Ultimul Cantec

To many secrets

Ies cu tata din casa si ne indreptam amandoi spre masina s-a.
-Tata? Intreb eu cand sunt aproape sa deschid portiera, dar o inchid la loc gandindu-ma la ce vreau sa spun.
-Da? Se aude glasul lui putin ragusit.
-Vreoiam doar sa-ti spun ca...indiferent cand de mult as creste, mereu voi fi fetita ta. Si mereu te voi iubi la fel de mult. Stiu ca esti mai mereu departe si...chiar as vrea sa stai mai mult cu mine, dar inteleg. Tot ce faci, faci pentru noi.

In tot acest timp tata doar statea si ma privea, fara sa spuna nimic.

-Nu imi spui nimic? Intreb eu afisand un zambet.
El ofteaza si isi pune mainile la piept. Are o postura dreapta dar fata s-a da de gol ca vrea sa spuna ceva.
-Cand s-a facut fetita mea mica asa desteapta?
-Am avut un profesor bun. Raspund eu. Tata ma i-a intr-o imbratisare de urs.
-Mi-as fi dorit ca mama sa fie aici. Spun eu cu capul in sacoul tatei.
-Stiu.
-Mi-e atat de dor de ea... Nu o s-o uitam niciodata, da? Imi ridic putin capul din sacoul tatei, ca sa il pot privi. Imi simt ochii putin umezi, si stiu ce urmeaza sa se intample.
-Cum as putea? De fiecare data cand te privesc, o vad pe ea.
Zambesc in timp ce imi sterg o lacrima ce mi s-a scurs pe obraz.
-Haide, o sa intarzii la scoala. Spune tata cu o voce usor incurajatoare.
Dau din cap aprobativ in timp ce ma despart din imbratisare si urc in masina.
:
:
:
Dupa o jumatate de ora de mers cu masina, ajunsesem insfarsit la scoala.

-Ne vedem mai tarziu, tata. Spun si il sarut pe obraz.
Tata doar zambeste, fara sa spuna nimic.
Deschid portiera, apoi cobor.
Inaintez cu pasi mari spre usile scolii.
Odata ajunsa pe holul scolii, incele galagia. Ma mir oare cum suporta profesorii atata galagie.
In timp ce ma indrept spre clasa de istorie, ma gandesc ce-o mai face Matteo. De cand a plecat nu a mai dat niciun semn de viata, exceptand biletelul pe care m-i la lasat pe frigider. De fapt mi-am adus aminte ca a spus Karina ca a mai sunat odata, in ziua in care ea a dormit la mine si eu am avut visul acela din nou.
Stai...ultima data a fost in a acea noapte...pana acum abisnui-am sa am acel vis in fiecare seara, dar de cand cu...de fapt, de cand cu...acel accident, si cu el,...m-i se pare ca lucrurile s-au schimbat putin.
Si ceva ca de acum in colo vor mai fii schimbari.
Ajung in clasa si ma asez in banca. Ora asta se pare ca nu o am cu Karina.
Of...intra si profesoara....pai, bun venit plictiseala.
:
:
:
In sfarsit s-a terminat ora asta, Doamne...urasc istoria. Profesoara este atat de plictisitoare....eu inca nu am inteles cum de am ajuns de la Emily nu stiu cum, la Wiliams al-2-lea.
Deja simt cum am nevoie de o pauza. Acum am matematica. Se vede ca astazi nu am noroc. Bun, hai sa inceapa dezastrul.

Din perspectiva lui Robert.( tatal Clarei)

-Exact asta spun de 3 ore! Tip la barbatul din fata mea care saracul, pare putin speriat.
-D-da domnule. Facem tot ce putem.
-Tot ce puteti? Daca facea-ti tot ce puteti, l-am fi gasit deja.
Pumnul meu face in contact puternic cu masa biroului.
-Da domnule.
-Continuati in continuare, sa nu va scape nimic.
-Da domnule.
Dupa ce raman singur in birou, ma asez pe scaun si incerc sa ma calmez.
Intorc usor scaunul spre fereastra sa privesc lumea, ce pare atat de mica. Oamenii circula grabiti pe fiecare strada.
Toata lumea alearga dupa ceva, dar niciodata nu se gandesc cine alearga dupa ei.
-Unde te ascunzi James? Iti jur ca te voi gasi intr-o zi...i-ar acea zi se apropie. Acea zi va fi ultima pe care o vei mai vedea. Iti promit. Te voi face sa platesti pentru tot.
O sonerie enervanta imi opreste gandurile. Apuc telefonul de pe masa, si d-au sa raspund, cand vad numele apelatului. Mana mi se strange in jurul telefonului atat de tare incat am senzatia ca se va sparge. Soneria continua sa se auda. Hotarasc sa raspund. Astept fara sa spun ceva. Un minut, doua, trei, deodata se aude un tipat de durere care ma face sa inchid imediat telefonul.
Inca unul....inca o viata luata de acest ticalos.
Stiam ca nu trebuia sa raspund.
Respiratia imi e din ce in ce mai grea.
Aproape ca mi se i-a aerul. Imi largesc nodul de la cravata si ma ridic de pe scaun. Incep sa ma invart prin tot biroul ca un caine in cusca gata sa atace.
Ma sprijin de masa biroului, simtind cum picaturi de transpiratie imi acopera fruntea.
Flurstrarea ma omoara, i-ar rabdarea ma ucide incet.
Nu mai suport toata sarada asta. Trebuia sa-l fi prins pana acum!
Trantesc cu putere tot ce era pe birou, dintr-o singura miscare.
Ma asez inapoi pe scaum si imi sterg transpiratia de pe frunte cu palmele. Imi pun coatele pe biroul gol si imi asez capul in maini.
Simt cum orice putere ma lasa si nu mai am rabdare.

Buna cititori, stiu, e ca e scurt, dar ma gande-am sa va mai las putin in suspans.
Stiu, sunt rea. Moahahaha 😂😂😂.
Va astept parerile si comentariile, va puup!!!❤❤