CEI TREI MUŞCHETARI - Alexandre Dumas

XVIII. IUBITUL ȘI SOȚUL

― Ah! doamnă, ― începu d'Artagnan intrînd prin portiţa pe care i-o
deschidea tînăra femeie, ― dă-mi voie să-ţi spun că ai un soţ groaznic de
nesuferit.
― Cum? Ai auzit cearta noastră? întrebă repede doamna Bonacieux,
privindu-l tulburată.
― De la început pînă la sfîrşit.
― Dar cum asta? Doamne, Dumnezeule!
― Printr-un mijloc cunoscut numai mie şi datorită căruia am auzit şi
convorbirea aceea însufleţită pe care ai avut-o cu zbirii cardinalului.
― Şi ce-ai înţeles din ce spuneam?
― O mie de lucruri: în primul rînd că soţul dumitale e din fericire un căscat
şi un prost; apoi, că erai în încurcătură, ceea ce m-a bucurat grozav, căci îmi
dă prilejul să te slujesc de aci înainte şi, Dumnezeu mi-e martor, sînt gata să
mă arunc în foc pentru dumneata; în sfîrşit, că regina are nevoie de un om
îndrăzneţ, deştept şi credincios, care să plece pentru ea într-o călătorie la
Londra. Am cel puţin două din cele trei însuşiri de care aveţi nevoie şi, iată, am
sosit.
Doamna Bonacieux nu răspunse, dar inima îi sălta de bucurie şi o tainică
nădejde îi lumină privirea.
― Şi ce chezăşie poţi să-mi dai, ― întrebă ea, ― dacă primesc să-ţi
încredinţez această misiune?
― Dragostea mea pentru dumneata. Dar, spune odată, porunceşte: ce
trebuie să fac?
― Dumnezeule! Dumnezeule! ― se codea tînăra femeie, ― pot eu oare să-ţi
încredinţez asemenea taină, domnule? Eşti aproape un copil?
― Bine, văd că e nevoie să răspundă cineva pentru mine.
― Mărturisesc, aş fi mult mai liniştită.
― Îl cunoşti pe Athos?
― Nu.
― Dar pe Porthos?
― Nu.
― Nici pe Aramis?
― Nu. Cine sînt domnii ăştia?
― Muşchetari de-ai regelui. Dar pe domnul de Tréville, căpitanul lor, îl
cunoşti?
― Ah! Da, pe acesta îl cunosc, nu personal, dar am auzit deseori
vorbindu-se de el reginei, ca de un bărbat cutezător, un gentilom cinstit şi
sincer.
― De el nu ţi-e teamă c-o să te trădeze cardinalului, nu-i aşa?
― Oh! Nu, desigur!
― Atunci, dezvăluie-i taina dumitale şi întreabă-l dacă poţi să mi-o
încredinţezi şi mie, oricît ar fi ea de însemnată, de preţioasă sau de cumplită.
― Dar această taină nu e a mea, aşa că nu pot s-o destănuiesc nimănui.
― În schimb era cît p-aci să i-o încredinţezi domnului Bonacieux, răspunse
d'Artagnan cu ciudă.
― Aşa cum se încredinţează o scrisoare scorburei unui copac, aripei unui
porumbel sau zgărzii unui cîine.
― Şi totuşi, uite, eu te iubesc,
― Aşa spui dumneata.
― Sînt om de onoare!
― Cred.
― Sînt şi cutezător.
― Despre asta nu mă îndoiesc.
― Atunci, pune-mă la încercare.
Doamna Bonacieux îl privi pe tînăr, stăpînită încă de neîncredere. Dar în
ochii lui era atîta înflăcărare, în grai atîta stăruinţă, încît se simţi îndemnată să i se destăinuiască. De altminteri, se găsea într-una din împrejurările în care te
vezi silit să încerci orice. Regina era la fel de pierdută, şi printr-o prea mare
neîncredere ca şi prin prea mare încredere. Apoi, trebuie să mărturisim,
simţămîntul ce-l avea fără voia ei pentru acest tînăr ocrotitor, o hotărî să
vorbească.
― Ascultă, ― începu ea, ― mă dau bătută în faţa spuselor şi încredinţărilor
dumitale. Dar îţi jur înaintea lui Dumnezeu care ne aude, că dacă mă trădezi,
chiar dacă duşmanii mei mă iartă, eu tot mă voi omorî şi vei fi vinovat de
moartea mea.
― Şi eu îţi jur, doamnă, înaintea lui Dumnezeu, că dacă sînt prins
împlinindu-ţi poruncile, voi muri mai curînd decît să scap o vorbă sau să fac
ceva care ar putea primejdui pe oricine ar fi.
Tînăra femeie îi încredinţă atunci grozava taină pe care întâmplarea i-o
dezvăluise şi lui în parte, în faţa Samaritencei. Astfel şi-au mărturisit unul
altuia dragostea lor.
D'Artagnan strălucea de fericire şi mîndrie. Taina ce-i fusese încredinţată,
femeia aceea pe care o iubea, încrederea şi dragostea făceau din el un uriaş.
― Plec, ― zise el, ― plec îndată.
― Cum! Pleci! ― îl potoli doamna Bonacieux, ― dar regimentul! Dar
căpitanul?
― Pe legea mea, m-ai făcut să uit de toate astea, scumpa mea Constance;
da, ai dreptate, trebuie să-mi fac rost de un concediu.
― Încă o piedică! şopti doamna Bonacieux îndurerată.
― Oh, peste asta, ― îi spuse d'Artagnan după o clipă de gîndire, ― peste
asta trec eu, n-avea grijă!
― În ce fel?
― Mă duc chiar astă seară la domnul de Tréville şi-l rog să-i ceară
cumnatului său, domnul des Essarts, un concediu pentru mine.
― Şi acum, altceva.
― Ce anume? întrebă d'Artagnan, văzînd că doamna Bonacieux se codeşte
să-şi sfîrşească gîndul.
― Poate că n-ai bani.
― "Poate", e de prisos, zise d'Artagnan surîzînd.
― Atunci, ― urmă doamna Bonacieux deschizînd un sertar şi scoţînd punga
pe care soţul ei. cu o jumătate de oră mai înainte, o mîngîiase atît de drăgăstos,
― atunci ia punga asta.
― A cardinalului! strigă izbucnind în rîs d'Artagnan care, după cum îşi
aminteşte cititorul, datorită duşumelelor scoase, nu pierduse nici un cuvînt din
convorbirea dintre negustor şi soţia lui.
― Da, a cardinalului, ― răspunse doamna Bonacieux, ― după cum vezi, e
destul de durdulie.
― Mii de draci! ― adăugă d'Artagnan, ― va fi de două ori mai plăcut pentru
mine să scot la liman pe regină cu banii eminenţei sale!
― Eşti un tînăr tare drăguţ! zise doamna Bonacieux. Să ştii că maiestatea
sa nu-ţi va fi nerecunoscătoare.
― Dar sînt răsplătit din plin! o încredinţă d'Artagnan. Te iubesc şi-mi dai voie să ţi-o spun; sînt mai fericit decît aş fi îndrăznit vreodată să sper!
― Tăcere! şopti doamna Bonacieux tresărind.
― Ce e?
― Vorbeşte cineva în stradă.
― E vocea...
― Soţului meu. Da, el e!
D'Artagnan se repezi la uşă şi împinse zăvorul.
― Să nu intre cît timp sînt eu aici, ― sfătui el, ― după ce voi pleca
deschide-i dumneata.
― Dar nici pe mine nu trebuie să mă găsească aici. Ce să-i spun de lipsa
banilor, dacă rămîn?
― Ai dreptate, să ieşim de aici.
― Să ieşim, dar cum? O să ne vadă.
― Urcăm sus la mine.
― Ah! ― se codi ea, ― mi-o spui cu un glas care mă sperie.
Doamna Bonacieux rosti aceste cuvinte, cu ochii înlăcrămaţi. Zărindu-i
lacrimile d'Artagnan se aruncă înduioşat, la picioarele ei.
― În casa mea, ― îi spuse, ― vei fi la adăpost ca într-un templu; îţi dau
cuvîntul meu de gentilom.
― Haidem, ― se hotărî ea, ― am încredere în dumneata, prietene.
D'Artagnan trase cu băgare de seamă zăvorul şi deschise uşa; apoi, uşori ca
umbrele, amîndoi se strecurară nevăzuţi în alee, urcară tiptil scara şi intrară în
camera lui d'Artagnan.
Odată ajunşi, tânărul propti uşa pentru mai multă siguranţă; apoi se
apropiară amîndoi de fereastră şi, printr-o crăpătură a oblonului, văzură pe
domnul Bonacieux stînd de vorbă cu un bărbat care purta o pelerină.
La vederea bărbatului cu pelerină, d'Artagnan sări ca ars şi trăgînd pe
jumătate spada, se repezi la uşă.
Era omul din Meung.
― Ce vrei să faci? ― se repezi doamna Bonacieux, ― o să ne pierzi.
― Am jurat să-l ucid pe omul ăsta şi nu mă las! îi răspunse d'Artagnan.
― Ţi-ai închinat altcuiva viaţa, nu mai e a dumitale. În numele reginei, te
opresc să înfrunţi alte primejdii decît în misiunea dumitale.
― Şi în numele dumitale, nu-mi porunceşti nimic?
― În numele meu, ― şopti doamna Bonacieux adînc mişcată, ― în numele
meu, te rog. Dar ia ascultă, mi se pare că se vorbeşte de mine..
D'Artagnan se apropie de fereastră şi ciuli urechea.
Domnul Bonacieux deschisese uşa apartamentului său şi văzînd că nu era
nimeni înăuntru, se întorsese către omul cu pelerină pe care-l lăsase o clipă
singur.
― A plecat, ― lămuri el, ― trebuie să se fi întors la Luvru.
― Eşti sigur, ― întrebă străinul, că n-a bănuit scopul cu care ai plecat de
acasă?
― Nu, ― răspunse Bonacieux îngîmfat, ― prea e uşuratică.
― Dar cadetul din gardă o fi acasă?
― Nu cred; după cum vedeţi, oblonul e închis şi printre crăpături nu se vede nici o lumină.
― Totuna; ar trebui să ne asigurăm.
― Dar cum?
― Bătînd la uşa lui.
― Să-l întreb atunci pe valet.
― Bine, du-te.
Bonacieux intră iarăşi la el, prin aceeaşi uşă prin care, cu cîteva minute
mai înainte, se strecuraseră cei doi fugari, urcă pînă la catul unde locuia
d'Artagnan şi bătu.
Nu răspunse nimeni. Ca să facă pe grozavul, Porthos îl ceruse cu împrumut
în seara aceea pe Planchet, iar lui d'Artagnan nici prin gînd nu-i putea trece să
dea vreun semn de viaţă.
În clipa în care Bonacieux bătu la uşă, cei doi tineri îşi simţiră inima sărind
din loc.
― Nu e nimeni acasă, spuse Bonacieux.
― Oricum, hai să intrăm la dumneata; vom fi mai ia adăpost decît în pragul
uşii.
― Ce păcat, ― murmură doamna Bonacieux, ― nu vom mai auzi nimic!
― Dimpotrivă, ― o asigură el, ― o să auzim şi mai bine.
D'Artagnan dădu la o parte cele trei sau patru bucăţi din parchet, care
făceau din camera lui o a doua ureche a lui Dionysios17, întinse un covor pe
jos, se aşeză în genunchi şi făcu semn doamnei Bonacieux să se aplece tot
astfel, spre deschizătură.
― Eşti sigur că nu e nimeni acolo? întrebă necunoscutul.
― Nici o grijă, îi răspunse Bonacieux.
― Atunci crezi că soţia dumitale...
― S-a întors la Luvru.
― Şi n-a vorbit decît cu dumneata?
― Fără nici o îndoială.
― E lucru de căpetenie, înţelegi?
― Aşadar, ştirea pe care v-am adus-o e preţioasă...
― Grozav de preţioasă, scumpul meu Bonacieux, nu ţi-o ascund.
― Atunci, cardinalul va fi mulţumit de mine?
― Mai încape vorbă!
― Marele cardinal!
― Eşti sigur că pe cînd vorbea cu dumneata, soţia dumitale n-a spus nume
proprii?
― Nu cred.
― N-a pomenit de doamna de Chevreuse, sau de domnul de Buckingham,
sau de doamna de Vernet?
― Nu, mi-a spus doar că vrea să mă trimită la Londra pentru nevoile unei

17 Dionysios cel Bătrîn ― tiran al Siracuzei (405―367 î. e. n.). A construit o
închisoare subterană în stîncă unde îşi închidea victimele. Şedea ascuns
într-un loc secret construit în formă de ureche în mijlocul carierii, şi de unde
asculta şi auzea tot ce spuneau deţinuţii, plîngerile şi gîndurile lor.

persoane de vază mare.
― Trădătorul! murmură doamna Bonacieux.
― Tăcere! şopti d'Artagnan, luîndu-i mîna pe care, fără voia ei, o lăsă într-a
lui.
― Oricum, tot prost ai fost, ― urmă omul cu pelerina, ― trebuia să te prefaci
că primeşti însărcinarea şi ai fi pus mîna pe scrisoare; statul care se află în pri-
mejdie putea fi salvat, iar dumneata...
― Iar eu?...
― Ei, cardinalul, ţi-ar fi oferit un titlu de nobleţe!
― V-a spus-o el?
― Da. Ştiu că-ţi pregătea bucuria asta.
― Fiţi pe pace, ― îl încredinţă Bonacieux, ― soţia mea mă iubeşte la nebunie
şi mai e încă vreme.
― Neghiobul! murmură doamna Bonacieux.
― Tăcere! îi şopti d'Artagnan, strîngîndu-i ceva mai tare mîna.
― Cum, mai e încă vreme?! întrebă omul cu pelerina.
― Mă duc la Luvru, cer să vorbesc cu doamna Bonacieux. Îi spun că m-am
răzgîndit, înnod iarăşi firul chestiunei, pun mîna pe scrisoare şi alerg la
cardinal.
― Atunci, nu mai pierde vreme; eu o să mă întorc repede ca să văd ce ai
izbutit să faci.
Necunoscutul plecă.
― Mişelul! murmură iarăşi doamna Bonacieux, neputîndu-şi lua gîndul de
la soţul ei.
― Tăcere! stărui d'Artagnan, strîngîndu-i mîna mai tare încă.
Un urlet îngrozitor curmă deodată şirul de cugetări al celor doi îndrăgostiţi.
Era soţul doamnei Bonacieux care, băgînd de seamă lipsa pungii, striga cît
putea: "Săriţi, hoţii!"
― Vai, Doamne! ― şopti speriată doamna Bonacieux, ― o să scoale toată
mahalaua.
Bonacieux n-a încetat să strige timp îndelungat, dar asemenea ţipete prea
des auzite nu mai stârneau pe nimeni în strada Groparilor, unde casa
negustorului de mărunţişuri era de la o vreme destul de deocheată; văzînd că
nimeni nu-i sare în ajutor, Bonacieux ieşi din casă, urlînd cît îl lua gura;
strigătele lui se îndepărtau din ce în ce înspre strada Bacului.
― Şi-acum, că a plecat, e rîndul dumitale s-o ştergi de aici, spuse doamna
Bonacieux. Curaj, dar mai ales, multă băgare de seamă; nu uita că te-ai dăruit
reginei!
― Reginei şi dumitale! întregi d'Artagnan. Fii liniştită, frumoasă Constance,
mă voi întoarce vrednic de recunoştinţa ei: dar întoarce-mă-voi oare vrednic şi
de dragostea dumitale?
În loc de răspuns obrajii tinerei femei se rumeniră. Cîteva clipe mai tîrziu,
d'Artagnan ieşea la rîndul lui din casă, înfăşurat şi el, ca şi necunoscutul,
într-o pelerină uriaşă din care se vedea ieşind doar teaca unei spade nesfîrşite.
Doamna Bonacieux îl urmări din ochi cu acea îndelungă privire
drăgăstoasă, cu care femeia însoţeşte pe bărbatul pe care simte că-l iubeşte;
dar îndată ce-l văzu pierind după colţul străzii, se prăbuşi în genunchi şi
împreunîndu-şi mîinile, şopti rugîndu-se:
― Doamne, fie-ţi milă de regină! Doamne, fie-ţi milă şi de mine!