Ultimul Cantec

He's here...

Din perspectiva Clarei.

Bine ca s-au terminat si orele astea odata. Acum sunt cu Karina intr-o caffenea, savurand o capuccino cu gheata si frisca. Karina si-a comandat doar un suc de portocale.
De cand am ajuns aici tot ma tine in suspans cu ceva ce vrea sa imi spuna.
Dar suntem aici de aproape o ora si deja mi-am pierdut rabdarea.
-O sa imi spui astazi?
O intreb eu a mia oara pe ziua de azi dar de data asta cu un ton plictisit, sorbind cea mai ramas din cafea.
-Of...nici nu stiu de unde sa incep....
-Karina! Tot ce aud de la tine de aproximativ o ora, este numai asta. Daca nu stii cum sa-mi spui, de ce m-ai mai chemat aici?
-Te-am chemat pentru ca vreau sa iti spun si o voi face.
Tonul ei este calm, dar in acelasi timp plin de emotii.
Ma las pe spatarul scaunului si incercand sa-mi calmez si eu tonul.
Las paharul de cafea pe masa si o privesc atent, fix in ochi.
-Deci?
Spun neluandu-mi privirea de la ea.
Ofteaza sonor, parca in incercand sa-si stapaneasca emotiile.
-Bun...deci, mai tii minte ora de spaniola, cand mai intrebat cu cine vorbesc si eu ti-am spus ca cu un tip?
-Da...
Raspund eu putin comfuza.
-Pai, numele lui e Tom, si in ultimul timp, am inceput sa ne cunoastem...
O vad incercand sa-si gaseasca cuvintele pentru a continua.
-Si...
Incerc sa o incurajez din priviri.
-Si atunci, el m-a invitat astazi sa iesim. Si eu nu stiu ce sa-i spun...si tocmai de asta vreoiam sa-ti spun tie.
Nu crezi ca e prea devreme pentru asta? Adica...ne cunoastem abea de cateva zile.
Trag o gura mare de aer in piept, o tin cateva secunde, i-ar apoi ii dau drumul.
-Eu cred ca ar trebui sa accepti. Spun foarte repede.
-Serios? Intreaba ea cu uimire in glas.
-Da...adica, daca tu asa crezi, de ce nu? Spun scotand paiul din paharul de cafea si jucandu-ma cu el.
-Multumesc draga mea! Tu mereu esti alaturi de mine cand am nevoie.
-Stiu. Spun simplu. Incepem amandoua sa radem si iesim din cafenea, indreptandu-ne spre masina ei.
:
:
:
Dupa ce ajung acasa, ma bag direct in dus.
Imi i-au doua prosoape albe si pufoase, gelul de dus cu aroma de trandafiri si periuta de dinti.
Ajung in baie, imi dau capotul gri, nu prea lung jos si il asez in cui. Dau drumul la apa, i-ar in minte imi vin imagini cu noaptea in care l-am vazut pentru ultima data. Fara sa imi dau seama ajung sa ma uit in oglinda, in timp ce aburii deja se imprastie prin baie, aburind oglinda.
Expir zgomotos si deschid usile cabinei de dus.
Pasesc inauntru i-ar pielea mea face contact cu apa nu prea fierbinte ce imi relaxeaza fiecare fibra din corp.
De ce trebuie sa existe secrete intre oameni?
De ce trebuie sa fie totul asa de deficil?
De ce daca este corect, se simte cresit?
De ce nu poti fii acolo unde vrei, cu cine vrei?
Poate pentru ca nimeni nu stie cu adevarat ce vrea.
Poate ca...poate ca atunci cand iti doresti ceva prea mult, nu te gandesti si ce ai nevoie.
Stiu ca in lumea asta sunt lucruri pe care inca nu le stiu. Sentimente pe care nu le-am simtit, dar atunci cand un lucru e corect, uiti cate greseli ai facut.

Dupa cateva minute, decid ca am stat destul. Si asa sunt destul de obosita.
Deschid usile cabinei si masesc pe gresia rece a baii.
I-au prosopul moale de pe cuier si mi-l pun in jurul corpului.
Ies din baie, indreptandu-ma spre camera mea.
Imediat cum ajung inauntru, nici nu mai stau sa ma imbrac, ma arunc direct in pat, desii sunt constienta ca voi uda tot sub mine.
Ma invelesc pana la gat si imi afund capul cat de bine pot in perne.
Peste cateva minute, cand sunt pe cale sa adorm, aud un ciocanit in usa.
Ma incrunt vizibil, refuz sa imi deschid ochii.
Ciocanitul se aude din nou.
De ce ave-am sentimentul ca asta se va intampla? Doar era normal....cum sa pot si eu sa dorm linistita? Adica, stiu ca e destul de devreme...dar de ce? De ce ma uraste universul?
Si de ce ma uraste persoana care se pare ca vrea sa treaca prin usa? Si de ce imi uraste usa?
-Ce? Strig din pat fara sa imi deschid ochii.
-Nu mai poate omu' sa doarma?
Continui eu cu o voce adormita.
Acea persoana se pare ca a intrat, de vreme ce o aud cum rade.
Eu nici nu stiu cine e, ochii mei refuza sa se deschida.
Aud sunetul perdelelor care mai devreme erau trase, i-ar o lumina ce imi deranjeaza ochii mult prea mult ma incomodeaza.
-Nu... Mormai eu. Tragele la loc si lasa-ma sa dorm.
Acel ras se aude din nou.
-Pai pe intunericul asta cum ai putea sa ma vezi?
Aceasta voce m-i se pare cunoscuta, intr-un fel.
Simt cum marginea patului se lasa in jos, pe semne ca acea persoana s-a asezat.
-Ce? Cine...
Dar cand imi deschid ochii si vad cine e, nici nu imi mai pot termina propozitia.
Ochii m-i se maresc instantaneu, i-ar pare ca gura mea este intre deschisa.
Uimirea de pe fata m-i se citeste de la o posta.
-Buna, nu te bucuri sa ma vezi?