Next Shifting

Capitolul 22

Nu fac altceva decât să îmi petrec toată ziua în casă și stând cu orele întinsă în pat holbându-mă la tavan.După cum am mai menționat, mă simt ca o legumă.Nu îmi vine nici să mă mișc, nici să vorbesc.Cafeaua băută de dimineață nu pare să fi avut vreun efect, pentru că nu îmi vine să fac altceva decât să dorm.Cu orele.Non-stop dacă s-ar putea.

Seara aud niște bătăi în ușă, așa că mă ridic să deschid ușa.Ai mei au ajuns acasă și e și soră-mea alături de ei.Ne salutăm și tata intră primul, cu bagaje în mână, pe care le lasă jos imediat ce pășește în casă.Soră-mea pare înghețată de frig și mama la fel.Cred și eu, la ce vreme mohorâtă a fost azi.

Gândurile îmi fug în altă parte și uit să mai închid ușa de la intrare și rămân acolo cu mâna pe clanță și cu privirea în gol, dar după câteva secunde simt cum cineva împinge ușa.Brațul îmi cade pe lângă corp.

"Ești bine?" aud vocea soră-mii și realizez că am rămas doar noi două pe hol.

Scutur din cap pentru a mă trezi la realiate.

"Ce? Da, sunt...sunt bine.De ce?"

Afișez cel mai fals zâmbet de care sunt capabilă.Tot trupul îmi e amorțit.Davina își apleacă capul într-o parte și ridică îngrijorată din sprânceană.

"Te-ai uitat în oglindă azi?"

"Normal, ca în fiecare zi.De ce?"

Încearcă să îmi ia chipul în palme dar mă smuncesc.Nu vreau să îmi analizeze fiecare trăsătură și fiecare urmă de plâns de pe fața mea.

"Ai ochii umflați.Și vocea îți e schimbată.Ce s-a întâmplat?"

"Nimic." spun pe un ton scăzut și mă întorc pentru a merge înapoi în dormitor.

Îi aud pașii în urma mea și după câteva secunde ușa dormitorului nostru se trântește.

"Nu e adevărat.Sunt sora ta, te cunosc prea bine.Spune-mi ce s-a întâmplat."

"Dacă îți spun doar că ai avut dreptate înțelegi la ce mă refer?"

"Asta depide în legătură cu ce am avut dreptate."

Mă uit la ea și aștept să se gândească.După scurt timp văd cum expresia ei facială se schimbă radical.

" Ce ți-a făcut?" mă întreabă la urma urmei pe un ton foarte apăsat.

"Mă bucur că te-ai prins."

Lacrimile îmi apar din nou, dar de data asta fac tot ce îmi stă în putință să nu izbucnesc în plâns.Nu trebuie să plâng chiar din orice, știm cu toții că nu imi place să par slabă în fața nimănui.

"Îl omor." zice ea.

"Nu e nevoie."

"Dacă te-a adus în starea asta, înseamnă că e nevoie."

Oftez puternic și îmi trec două palme peste chip.Mă doare capul din nou.

"Uită-te la tine, arăți de parcă nu ai dormit toată noaptea.Ba chiar mai rău de atât.Ai mâncat ceva? Ești palidă.Și vorbești lent, mult prea lent, chiar dacă probabil nu îți dai seama.Iar tu ești genul ăla de persoană căreia i se spune mereu că vorbește prea repede."

Îmi întinde mâna și îmi face semn să i-o apuc.Inițial o privesc cu confuzie, dar după procedez conform îndemnului său.

"Chiar și de mișcat te miști încet." spune ea.

"Abia sunt în stare să mai respir, dar minte să mă mai și mișc.Nu am pic de vlagă în mine."

Toată viața s-a cam scurs din mine.Știu că sună dramatic dar altfel nu știu cum să mă exprim.