Lovitura Mortala

Capitolul 10

AYLIN

Am așezat paharele pe masa si am luat desenele in mana. Imi este foarte greu sa vorbesc despre trecutul meu. O parte din trecut se află în aceste portrete.

- Daca nu vrei sa vorbesti, nu te oblig. Pot observa ca este un subiect destul de dureros pentru tine.

-Oricum va trebui sa îți spun, nu voi putea ascunde asta la nesfârșit. Poate imi va face si mie bine sa vorbesc cu cineva despre tot ce s-a întâmplat.

-Poti avea incredere in mine Aylin. Am tras are adânc în piept și m-am uitat la primul portret. TATA.

- Aici este tatăl meu, si ii arat primul desen. Oare ce puteam sa ii zic despre el? Ca a fost unul dintre șefii cei mai importanți ai unei mafii? Nu,va fugi mâncand pământul.

-Seameni foarte mult cu el. Va trebui să mă pregătesc psihic cand va veni momentul sa il întâlnesc.

- Nu cred ca trebuie sa iti faci griji pentru asta. El....el, nu mai este. Christopher isi ridica ochii la mine si ii pot citi compătimirea din privire.

- Imi pare rau, iubito. Daca....

-Hai sa trecem peste, te rog! Stiam ca urma poza lui Rachel si atunci chiar ca voi izbucni în plâns. Lasă portretul tatei pe masa si urmatorul este al lui Esteban.

-El este fratele meu mai mare, Esteban. Este militar in Fortele Navale ale Statelor Unite.

- Nu iti este dor de el?

- Nu l-am mai văzut de doi ani. Dar nu cred ca trebuie sa isi faca griji pentru mine. Are acasa o fiică de numai 6 anișori care intreaba in fiecare zi de el.

- Mai aflu multe surprize?

-Familia mea este compusă numai din surprize. Am început amândoi sa râdem si urmatorul portret este al mamei. Ea este mama, Rosalinda.

-Semeni mai mult cu tatăl tău. Aveti aceași privire, aceași atitudine. Mama ta pare mai blândă, Esteban seamănă cu ea.

-Esteban nu prea a avut copilărie. Tot ce a știut să facă până a terminat liceul a fost sa stea închis intr-o camera si sa studieze la violoncel.

-Violoncel? Iar el acum este.....militar?

-Și pe noi ne-a uimit această decizie a lui. Eram convinși că va aplica pentru Yalle dar se pare ca s-a întors la 180 de grade. Eu eram singura care știa de intenția lui. Il acopeream mereu cand se ducea la antrenamente cu toate că dacă i-ar fi spus alor mei, ar fi înțeles.

-Tu ai vrut sa te faci din totdeauna arhitecta?

-O,nu! Am avut si eu pasaricile mele la cap. Christopher a lăsat fotografia mamei jos si următoarea era cea a lui Alejandro.

-Tot fratele tau?

-Fratele meu mai mic, Alejandro. El este cel care a venit în acea seară la mine. El este singurul care a rămas în Spania, cu mama. Urmează inevitabilul.

- Ea.....este Rachel. Surioara noastra mai mică. Simteam cum imi curg lacrimile dar de cate ori ii vad portretul imi aduc aminte de cum a murit sau mai bine zis cum am lasat-o sa moara.

- Sa nu imi spui ca si ea.....

-Ba da, a murit. Împreună cu.....tata. Am simtit cum m-a luat in brate. Plângeam în hohote după atâta timp in fata cuiva. Imi era al naibii dor de ei.

- Imi pare rau ca te-am pus sa imi zici despre ei. Nu mai plânge! Sunt aici Aylin, mereu voi fi langa tine.

- Imi este dor de ei Christopher. Imi este dor de tata care ma certa mereu cand făceam ceva gresit, imi este dor de Rachel care pur si simplu cand se uita la noi,ne făcea ziua mai buna.