Mijlocitoarea

Prolog  

Câteodată tot ceea ce iţi doreşti este o simplă întâlnire. Cineva cu care să fii, indiferent dacă este pentru o singură întâlnire sau pentru totdeauna. Problema fiind, întotdeauna, că nimeni decent nu este disponibil. Aşadar, ce este de făcut? Aştepţi. Stai jos şi aştepţi ca el sau ea să apară. Atunci este momentul în care eu îmi fac apariţia. Majoritatea oamenilor nu mă văd. Cealaltă majoritate, cea care mă vede, mă cunoaşte drept fata de după carte sau fata din colţul claselor pentru deştepţi. Profesorii mă cunosc şi mă venerează drept domnişoara Devereaux. Cei extrem de puţini care îmi sunt prieteni mă cunosc drept Alyssa sau Lys pentru cei care sunt cu adevărat o specie pe cale de dispariţie. Însă nimeni nu mă cunoaşte drept persoana din spatele măştii tăcute acoperită de o carte. Şoaptele născute prin coridoare de cupluri aspirante şi stabilite. Şoapta care face acel cineva să se materializeze dacă doar dai drumul unui bileţel cu numele tău în vestiarul 242, al doilea vestiar din stânga, din aripa B a liceului. Persoană ce nu are un nume, cunoscută de unii drept... Mijlocitoarea sau pentru sufletele dramatice Misit. 

 Capitolul I 

 Alyssa

Întotdeauna mă mulţumeşte să merg pe holurile liceului Phoenix şi să observ cuplurile fericite de peste tot: în dulapurile pline de ustensile pentru curăţenie, răspândite prin holişoare, pierzându-se bucuroşi unul în ochii celuilalt. Chiar nu poţi să scapi de ei. Sunt peste tot. Mai ales acum, la începutul anului şcolar, când toţi sunt încă sub farmecul lăsat de glorioasele zile de vară. Toate aceste afecţiuni sunt un omagiu adus abilităţilor mele, un talent ce permite ca 90% din cuplurile mele să sfârşească fericite sau cel puţin într-o despărţire amiabilă. Iar în puţinele cazuri în care ei se despart, este întotdeauna din cauză că au avut pe cineva complet nepotrivit pentru ei. Nu vreau să caut scuze acum, dar mai întotdeauna a fost din vina lor. Da, accept sugestii şi cereri. Nu foarte des, deoarece oamenii nu îi spun Mijlocitoarei cum să işi facă treaba. Ei au încredere în judecata Mijlocitoarei mai mult decât se încred în ei înşişi, ceea ce este bine, deoarece eu ştiu, de obicei, ce vor mai bine decât ei. Şi se vede că persoanele cu care le grupez sunt mult mai potrivite decât cele pe care şi le-ar fi ales singuri.

- Tu.

Nu acord nici o atenţie vocii care mi se adresează, în timp ce mă aplec pentru a-mi deschide vestiarul.

- Şoricel de bibliotecă.

Vocea este adâncă şi masculină, rafinată, dar la fel de rece ca gheaţa. Mă forţez să nu răspund la tonul poruncitor şi să continui să îmi pun cărţile la locul lor.

- Mă ignori?

Incredulitatea din tonul său este amestecată cu puţin mai mult decât o idee de furie, la care eu trebuie să muncesc să îmi ascund râsul. Săracul copil, ignorat de un tocilar. Mă ridic leneşă, plictisită pentru a mă uita la el.

- Îmi cer scuze, nu eram conştientă că vorbeşti cu mine, tărăgănez, în timp ce mă ridic.

Ochii mei călătoresc pe un trup bine definit, îmbrăcat în haine de firmă, mult mai înalt decât structura mea mignonă, până când se opresc asupra unor enigmatici ochi de un gri-albăstrui închis. Cuvintele aproape mi se opresc în gât, atunci când văd cu cine vorbesc. Dacă ar fi fost un roman din secolul nouăsprezece, atunci cu siguranţă că aş fi leşinat. Din fericire este secolul douăzeci şi unu şi realitatea domneşte... cel puţin momentan.

- M-am adresat destul de clar, afirmă Declan O'Shea.

La oricine altcineva, aş fi etichetat acea afirmaţie drept replică, însă el nu se coboară la acele nivele. Toată lumea ştie asta. Replicile insinuează că el a făcut ceva pentru care să se apere, iar toată lumea ştie că aşa ceva nu este posibil. Nu, pentru că este Declan O'Shea, Prinţul de Gheaţă, cel mai bogat copil din liceu, cel în faţa căruia nimeni nu se opune. Atunci când el spune să sări, toţi ceilalţi se luptă pentru şansa de a întreba cât de sus.