Next Shifting

Capitolul 24

PERSPECTIVA LUI DANIEL

Am văzut-o pe Aileen.Exact în fața ochilor mei.Iar eu nu am fost capabil de altceva înafară de privit în gol și de tremurat ca o vargă.

Nici măcar nu mai părea supărată pe mine.

Asistentele se chinuie să îmi dea apă sau să îmi dea ceva să mănânc.Dar eu simt că îmi vine să vomit numai cât respir.Cabinetul se învârte tot cu mine și în loc de două femei în halate albe, eu văd patru.

Mă doare stomacul.Mă doare și capul.Îmi arde fața și îmi vine să leșin din nou.Ce mama naibii? Zici că nu am mai experimentat un amărât de leșin în viața mea! De ce îmi reacționeză organismul atât de urât?

Abdomenul mi se încordează puternic și mă apucă greața.Asistentele observă lucrul ăsta și mă ridică în șezut ca să nu mă înec, apoi mi se pune în față ori o găleată, ori un lighean, ori alt rahat de genul ăsta.Abia dacă văd clar deci nu pot să îmi dau seama ce e, iar în secundele următoare vărs și ultima fărâmă de speranță din mine și probabil un plămân.

Mă prăbușesc cu capul pe pernă și îmi simt membrele tremurându-mi din nou.

"Trebuie să mănânci ceva." îmi spune una dintre asistente.

"Tocmai ce am dat la rațe." reușesc să îngaim."Cum naiba ar trebui să mănânc?"

Abia pot să articulez două cuvinte cum trebuie.Dar acum serios, cum se presupune că ar trebui să mănânc eu ceva fără să vărs după două secunde? Nici măcar apă nu îmi trebuie.

Se aude un ciocănit la ușă și îl văd pe Tyler intrând.

"Ești mai bine?" mă întreabă.

Dau din cap, dar prin "mă simt mai bine" nu înțeleg decât "sunt treaz și cam atât".Că prea bine nu am cum să mă simt deocamdată.Și exact asta încerc să și exprim.

"Nu vrei să te duc acasă?"

Nu.

"Mhm." spune gura înainte de a se conecta la creier.Să-mi bag.

Nu vreau să mă vadă nimeni așa și cu atât mai puțin să îmi stea părinții pe cap.

"Eu spun să îl mai lași puțin." intervine una dintre asistente."I-a venit rău acum câteva minute."

Și totuși am nevoie de patul meu confortabil.

"Tyler..."

Ochii verzi ai amicului meu se întorc înapoi spre mine.

"Te rog...du-mă acasă." mormăi.

Nu am crezut că o să îmi schimb părerea așa repede, dar pur și simplu nu am chef să mai insiste asistentele să mănânc.

"Trebuie să mai stai puțin.Tocmai ce ai..." intervine asistenta din nou.

"Am spus că vreau acasă!" spun din nou de data asta pe un ton ceva mai puternic, poate chiar răstit și fără să mă mai bâlbâi.

Cu ajutorul tovarășului meu reușesc să mă ridic de pe așa-zisul pat din cabinet.

"Mulțumim mult de ajutor." le spune Tyler asistentelor."Dar dacă vrea acasă, o să meargă acasă.Mă ocup eu de asta."

Nu mă întrebați cum și în ce fel, dar reușim să ajungem la mașină.Ne ia zece minute, dar reușim.Mă așez pe bancheta din spate și îmi sprijin chipul în palme.

"Încearcă să stai treaz." aud de pe locul șoferului."O să te duc acasă cât pot eu de repede."

Perfect.