Iubire la limita infinitului

Va trăi?

Cristi povestește...
Când dau să ies din salonul ei,aparatele la care era conectată încep a bipăi rapid.Ma întorc la ea și îi văd mâna mișcându-se.
Eu:Rezistă,iubito!Voi chema un doctor la tine!
Ies pe salon și încep a striga după doctori.Diana,Vlad și Valentin se panichează întrebându-mă toți ce s-a întâmplat.Doctorul vine grăbit cu alți doi asistenți și ne spune sa ieșim din salon.
Diana:Ce s-a întâmplat?De ce au venit doctorul și asistenții atât de grăbiți?
Eu:Păi...Eram la ea în salon și ii povesteam despre cum e aici si când am dat să ies pe ușă,toate aparatele la care era conectata au început sa bipăie și ea și-a mișcat mâna.
Diana:Și-a mișcat mâna?
Eu:Da.
Diana:Nu pot sa cred!Își revine!spune sărind și luându-l în brațe pe Valentin.
Eu:Acum trebuie doar să așteptăm și sa vedem ce zice doctorul.
După câteva minute de așteptat,doctorul a ieșit din salon.
Doctorul:Am o veste bună pentru voi care sper să vă bucure.Pacienta s-a trezit și este bine.După felul în care arăta ficatul ei și după doua săptămâni în care a stat în comă,nu i-aş mai fi dat multe șanse.Dar din fericire,pacienta este puternică și a învins orice pericol.Are pentru ce lupa și pentru ce trăi.Trebuie să o mai ținem doua zile sub observație iar apoi îi vom da drumul acasă.
Eu:Este treaza?
Doctorul:Da.Tocmai ce s-a trezit.
Eu:Putem intra la ea?
Doctorul:Desigur!Puteți intra doar că nu vreau să o obosiți prea mult...Abia ce s-a trezit.Va veni o asistenta mai târziu la ea să îi aducă pastilele și ceva de mâncare,iar apoi sa ii facă analizele ca să fim siguri ca nu mai are nimic...spune și pleacă dar nu înainte de a mă bate prietenos pe umăr.
Intrăm ușor la ea ca sa nu o speriem...Se juca cu micul clește ce îl avea pus pe deget.Ne-a observat și a rămas uimită...
Silvia:Voi...
Ma duc și o iau în brațe nu prea tare ca sa nu o lovesc și o sărut apăsat ca și cum nu aş mai fi văzut-o de o veșnicie.
Eu:Ce dor mi-a fost sa te țin în brațe!
Silvia:Iubitule...spune ușor.
Eu:Shh...Gata...Sunt aici!
După ce am mai luat-o o data în brațe și am sărutat-o pe creștetul capului,a venit rândul Dianei...Aceasta plângea...Plângea...Și chiar foarte tare.
Silvia:Nu...Te rog,nu plânge!Știi ca atunci când plângi,ma doare inima...Nu mai plânge.
În zadar au fost cuvintele Silviei deoarece aceasta plângea la fel de tare.
Silvia povestește...
Eu:Diana...te rog nu mai plânge.Uite!Sunt aici!Sunt cu tine...Și nu mai plec vreodată!
Diana a strâns-o tare în brațe și i-a dat un pupic pe obraz.
Diana:Să nu mai pleci vreodată!Nici nu știi cum m-am simțit fără tine!spune plângând.
Eu:Promit ca nu mai plec!Nu te voi mai lăsa vreodată singură!
Diana:Să nu o faci...Tu te gândești puțin cum puteam trai eu fără tine?
Eu:Nu te mai gândi la asta!Acum sunt aici cu tine...cu voi!Și nu voi pleca vreodată!
Diana:Te iubesc!spune luând-o iar în brațe.
Eu:Și eu!spun stergandu-i lacrimile iar ea pe ale mele.
După doua ore...
Eu:Iubitule...Unde este copilul?
Cristi:Păi...Copilul s-a născut prematur...Și acum este la incubator.Nu știm dacă va trai sau nu...Trebuie doar să ne rugăm la Dumnezeu...
Eu:Cristi...Am pierdut un copil...Nu vreau să pierd altul!spun plângând.
Cristi:Va fi puternic exact ca mama lui.Va trăi!Vei vedea...
Eu:Vreau să îl văd.
Cristi:Bine.
Mă așează ușor în scaunul cu rotile și ieșim din salon.Nu îmi place scaunul ăsta dar nu am de ales.Nu pot merge momentan pe picioarele mele.Ajungem în fața unui geam mare de sticlă...În camera erau multe incubatoare cu bebeluși...
Cristi:Uite-l pe al nostru...
Îmi arată un incubator cu un fluturaș albastru pe el iar pe fluturaș scria Munteanu Robert Ștefan.Băiețelul era foarte mic...Atât de mic.Îşi mișca mânuțele în sus și în jos...Era atât de frumos...E fiul meu.Trebuie să trăiască.Nu vreau să mai pierd un copil...Nu m-aş ierta niciodată pentru asta.
Eu:Se va face bine?
Cristi:Asta depinde doar de el și de Dumnezeu.
Eu:Vreau să fim o familie fericita...alături de ambii noștri copii...Nu doar de unul....

P.S:Capitolul necesită corectare.