Next Shifting

Capitolul 16

PERSPECTIVA LUI DANIEL

Mă mișc extrem de rapid și o prind în brațe pe Aileen atunci când se prăbușește astfel încât să nu dea cu capul de ceva.Cineva deschide un geam și toate privirile se întorc spre noi.Kate e în stare de șoc și nici nu știe cum să acționeze.A rămas efectiv ca o statuie de piatră.Ochii ei sunt cât cepele și gura căscată.Noroc că nu mă blochez foarte des în situații limită.

Nu mai spun nimic, nu îmi cer niciun fel de scuze, ci ies cu Aileen în brațe din amfiteatru cu viteza luminii.Mă îndrept direct spre cabinet și aud pașii cuiva în spate.Îmi întorc capul pentru o secundă și o văd pe Kate alergând în urma noastră, dar timpul e extrem de prețios acum așa că nu mă mai opresc să o aștept.

Când ajung în fața cabinetului efectiv dau buzna și uit de tot ce înseamnă maniere, iar atât doctorița cât și asistenta se uită la mine ca la felul paisprezece.

"A leșinat, ajutați-mă!" zic eu disperat.

O așez pe pat și încep să îi controlez funcțiile vitale, timp în care doctorițele caută tot ce le trebuie pentru a mă ajuta să o scot pe Aileen din starea asta.Nici măcar eu nu știu ce să fac mai departe.Să îi dau palme peste față? Parcă așa se scotea o persoană din starea de inconștiență.

Încep să o lovesc ușor, poate-poate reușesc să scot cea mai mică mișcare de la ea.După câteva secunde sunt apucat de încheietură și dat la o parte, ca mai apoi să le văd pe doctorițe lângă ea.Sau asistente.Sau ce o fi ele.Cea care m-a tras de încheietură a fost Kate.

"De ce ai făcut asta?" o întreb.

Kate se uită pentru scurt timp în spatele meu, dar privirea îi revine la mine.

"Ești prea panicat și există riscul să nu îți dai seama cum lovești."

"Nu sunt panicat.Nu mă panichez în genul ăsta de situații."

"Și atunci de ce tremuri în halul ăsta?"

Îmi îngustez ochii de confuzie și mă uit la mâinile mele.Tremură ca toți dracii.

"Bună întrebare." zic la urma urmei.

"Ești mai speriat decât vrei să recunoști."

Îmi dau ochii peste cap și mă duc lângă Aileen.Și-a deschis ochii albaștri iar pe mine mă cuprinde un sentiment de ușurare.Are un prosop pe frunte, care presupun că a fost îmbibat în apă rece.Doar presupun.Nu își dă seama că sunt lângă ea.Mă așez pe scaunul de lângă patul ei și încerc să mă calmez.Kate are dreptate.M-am speriat mai tare decât vreau să recunosc.

Dar am acționat măcar.

Îmi împleticesc degetele cu ale sale și simt cum mă strânge ușor.Își întoarce capul până când privirile ni se întâlnesc și văd un zâmbet abia existent pe chipul ei.

"Cred că cel mai bine ar fi să fie dusă acasă.Dar mai dă-i câteva minute să se pună măcar puțin pe picioare." sugerează una dintre doctorițe, iar eu dau din cap afirmativ.

"Mă descurc eu să o duc acasă.Poți să mergi la ore." îi spun în șoaptă lui Kate și îi zâmbesc.Zâmbește și ea la rândul ei și iese pe ușă.

La urma urmei, cineva trebuie să aibă teoria de la materiile predate azi la care va lipsi Aileen, corect? Și cine altcineva să i-o dea decât prietena ei cea mai bună?

După ceva timp Aileen pare că se simte mai bine, dar nu suficient de bine încât să se țină pe propriile picioare.O ridic în brațe ca pe un bebeluș și părăsesc cabinetul.Mă duc spre parcarea liceului și încerc cumva să îmi deblochez mașina pentru a o așeza pe bancheta din spate.Am noroc că știu unde e blocul ei și e suficient de trează cât să îmi arate care e apartamentul ei.Intru unde mi-e locul și pornesc la drum înspre fostul meu cartier.Dacă mă străduiesc suficient de bine mi-l amintesc și singur, pentru că am mai condus-o o dată până în fața ușii.