Ultimul Cantec

Close to a kiss

-Hahaha...da si apoi s-a inecet.
-Da, mai avea putin si cadea.
Tocmai ce am ajuns de la petrecere acasa. Sincera sa fiu...ma simt putin ametita...si daca va spun scine  e cu mine...O Doamne, daca afla tata, o sa iasa urat. I-ar eu ranjesc ca o idioata.
Si uite-ma aici...trantindu-ma pe fotoliu, cu...eu tot nu l-am intrebat cum il cheama.
-Am...stiu ca e o intrebare c-am ciudata privind tot ce s-a intamplat pana acum dar...cum te cheama?
Aproape ca imi vine sa mor in momentul asta.
Cum sa nu stiu cum il cheama?
-Hm...o intrebare c-am...cum sa-i zic...directa.
-Deci asta inseamna ca nu o sa-mi apui?
-Mm...poate. Dar in schimb, trebuie sa-mi raspunzi si tu la o intrebare.
Aha..joaca dur deci. Bine, accept provocarea.
-Bine.
-Asa. Tu esti prima. Doamnele mai intai, nu?
De ce nu ma pot opri din zambit?
Vine mai aproape de mine, asezandu-se pe marginea fotoliului pe care stau eu.
-Promiti ca o sa-mi raspunzi sincer?
-Da... Asta a sunat mai mult cu o urma de amuzament. Unghia de la degetul aratator imi sta intre dinti de ceva timp.
Se apropie mai mult de mine, pana cand ajunge sa imi atinga o suvita de par ce imi statea pe fata. O da usor la o parte, dar el tot acolo ramane. Ajunge sa ma priveasca adanc...pana cand simt un curent electrizant pe sira spinarii.
Buzele i se despart, atat de lent. Din nou pare ca timpul s-a oprit in loc.
Durerea de cap si-a facut simtita puternic prezenta.
Ochii m-i se impaienjanesc odata cu tot corpul care se lasa moale ca jeleul.
Pozitia pe care o aveam imi dadea dezavantajul de a ma dezechilibra usor.
Atunci cand simt ca alunec, din reflex ma prind de unica sansa de a nu face contact cu podeaua.
Pare ca casa si totul se invarte odata cu mine. Nu mai rezist sa ma tin, mainile m-i se fac de jeleu, bratele imi aluneca de dupa sursa de care eram agatata. Acum nu mai am nimic de care sa ma tin. Dar inca nu cad. S-au am cazut si nu mi-am dat seama. Nu conteaza, oricum nu mai pot vedea nimic.
-Shh...e in regula, te-am prins.
Asta e tot ce aud inainte ca ochii sa m-i se inchida intr-un intuneric profund.
:
:
:
Auuu!!! Capul ma omoara! Este cineva aici?
Stau asa de cateva secunde dar nu ma pot misca. Tot am impresia ca vorbesc, dar nu o pot face.
Ce s-a intamplat?
Incerc sa-mi deschid ochii, i-ar intr-un final, printr-o incercare supra omeneasca, reusesc.
Locul in care stau se misca s-au...nu, nu se misca, e doar capul meu care ma doare ingrozitor.
Sunt...asezata, s-au tinuta de ceva\ cineva.
Of...nu mai conteaza, oricum nu pot vedea nimic clar.
Stiu doar ca ceva se misca sub mine.
Vreau doar sa vad ce se intampla.
Asa sa vedem...ultimul lucru pe care mi-l amintesc este petrecerea, dupa care am ajuns acasa cu...Doamne, ce s-a intamplat. Aproape ca uit de durere si de toate. Imi deschid ochii imediat, ignorand totul. Incep sa ma ridic, i-ar acum pare ca acea sursa s-a prabusit cu tot cu mine.
-Auuu....serios?  Chiar era nevoie sa faci asta?
Ce? Cine a zis asta?
O nu, stai, iar vorbesc cu mine.
-Hmm...
Pe bune? Asta e tot ce pot?
Haide Clara, o poti face.
-Ce...
Imaginea devine din ce in ce mai clara,asta e bine. I-ar acum pot distinge lucrurile ce ma inconjoara.
Este ceva ce ma face sa zambesc. Un zambet. Cald. Ce imi alunga orice durere din corp.
-Esti bine Olaf? Se pare ca incepi sa te c-am topesti.
-Pentru unii oameni perita sa te topesti.
Acum acel zambet este unul de mirare. Dar si pentru mine este. De unde atata curaj, nu stiu.
Imi las capul pe spate, dar se pare ca nu am de ce sa il sprijin.
Desii...imediat imi vine o sursa de sprijinire si un alt zambet imi apare.
-De cate ori o sa mai trebuiasca sa ma salvezi?
Ochii m-i se inchid fara sa vreau, dar tin sa cred ca il pot vedea si fara a il privi.
Simt cum se apropie de mine. Isi atinge nasul usor de maxilarul meu, ceea ce ma face sa imi asez o mana dupa gatul lui.
Toate miscarile pe care le fac par inconstienta, i-ar acesta pare doar un vis frumos din care pare ca ma voi trezi curand.
-Ori de cate ori este nevoie.
Este aproape de mine. Doar ca acum nu ma mai priviste pe mine, sta concentrat asupra buzelor mele.
Eu doar il privesc, i-ar daca acum ar urma intrebarea inevitabilului, acum ar fii DA.
Pur si simplu ma face sa ma simt in atat de multe feluri...doar cu o provire...o atingere, un gest, un cuvant. Orice.
Cat de ametita as putea fii ca sa nu imi dau seama de ceea ce simt cand el este aici. De felul cum el ma face sa ma simt. De ceea ce se intampla in jurul nostru atunci cand noi suntem aproape. De orice lucru marunt ce prinde viata.
Cum sa nu imi dau seama ca incep sa ma indragostesc de el?
De zambetul lui. Vocea lui, de felul sau de a fii. De felul cum ma face sa fiu. Atat de vulnerabila in fata s-a.
De tot ce inseamna el.
Daca ar fii sa ma gandesc la viitor, sincer, da, mie frica de ce v-a urma, dar cand el este aici...cand noi suntem aici, simt ca v-a fii bine. Cu el v-a fii bine.
In atat de putin timp a reusit sa ma faca dependenta de orice inseamna el. Stiu ca v-a fii greu. Dar o vom face impreuna. Vom trece peste tot impreuna. El...da, stiu, este complicat. Dar noi suntem cei care complica lucrurile. Totul este usor atunci cand ii dam voie.
Trecutul lui, cine era...parintii lui...am atatea intrebari...cum se poate rezuma totul doar la una?
Mi-as dori sa aiba incredere in mine...sa imi povesteasca ce s-a intamplat. Pentru ca stiu ce este ranit. Se vede asta. Este ceva, un secret, s-au a fost ceva s-au poate cineva care nu il lasa sa mearga inainte. Dar voi avea rabdare. Il voi intelege, i-ar orice imi v-a spune, nu il voi judeca.
I-ar maine v-a fii o alta zi. Una in care poate voi afla mai multe. Dar astazi, vreau ca totul sa se rezume la asta. Atat. E perfect. Nu imi doresc altceva.