CEI TREI MUŞCHETARI - Alexandre Dumas

X. O VEDENIE ÎNSPĂIMÂNTĂTOARE

Cardinalul îşi sprijini cotul pe manuscris, capul pe mîini şi se uită o clipă la
tînăr. Nimeni n-avea un ochi atît de pătrunzător ca ducele de Richelieu, şi
d'Artagnan îi simţi privirea alergîndu-i prin vine, parcă l-ar fi cutremurat
frigurile.
Nu-şi pierdu însă cumpătul. Îşi ţinea pălăria în mînă, adulmecînd toanele
eminenţei sale, fără să se arate prea ţanţoş, dar nici prea umil.
― Domnule, ― începu cardinalul, ― dumneata eşti un d'Artagnan din
Beam?
― Da, monseniore, răspunse tînărul.
― Sînt mai multe ramuri de d'Artagnan la Tarbes şi în împrejurimi, urmă
cardinalul. De care din ele ţii dumneata?
― Sînt fiul acelui d'Artagnan care a luat parte la războaiele religioase sub
marele rege Henric, tatăl maiestăţii sale.
― Da, aşa e. Dumneata eşti cel care a plecat acum vreo şapte-opt luni de
acasă ca să-ţi cauţi norocul în capitală?
― Da, monseniore.
― Ai venit prin Meung, unde ţi s-a întîmplat ceva, nu mai ştiu bine ce, dar
în sfîrşit, ceva.
― Monseniore, ― zise d'Artagnan, ― să vă spun ce mi s-a întîmplat...
― De prisos, de prisos, ― îi curmă vorba cardinalul, cu un zîmbet care
dovedea că ştia întîmplarea la fel de bine ca şi cel care voia să i-o povestească.
Erai dat în grija domnului de Tréville, nu-i aşa?
― Da, monseniore, dar tocmai în nenorocita aceea de întîmplare, la Meung...
― S-a pierdut scrisoarea, ― adăugă eminenţa sa, ― da, da, ştiu, dar domnul
de Tréville îşi cunoaşte îndată omul numai după obraz, şi te-a trimis în
compania cumnatului său, domnul des Essarts, lăsîndu-te să tragi nădejde că
într-o zi vei intra în rîndurile muşchetarilor.
― Eminenţei voastre i s-au adus toate la cunoştinţă cum nu se poate mai
bine, răspunse d'Artagnan.
― De atunci ţi s-au întîmplat o sumedenie de lucruri: te-ai plimbat în dosul
mînăstirii Chartreux, într-o zi cînd ar fi fost mai bine să fii aiurea; pe urmă, ai
făcut cu prietenii dumitale o călătorie la băi la Forges; ei s-au oprit în drum,
dar dumneata ai mers mai departe. Era şi firesc: aveai treabă în Anglia.
― Monseniore, ― bîigui d'Artagnan, buimăcit, ― mă duceam...
― La vînătoare, la Windsor, sau în altă parte, asta nu priveşte pe nimeni.
Eu o ştiu şi p-asta fiindcă rostul meu e să le ştiu pe toate. La întoarcere ai fost
primit de o persoană augustă, şi văd cu plăcere că ai păstrat darul ce ţi l-a
făcut.
D'Artagnan îşi duse mîna la diamantul dăruit de regină şi întoarse repede piatra înăuntru; era însă prea tîrziu.
― A doua zi a venit la dumneata Cavois, ― urmă cardinalul ― voia să te
roage să treci pe la palat; nu i-ai întors vizita şi rău ai făcut.
― Monseniore, mi-era teamă că am nemulţumit pe eminenţa voastră.
― Ei, asta-i! Dar pentru ce, domnule? Pentru că ai împlinit porunca
mai-marilor dumitale cu mai multă isteţime şi cutezanţă ca oricare altul, să mă
nemulţumeşti, cînd, dimpotrivă, ţi s-ar fi cuvenit numai laude? Eu pedepsesc
pe cei ce nu ascultă poruncile, nu pe cei care, ca dumneata, le împlinesc... prea
bine chiar... şi ca dovadă, adu-ţi aminte de ziua cînd ţi-am trimis vorbă să vii
să mă vezi, ia caută să-ţi aminteşti ce s-a întîmplat în aceeaşi seară?
Chiar în seara aceea avusese loc răpirea doamnei Bonacieux. D'Artagnan se
înfioră; îi veni în minte că, mai devreme cu o jumătate de ceas, sărmana
trecuse pe lîngă el, fără îndoială, în voia aceleiaşi puteri care o răpise.
― În sfîrşit, ― urmă cardinalul, ― cum de la o vreme n-am mai auzit
vorbindu-se de dumneata, am vrut să ştiu ce mai faci. De altminteri, îmi
datorezi şi oarecare recunoştinţă: cred că ţi-ai dat singur seama cît de cruţat ai
fost în toate împrejurările.
D'Artagnan se înclină respectuos.
― Aceasta ― urmă cardinalul. ― nu numai dintr-un simţămînt de dreptate
firească, dar şi ca urmare a socotelilor mele în privinţa dumitale.
D'Artagnan era din ce în ce mai uimit.
― Voiam tocmai să-ţi vorbesc despre toate astea în ziua în care ai primit
invitaţia mea dintîi; dar n-ai venit .Din fericire, întîrzierea n-a năruit nimic. O
să vorbim astăzi. Te rog ia loc în faţa mea, domnule d'Artagnan; eşti gentilom
de viţă veche, nu se cuvine să asculţi în picioare.
Şi cardinalul arătă cu degetul un scaun tînărului care era atît de uimit de
ceea ce se petrecea, încît aşteptă al doilea semn, ca să se aşeze.
― Eşti cutezător, domnule d'Artagnan, ― urmă eminenţa sa, ― eşti şi
chibzuit, ceea ce preţuieşte şi mai mult. Îmi plac oamenii cu judecată şi
inimoşi; nu te speria, ― zise el surîzînd, ― prin oameni inimoşi înţeleg oameni
curajoşi: dar, cu toate că eşti atît de tînăr şi abia ai intrat în lume, ai duşmani
puternici: dacă nu vei fi cu băgare de seamă, te voi nimici.
― Vai! monseniore, ― răspunse tînărul, ― dar le va fi foarte uşor, căci ei sînt
tari şi au sprijin temeinic, pe cîtă vreme eu, eu sînt singur.
― Da, e adevărat; dar, aşa singur cum eşti, ai făcut pînă acum foarte mult
şi nu mă îndoiesc că vei face şi mai mult. Totuşi, eu socot că ai nevoie de o
călăuză în drumul spinos pe care ai pornit, căci, dacă nu mă înşel, ai venit la
Paris plin de rîvna de a ajunge departe.
― Sînt la vîrsta nădejdilor nesăbuite, monseniore, răspunse d'Artagnan.
― Numai proştii au nădejdi nesăbuite, domnule, şi dumneata eşti ager la
minte. Să vedem ce-ai spune de un grad de stegar în garda mea, şi după
încetarea războiului, de căpetenia unei companii?
― Ah , monseniore!
― Primeşti, nu-i aşa?
― Monseniore, mormăi d'Artagnan, vădit încurcat.
― Cum! Nu primeşti? întrebă cardinalul, mirat.
― Fac parte din garda maiestăţii sale, monseniore, şi n-am de ce să fiu
nemulţumit.
― Dar, mi se pare, ― stărui eminenţa sa, ― că şi ostaşii mei fac parte din
garda maiestăţii sale şi că de vreme ce slujeşti într-un corp francez, slujeşti pe
rege.
― Monseniore, eminenţa voastră a înţeles greşit cuvintele mele.
― Vrei să te agăţi de ceva, nu-i aşa? Înţeleg. Uite, ai găsit: înaintarea în
grad, războiul care începe, prilejul ce-ţi ofer: toate astea pentru ochii lumii; iar
pentru dumneata nevoia de ocrotire temeinică; fiindcă e bine să ştii, domnule
d'Artagnan, că am primit plîngeri grele împotriva dumitale; se pare că nu-ţi
închini zilele şi nopţile numai slujbei regale.
D'Artagnan roşi.
― De altminteri, ― urmă cardinalul punînd mîna pe un teanc de hîrtii, ― am
aici un întreg dosar care te priveşte; înainte însă de a-l citi, am vrut să stau de
vorbă cu dumneata. Te ştiu om hotărît şi faptele dumitale bine îndrumate în loc
să te ducă spre rele, ţi-ar putea aduce mari foloase. Hai, gîndeşte-te bine, şi
hotărăşte-te.
― Bunătatea eminenţei voastre mă copleşeşte, ― răspunse d'Artagnan, ― şi
faţă de asemenea măreţie sufletească, mă simt un biet vierme de nimic; dar,
fiindcă eminenţa voastră îmi îngăduie să vorbesc deschis...
D'Artagnan se opri.
― Da, vorbeşte.
― Atunci îi voi spune că toţi prietenii mei fac parte sau din corpul
muşchetarilor sau din garda maiestăţii sale, pe cîtă vreme duşmanii mei,
printr-o fatalitate de neînţeles, se află în slujba eminenţei voastre; dacă aş
primi ceea ce eminenţa voastră îmi oferă, atunci aş fi privit rău acolo, iar aici aş
fi primit la fel de rău.
― Nu cumva te stăpîneşte gîndul trufaş că nu-ţi ofer ceea ce ţi s-ar cuveni?
întrebă cardinalul cu un zîmbet dispreţuitor.
― Monseniore, eminenţa voastră e de o sută de ori prea bună cu mine şi,
dimpotrivă, gîndul meu e că n-am făcut încă destul pentru a fi vrednic de
această bunăvoinţă. Monseniore, asediul cetăţii La Rochelle e în prag; voi sluji
sub ochii eminenţei voastre, şi dacă voi avea norocul să mă port în timpul
asediului aşa încît eminenţa voastră să-şi poată întoarce privirile asupra mea,
atunci voi avea măcar vreo faptă strălucită îndărătul meu, ceva să
îndreptăţească ocrotirea cu care mă veţi cinsti. Monseniore, orice lucru trebuie
făcut la vremea lui; voi avea poate mai tîrziu dreptul să mă dăruiesc; în clipa
aceasta însă, aş avea aerul că mă vînd.
― Adică nu vrei să mă slujeşti, domnule, ― spuse cardinalul cu o ciudă în
care străbătea totuşi un fel de stimă, ― fă atunci cum crezi şi păstrează-ţi urile
şi simpatiile dumitale.
― Monseniore...
― Bine, bine, ― făcu cardinalul, ― nu-s supărat pe dumneata; dar, mă
înţelegi, anevoie îţi aperi prietenii şi-i răsplăteşti, duşmanilor nu le datorezi însă
nimic. Îţi voi da totuşi un sfat: ia seama la ce faci, domnule d'Artagnan, căci în
clipa cînd pavăza mîinii mele te va părăsi, nu voi mai da nici doi bani pe viaţa dumitale.
― Mă voi strădui, monseniore, răspunse gasconul cu o nobilă încredere.
― Dacă vreodată ţi se întîmplă vreo nenorocire, ― adăugă plin de tîlc
Richelieu, ― gîndeşte-te că eu am trimis să te cheme şi că am făcut tot ce am
putut pentru ca nenorocirea aceea să nu ţi se întîmple.
― Orice s-ar întîmpla, ― răspunse d'Artagnan, punîndu-şi mîna pe inimă şi
înclinîndu-se, ― voi păstra veşnică recunoştinţă eminenţei voastre pentru tot ce
face spre folosul meu în clipa aceasta.
― Atunci, aşa cum ai spus, domnule d'Artagnan, ne vom vedea după război;
voi urmări faptele dumitale, căci voi fi şi eu acolo, ― urmă cardinalul, arătînd
lui d'Artagnan cu degetul o minunată armură pe care urma s-o îmbrace, ― şi la
întoarcerea noastră, ne vom socoti.
― Ah! monseniore, ― stărui d'Artagnan, ― cruţaţi-mă de povara
nemulţumirii voastre; rămîneţi nepărtinitor, monseniore, dacă găsiţi, că am
purtarea unui om de onoare.
― Tinere,- răspunse Richelieu, - dacă-ţi mai pot spune încă o dată ce ţi-am
spus azi, îţi făgăduiesc să ţi-o spun.
Ultimele cuvinte ale lui Richelieu oglindeau o groaznică neîncredere;
d'Artagnan se înfioră mai mult decît de o ameninţare, căci citi în ele: "Ia
seama". Prin urmare, cardinalul căuta să-l apere de o nenorocire care-l ame-
ninţa. Deschise gura să răspundă, dar cu o mişcare semeaţă, eminenţa sa îi
făcu semn că poate să plece.
D'Artagnan ieşi; la uşă simţi inima gata să-i stea în loc şi era cît p-aci să se
întoarcă. Dar în clipa aceea i se păru că vede chipul încruntat şi aspru al lui
Athos. Dacă ar încheia cu cardinalul legămîntul propus, Athos nu i-ar mai
întinde niciodată mîna, Athos s-ar lepăda de el.
Teama aceasta îl opri locului, atît de covîrşitoare e puterea unui caracter cu
adevărat mare asupra celor ce-l înconjoară.
D'Artagnan coborî pe scara pe care suise şi găsi în faţa porţii pe Athos cu
cei patru muşchetari care, aşteptîndu-i întoarcerea, începeau a fi îngrijoraţi.
D'Artagnan îi linişti cu un cuvînt şi Planchet porni în grabă să vestească pe
ceilalţi că era de prisos să mai stea de pază, deoarece stăpînul ieşise teafăr din
palatul cardinalului.
Întorşi acasă la Athos, Aramis şi Porthos îl întrebară de pricinile acelei
ciudate chemări; d'Artagnan se mulţumi însă a spune că domnul de Richelieu îi
propusese să intre în garda sa cu gradul de stegar, dar că el se ferise să
primească.
― Bine ai făcut! se bucurară într-un glas Porthos şi Aramis.
Athos rămase pe gînduri, fără a răspunde. Dar cînd se văzu singur cu
d'Artagnan, el îi spuse:
― Ai făcut ce trebuia să faci, prietene, dar poate că n-ai făcut bine.
D'Artagnan oftă din greu, căci vorbele acestea răspundeau unui glas tainic
al sufletului său, glas care-i spunea că-l aşteaptă mari necazuri.
Ziua următoare trecu în pregătiri de plecare; d'Artagnan se duse să-şi ia
rămas bun de la domnul de Tréville. Se credea pe atunci că despărţirea dintre
ostaşii gărzilor şi muşchetari nu va dăinui multă vreme, căci regele ţinea sfat chiar în ziua aceea, urmînd să plece a doua zi. Domnul de Tréville se mulţumi,
aşadar, să-l întrebe pe d'Artagnan dacă avea nevoie de sprijinul lui. D'Artagnan
îi răspunse însă cu mîndrie că-şi luase de toate.
Freamătul nopţii strînse laolaltă pe toţi ostaşii din compania domnului des
Essarts şi pe muşchetarii din compania domnului de Tréville, care
cunoscîndu-se legaseră prietenie. Se despărţeau pentru a se mai vedea cine ştie
cînd, într-o zi cînd ar fi vrut Dumnezeu şi dacă ar fi vrut Dumnezeu. Noaptea se
desfăşură cumplit de gălăgioasă, căci cum e lesne de înţeles, în atare
împrejurări nu se poate lupta împotriva marilor frâmîntări decît printr-o la fel
de mare nepăsare.
A doua zi, la cea dintîi chemare a trompetelor, prietenii se despărţiră;
muşchetarii alergară la palatul domnului de Tréville, ceilalţi la palatul
domnului des Essarts. Fiecare dintre căpitani îşi duse îndată compania lui la
Luvru, unde regele trecea trupele în revistă.
Suveranul era abătut şi părea bolnav, ceea ce-i răpea din ţinuta sa
regească. Într-adevăr, în ajun îl prinseseră frigurile în toiul şedinţei
parlamentului. Era totuşi hotărît să plece chiar în seara aceea şi, în ciuda
poveţelor primite, voise să treacă trupele în revistă, nădăjduind ca, printr-o
încordare a voinţei, să învingă boala, care punea stăpînire pe el.
După trecerea în revistă, gărzile porniră singure la drum, muşchetarii
urmînd să plece mai tîrziu, împreună cu regele, ceea ce-i îngădui lui Porthos să
dea o raită călare prin strada Urşilor, cu mîndreţea lui de echipament.
Soţia avocatului îl văzu trecînd, în uniforma cea nouă, pe calul lui minunat.
Şi îl iubea prea mult pe Porthos ca să-l lase să plece astfel; îi făcu semn să
descalece şi să intre în casă. Porthos n-avea seamăn pe lume: pintenii îi
zăngăneau, platoşa îi strălucea, spada i se lovea semeţ de coapse. De data asta,
secretarilor le pieri pofta de rîs în faţa trufaşului Porthos care nu părea a şti
nicicînd de glumă.
Muşchetarul fu poftit la domnul Coquenard, ai cărui ochişori cenuşii
scînteiau de mînie văzîndu-şi vărul strălucitor în straie noi. Totuşi, ceva îi
mîngîia sufletul: se zvonise că războiul va fi greu; în fundul inimii trăgea pe
tăcute nădejdea că muşchetarul va fi ucis în luptă.
Porthos îl salută plin de cuviinţă pe maestrul Coquenard şi-şi luă rămas
bun de la el; maestrul Coquenard îi ură tot soiul de noroace. Cît priveşte
doamna Coquenard, nu era chip să-şi înfrîngă lacrimile; dar nimeni nu-i luă în
nume de rău durerea, căci toţi ştiau cît de legată era de rude, din pricina cărora
avusese mereu certuri grele cu soţul ei.
Adevăratul rămas bun avu loc în camera doamnei Coquenard; un rămas
bun sfîşietor.
Cîtă vreme putu să-şi urmărească din ochi iubitul, soţia avocatului flutură
din batistă, aplecîndu-se pe fereastră, de s-ar fi putut crede că o să se arunce
jos, în drum. Porthos primi toate dovezile de dragoste ca un om deprins cu
răsfăţul. Numai cînd să cotească strada, îşi ridică şi el pălăria, legănînd-o
molcom în semn de rămas bun.
În vremea asta Aramis scria o scrisoare lungă. Cui? Nu ştia nimeni. În
camera vecină, Ketty, care trebuia să plece chiar în seara aceea la Tours, aştepta.
Athos sorbea pe îndelete ultima sticlă din vinul lui de Spania.
Iar d'Artagnan mărşăluia cu compania lui.
Trecînd prin mahalaua Saint-Antoine, el îşi întoarse capul să privească
voios Bastilia; dar cum nu privea decît Bastilia, nu băgă de seamă că Milady,
călare pe un cal şarg, îl arăta cu degetul unor vlăjgani care se şi apropiară de
rînduri, ca să-l ţină bine minte. La întrebarea lor mută, Milady le răspunse
încuviinţînd printr-un semn. Apoi, încredinţată că poruncile aveau să-i fie
îndeplinite întocmai, dădu pinteni calului şi se făcu nevăzută.
Cei doi vlăjgani urmară compania şi la ieşirea din mahalaua Saint-Antoine,
se aruncară în spinarea unor cai gata înhămaţi, pe care un valet fără livrea, îi
ţinea dîrlogi, aşteptîndu-i.