîine.
D'Artagnan descălecă, aruncă frîul calului pe braţul lui Planchet şi se
depărtă repede, înfăşurat în pelerină.
― Doamne, că tare mai e frig! se văită Planchet, îndată ce-şi pierdu stăpînul
din ochi. Şi grăbit cum era să se încălzească, alergă să bată la uşa unei case
gătită cu tot dichisul unei cîrciumi de mahala.
În vremea asta, d'Artagnan, care apucase de-a curmezişul pe potecă, îşi
vedea de drum şi ajungea la Saint-Cloud; dar odată acolo, în loc s-o ia pe uliţa
mare, coti pe după castel, o luă pe o ulicioară lăturalnică şi se trezi în curînd în
faţa casei cu pricina. Era aşezată într-un loc pustiu. Pe o parte a ulicioarei se lăfăia un zid mare, la capătul căruia era casa, iar pe cealaltă parte, un gard viu
apăra de trecători o grădiniţă în fundul căreia stătea pe brînci o biată cocioabă.
Ajunse la locul întîlnirii, dar cum nu i se spusese să-şi vestească sosirea
prin nici un fel de semnal, se hotărî să aştepte.
Nu se auzea nici un zgomot, s-ar fi zis că era la sute de leghe de capitală.
După ce aruncă o privire îndărătul lui, d'Artagnan se rezemă de gard. Dincolo
de gard, de grădină şi de cocioabă, o ceaţă fumurie acoperea sub vălurile ei
hăul nemărginit în care Parisul dormea întins şi dezvelit, hău în care sclipeau
cîteva puncte luminoase, răzleţe stele funebre ale acestui iad.
Dar pentru d'Artagnan, toate priveliştile se înveşmîntau în culori de vis,
toate gîndurile aveau un surîs, toate beznele păreau străvezii. Se apropia ceasul
întîlnirii.
Într-adevăr, peste cîteva minute clopotul cel mare din Saint-Cloud lăsă
încet-încet să cadă din gura lui căscată zece lovituri, ca zece mugete.
Era ceva jalnic în acest glas de bronz care se tînguia aşa, în toiul nopţii.
Dar fiecare din loviturile care alcătuiau ora cea mult aşteptată vibra
armonios în inima tînărului.
Ochii lui stăteau pironiţi pe căsuţa din colţul zidului, ale cărei ferestre erau
toate oblonite, afară de una singură, de la catul întîi.
Prin această fereastră străbătea o lumină dulce, care scălda în argint
frunzişul tremurător al celor doi, trei tei, crescuţi unul lîngă altul, în afara
parcului. Fără îndoială, îndărătul ferestruicii, atît de fermecător luminată, îl aş-
tepta frumoasa doamnă Bonacieux.
Legănat de acest minunat gînd, d'Artagnan aşteptă o jumătate de ceas,
netulburat, cu ochii aţintiţi asupra încîntătoarei locuinţe, din care zărea o
bucată de tavan cu ciubucuri aurite, mărturie a eleganţei întregului aparta-
ment.
Clopotul cel mare din Saint-Cloud bătu ora zece şi jumătate.
De data asta, fără ca d'Artagnan să înţeleagă de ce, un fior îi străbătu
mădularele. Poate că începea să-l pătrundă frigul şi lua fără să vrea simţirea
trupului drept o răsfrîngere sufletească.
Crezu apoi că poate nu citise bine, şi că întîlnirea era hotărîtă pentru ora
unsprezece.
Se apropie de fereastră, se aşeză în dreptul unei raze de lumină, scoase
scrisoarea din buzunar şi o citi din nou; nu se înşelase: întîlnirea era totuşi la
zece.
Se întoarse iarăşi la locul lui; tăcerea şi singurătatea din jur începeau să-l
neliniştească.
Se auzi bătînd ora unsprezece.
D'Artagnan începu să se teamă de-a binelea la gîndul că i se întîmplase
ceva doamnei Bonacieux.
Bătu de trei ori din palme, era semnalul obişnuit al îndrăgostiţilor, dar
nimeni nu răspunse; nici măcar ecoul.
Îşi zise atunci cu ciudă, că poate tînăra femeie aţipise aşeptîndu-l.
Se apropie de zid şi încercă să se caţere, dar zidul fiind proaspăt tencuit
d'Artagnan îşi rupse zadarnic unghiile. Şi deodată, privirea îi căzu pe copacii cu frunze scăldate în argintul luminii
ce străbătea prin geamuri, şi cum unul din copaci se întindea pînă peste drum,
tînărul socoti că din mijlocul ramurilor privirea lui ar fi putut pătrunde în casă.
Copacul era uşor de urcat. De altminteri, d'Artagnan abia împlinise
douăzeci de ani, aşa că tot mai ţinea minte slăbiciune lui de pe vremea
şcolăriei. Într-o clipă se urcă în mijlocul ramurilor şi prin geamurile străvezii
ochii i se pironiră drept înăuntru.
Privelişte stranie care-l făcu să se cutremure din tălpi pînă în creştet:
lumina aceea firavă, lampa liniştită, îşi arunca razele peste un tabolu
înspăimîntător: unul din geamuri era spart, iar uşa, pe jumătate sfărîmată,
atîrna de balamale; o masă, pe care trebuie să fi fost aşezată o cină aleasă,
zăcea răsturnată; pe jos, peste tot, cioburi de sticlă şi fructe strivite acopereau
pardoseala; totul mărturisea că în camera aceea se dăduse o luptă aprigă pe
viaţă şi pe moarte; d'Artagnan crezu că vede în mijlocul acelei ciudate răvăşeli
fîşii de veşminte şi urme de sînge ce pătau faţa de masă şi perdelele.
Se grăbi să coboare în stradă, în vreme ce inima-i bătea groaznic; voia să
vadă dacă nu dă peste alte urme de violenţă.
Lumina firavă licărea la fel de netulburată în liniştea nopţii. Şi d'Artagnan
descoperi, ceea ce nu văzuse la început, căci nimic nu-l îndemnase la astfel de
cercetare: pămîntul bătătorit ici, răscolit colo, purta urme încurcate de paşi
omeneşti şi copite de cai. De asemenea, roţile unei trăsuri ce venise dinspre
Paris lăsaseră în pămîntul moale dîre adînci care nu treceau mai departe de
căsuţă şi se întorceau îndărăt spre Paris.
Tot urmîndu-şi cercetările, d'Artagnan mai găsi lîngă zid o mănuşă
femeiască sfîşiată. În părţile unde mănuşa nu atinsese noroiul rămăsese ca
nouă. Era una dintre acele mănuşi parfumate pe care îndrăgostiţii le smulg atît
de bucuros de pe o mînă frumoasă.
Şi cu cît d'Artagnan îşi urma cercetările, cu atît fruntea i se îmbrobona de
sudoare tot mai îngheţată; o spaimă groaznică îi strîngea inima ca într-un
cleşte; abia mai putea să răsufle; ca să se liniştească, îşi spunea că poate totuşi
casa aceea nu avea nici un amestec cu doamna Bonacieux; că tînăra femeie îi
dăduse întîlnire în faţa casei şi nu în casă, că poate nici nu părăsise Parisul,
fiind reţinută sau de îndatoriri sau de gelozia soţului ei.
Dar toate aceste gînduri erau spulberate, nimicite, răsturnate de
simţămîntul acela de durere intimă ce copleşeşte uneori întreaga fiinţă
omenească şi ne strigă prin tot ce-i menit în trupul nostru să audă, ca o mare
nenorocire ne pîndeşte.
D'Artagnan simţea că-şi pierde minţile; începu să alerge pe drumul mare, o
apucă apoi pe unde venise, şi nimeri la podul plutitor cu gînd să-l descoase pe
podar,
Cam pe la şapte seara, podarul trecuse peste fluviu o femeie înfăşurată
într-o mantilă neagră; femeia părea că se fereşte grozav să nu fie recunoscută,
dar tocmai din pricina ferelii ei, podarul o privise cu şi mai mare stăruinţă şi
văzuse că era tînără şi frumoasă.
Pe vremea aceea, ca şi astăzi, o mulţime de femei tinere şi frumoase care
veneu la Saint-Cloud ţineau cu tot dinadinsul să nu fie zărite, şi totuşi d'Artagnan nu se îndoi nici o clipă că femeia pe care o văzuse podarul era
doamna Bonacieux.
La lumina lămpii ce ardea în ghereta podarului, d'Artagnan mai citi încă o
dată rîndurile doamnei Bonacieux pentru a se încredinţa că nu se înşelase, că
întâlnirea trebuia să aibă loc la Saint-Cloud şi nu în altă parte, în faţa casei
domnului d'Estrées şi nu pe altă uliţă.
Atîtea dovezi se strîngeau ca să-i arate lui d'Artagnan că presimţirile nu-l
înşelaseră şi că într-adevăr se întîmplase o mare nenorocire.
Porni într-o goană spre castel; credea că poate în lipsa lui se petrecuse ceva
nou acolo în casă şi că ar fi putut afla lămuriri.
Ulicioara era la fel de pustie şi prin ferestruică se revărsa aceeaşi lumină
liniştită şi firavă.
D'Artagnan se gîndi atunci la cocioaba mută şi oarbă din fundul grădinii
care, fără îndoială, avusese ochi să vadă şi care ar fi putut să şi vorbească.
Deşi poarta era închisă, sări peste gard şi cu tot lătratul cîinelui în lanţ, se
apropie de uşă.
La cele dintîi bătăi, nu răspunse nimeni. Înăuntru aceeaşi tăcere de
mormînt ca şi în casa din grădină. Totuşi, cocioaba fiind ultima lui speranţă, se
hotărî să nu se urnească de acolo.
Nu trecu mult şi i se păru că aude înăuntru un zgomot uşor, dar atît de
uşor, încît părea că tremură şi zgomotul de teamă să nu fie auzit.
D'Artagnan încetă atunci să mai bată, dar începu să roage cu un glas
pătruns de atîta îngrijorare şi atîtea făgăduieli, de atîta spaimă şi duioşie, că ar
fi liniştit şi pe cel mai fricos om din lume. În sfîrşit, un vechi oblon ros de carii
se deschise, sau mai bine zis se întredeschise, şi se închise la loc, de îndată ce
lumina unei biete lămpi, ce pîlpîia într-un ungher, căzu pe cureaua spadei şi pe
mînerele pistoalelor lui d'Artagnan. Totuşi, oricît de fulgerător se petrecuseră
toate, acesta avu vreme să zărească capul unui bătrîn.
― În numele Cerului, ― se rugă el, ― ascultă-mă; aşteptam pe cineva care
nu mai vine; mor de grijă. S-a întîmplat vreo nenorocire pe aici prin preajmă?
Vorbeşte.
Fereastra se deschise iarăşi încet, acelaşi chip se ivi din nou; numai că de
data asta faţa bătrînului era şi mai de ceară ca întîia dată.
D'Artagnan istorisi deschis toată păţania, dar fără nici un nume; îi spuse
cum avea o întîlnire cu o tînără femeie în faţa casei din colţ şi cum văzînd că nu
mai vine se urcase în tei şi văzuse la lumina lămpii harababura din cameră.
Bătrînul îl ascultă cu luare-aminte, fâcînd mereu semn că aşa era; apoi
cînd d'Artagnan sfîrşi de povestit, clătină din cap într-un fel care nu vestea
nimic bun.
― Ce vrei să spui? întrebă d'Artagnan. Pentru dumnezeu, vorbeşte lămurit!
― Vai, domnule, ― răspunse bătrînul, ― nu mă mai întrebaţi nimic; dacă
v-aş spune ce am văzut, cine ştie ce aş păţi şi eu.
― Aşadar, ai văzut ceva? Atunci te rog în numele cerului, ― stărui
d'Artagnan aruncîndu-i o monedă, ― vorbeşte, spune-mi tot şi-ţi dau cuvîntul
meu de gentilom că nu voi scăpa nici o vorbă.
Bătrînul citi atîta bună-credinţă şi atîta durere pe chipul tânărului, încît îi făcu semn să asculte şi-i povesti cu glas coborît:
― Să tot fi fost nouă cînd am auzit zgomot în stradă; vrînd să aflu ce se
petrece, m-am apropiat de poartă şi am văzut că cineva încearcă să intre. Cum
sînt sărac şi nu mi-e frică de hoţi m-am dus să deschid şi am zărit trei bărbaţi
la cîţiva paşi de poartă. În umbră aştepta o caleaşca cu cai înhămaţi şi cai de
călărie. De bună seamă caii neînhămaţi erau ai celor trei bărbaţi în straie de
călăreţi.
― Domnilor, ― le-am strigat eu ― vă rog, ce doriţi?
― Tu trebuie să ai o scară, se răsti acela care părea a fi căpetenia lor.
― Da, domnule, scara cu care culeg fructele.
― Dă-o încoa şi intră în casă; uite un taler pentru osteneală, dar ţine minte
că dacă scapi vreun cuvînt din ce-o să vezi şi o să auzi (fiindcă sînt sigur că tot
o să tragi cu ochiul şi cu urechea, oricît te-am ameninţa noi), să ştii că eşti
pierdut.
Spunînd vorbele astea mi-a aruncat un taler, pe care eu l-am ridicat de jos,
iar el mi-a luat scara.
Precum a spus, după ce au închis poarta în urma lor, eu m-am făcut că
intru în casă, dar am ieşit îndată pe uşa dindărăt şi m-am strecurat prin
întuneric pînă în mijlocul tufei aceleia de soc, de unde puteam să văd tot fără
ca ei să mă vadă.
Tustrei bărbaţii trăseseră caleaşca mai aproape, fără nici un zgomot, pe
urmă au dat jos din ea pe un bătrînel scund, gros, cărunt, îmbrăcat ca vai de
el, în haine mohorîte; ăsta s-a urcat încetişor pe scară, s-a uitat hoţeşte în
odaie, a coborît pe urmă tiptil şi-a spus în şoaptă:
― Dînsa e!
Şi numaidecît, acela care-mi vorbise s-a şi apropiat de uşa casei, a
deschis-o cu o cheie pe care o avea la el, a închis-o la loc şi dus a fost. În
vremea asta ceilalţi doi bărbaţi s-au urcat pe scară. Hodorogul stătea lîngă
caleaşcă, vizitiul ţinea hamurile, şi alt lacheu ţinea ceilalţi cai de dîrlogi.
Deodată în casă s-au pornit ţipete groaznice; o femeie s-a repezit la
fereastră şi a deschis-o ca şi cînd ar fi vrut să sară. Dar cum a dat cu ochii de
cei doi bărbaţi, s-a şi tras înapoi; ei însă s-au năpustit şi au dat buzna peste ea
în odaie.
Pe urmă eu n-am mai putut să văd nimic, dar am auzit gălăgie ca de mobile
zvîrlite cît colo. Femeia ţipa nevoie mare şi striga după ajutor, dar curînd după
aceea i-au luat piuitul; cei trei bărbaţi s-au apropiat de fereastră, cu ea în
braţe; doi au coborît scara şi au dus-o în caleaşca: hodorogul a intrat şi el după
ea. Cel ce rămăsese în casă a închis geamul şi pe urmă a ieşit şi el şi s-a uitat
în caleaşca să vadă cu ochii lui dacă femeia e înăuntru; ceilalţi doi îl aşteptau
călări; a sărit şi el în şa; lacheul şi-a luat locul lîngă vizitiu, caleaşca a luat-o la
goană păzită de cei trei călăreţi, şi asta a fost tot. Din clipa aceea, n-am mai
văzut şi n-am mai auzit nimic.
Zdrobit de groaznica veste, d'Artagnan rămase încremenit şi fără glas; în
vreme ce toţi demonii mîniei şi ai geloziei îi sfîrtecau inima.
― Domnul meu, ― urmă bătrînul, mult mai răscolit de acea deznădejde
mută decît orice tînguire sau lacrimi. ― nu mai fiţi atît de mîhnit: doar nu v-au omorît-o; la asta să vă gîndiţi.
― Nu cumva îl ştii pe bărbatul care zici că era căpetenia acestei răpiri
drăceşti?
― Nu-l cunosc.
― Dar cînd ţi-a vorbit, ai putut să-l vezi?
― Adică, îmi cereţi semnalmentele lui?
― Da.
― Înalt, uscăţiv, smead la faţă, mustăţi negre, ochi negri, părea a fi un
gentilom.
― Aşa-i! ― strigă d'Artagnan, ― tot el! Mereu el! E gogoriţa mea. Şi celălalt?
― Care?
― Cel mic.
― Oh! acela credeţi-mă nu e un gentilom; de altfel nu avea nici spadă, iar
ceilalţi îi cam vorbeau de sus.
― O fi fost vreun valet, murmură d'Artagnan. Ah, biata femeie! Biata femeie!
Cine ştie ce i-or fi făcut!
― Mi-a ţi făgăduit să nu mă daţi de gol, aminti bătrînul.
― Şi-ţi înnoiesc făgăduiala făcută, fii liniştit, sînt gentilom. Un gentilom
n-are decît cuvîntul lui şi eu ţi l-am dat pe al meu.
Cu sufletul plin de amărăciune, d'Artagnan luă iarăşi drumul spre podul
plutitor. Uneori nu-i venea să creadă că femeia aceea era doamna Bonacieux, şi
spera s-o găsească a doua zi la Luvru, alteori se temea că avusese poate vreo
încurcătură cu altul şi descoperind locul întâlnirii, gelosul pusese s-o răpească.
Era năuc, era disperat, era ca nebun.
― Oh, dacă prietenii mei ar fi aici! ― îşi zise el, ― aş avea cel puţin speranţa
s-o găsesc; dar cine ştie ce o fi şi cu ei?
Era aproape de miezul nopţii; trebuia să-l găsească pe Planchet. Bătu pe
rînd la uşa tuturor cîrciumilor la care zărea un strop de lumină, în nici una
nu-l găsi însă pe Planchet.
La cea de a şasea cîrciumă, începu a-şi da seama că ceea ce făcea n-avea
nici un rost. Îi dăduse întîlnire valetului tocmai a doua zi la şase dimineaţa şi
oriunde s-ar fi aflat, era în dreptul său.
De altminteri, d'Artagnan mai chibzui în sinea lui că rămînînd în preajma
locului unde se petrecuse întîmplarea, va izbuti poate să afle cîte ceva asupra
acestei stranii răpiri. La a şasea cîrciumă, după cum am spus, d'Artagnan se
opri, ceru o sticlă de vin din cel mai bun, se aşeză la o masă, în ungherul cel
mai întunecat şi, rezemîndu-şi coatele, se hotărî să aştepte astfel zorii dimineţii;
dar şi de data asta speranţa i-a fost înşelată; deşi ascultă cu sfinţenie toate
şolticăriile şi sudălmile ce-şi aruncau între ei lucrătorii, valeţii şi căruţaşii,
alcătuind cinstita societate din care făcea şi el parte, tot nu putu prinde nimic
care să-l pună pe urmele sărmanei femei răpite. Aşa, că vrînd-nevrînd, după ce
goli sticla din plictiseală şi din teama de a nu trezi bănuieli, trebui să se
potrivească în ungherul lui cum i se păru mai la îndemînă, şi, de bine de rău,
să aţipească. Cititorii îşi aduc aminte că d'Artagnan n-avea decît douăzeci de
ani, iar la vîrsta aceasta somnul îşi are cerinţele lui neînduplecate pe care le
impune şi celor mai deznădăjduite inimi. Pe la şase dimineaţa, d'Artagnan se trezi cu acea stare mahmură care
însoţeşte de obicei revărsatul zorilor după o noapte de neodihnă. Îşi potrivi iute
hainele, se pipăi ca să se încredinţeze dacă în timpul somnului nu-l jecmănise
cineva şi, găsindu-şi diamantul în deget, punga în buzunar şi pistoalele la brîu,
se sculă, plăti sticla de vin şi ieşi să vadă dacă n-are mai mult noroc, pe lumină
decît pe întuneric, în căutarea valetului. Într-adevăr, întîiul lucru pe care-l zări
prin ceaţa umedă şi cenuşie a fost cinstitul Planchet care, eu amîndoi caii de
dîrlogi, îl aştepta la uşa unei cîrciumi prăpădite, prin faţa căreia d'Artagnan
trecuse fără a bănui măcar că acolo era o cîrciumă.