Depresia lui Jace

5: Încercări

  Jace

         In facultate, obisnuiam adesea sa ies la final de saptamana, intr-un loc destul de popular printre noi, studentii, ce nu se omorau cu invatatul. Daca nu aveai prea mulți bani, dar aveai prieteni, clar te duceai acolo in fiecare final de saptamana. Adevarul e ca nu imi placea nici atunci si nici acum, locul ala. Ieseam acolo, doar pentru ca colegii mei, considerau dugheana aia cool si foarte in voga. Veneau des aia de la conservator acolo. Organizau pe nepusa masa, seri de karaoke si nu mai puteai sa te simți bine, din vina lor. Brusc, dugheana aia cu bere ieftina si muzica mai veche, decat povestile mamei cum si-a intalnit ea barbatul... devenea scena X Factor. Ma asteptm din minut in minut, sa apara cineva si sa țipe in gura mare "Ești cel pe care noi il cautam. Bun venit in etapa urmatoare!" 

        Pentru mine, ce erau serile de vineri? Era un motiv ieftin, pentru a bea intr-o infundatura si asta avea sa ramana si mult mult mai apoi! 

       Mi-a fost simplu asa. O vreme. Mascam ceea ce simțeam cu un zambet fals si mai terminam o sticla de Ursus Brun, ma gandeam pentru un moment, ce s-ar intampla daca as disparea si ma uitam la oamenii ce erau si ei cu mine la masa. Era jocul meu preferat, dupa ce dadeam gata si a 4 sticla si ma plictiseam de jocul ala tampit de Kings. Avea vreo unul dintre oamenii aia, sa-si dea seama vreodata, ca nu imi mai doream sa traiesc? Ar fi ghicit careva, modul in care eu as fi ales, sa dispar? Imi placea sa las mici indicii. Chiar si asa... am ajuns singura la concluzia ca, nimeni nu ar realiza. Nimeni nu m-ar opri. Nimeni nu m-ar salva. Nimeni nu mi-ar zice sa nu o fac. In schimb, daca unul dintre ei ar disparea... as fi rapid luata la intrebari... ca de ce nu am fost atenta la detalii. De ce nu l-am oprit... de ce... nu am fost acolo. 

        Cand m-am instrainat de oameni, de locuri, de amintiri... am deschis larg ochii, am simțit ca raman fara aer, inima imi bate puternic si ca mereu, sunt doar eu cu mine si gandurile mele, la final de zi. Cand in final se face liniste, imi auzeam vocea interioara si parca reuseam in final sa pun cap la cap, ceea ce in anumite momente sau peste zi, nu am putut sa fac. Nu mai eram in dugheana aia, nu mai eram cu oamenii ce nu aveau sa imi fie cu adevarat prieteni, nu simțeam fumul de țigara sau nu mai auzeam racnete, nu mai eram la jobul ala de rahat, ori la un curs pe care nu il pricepeam. Eram din nou si din nou, singura, in apartamenul de la parter, intinsa pe covorul din sufragerie. Ma uiam la medicamentele de pe masa, la cuțitul de care imi era teama sa ma ating si mai numaram inca o data in gand, cați ani am reușit sa adun... mi-o aminteam pe mama lasandu-ma plangand in hol, cand a decis sa plece, imi aminteam ca nu am cum sa iubesc... ma mințeam ca nu e inca momentul sa pun capat jocului. Induram. Pana la urma, nu despre asta era viața? 

        Dar chiar si asa, imi aduc des aminte de serile petrecute in maghernița aia. Chiar si acum, rememorez multe dintre serile de acolo, chiar daca nu imi mai aduc aminte bine, fețele celor cu care am stat la masa, ce discuții am purtat sau pe ce muzica am dansat.

*******

        Aflat in zona cu cluburi de noapte si cluburi de striptes, cateva taverne cu specific arabesc si grecesc, undeva chiar la subsol, aveai sa gasesti si locul ala, ce mereu abunda de oameni. Se promitea mereu ca in viitorul apropiat aveau a aduca si muzica live... nu se intampla niciodata. Lumea insa tot se inghesuia acolo. Berea mereu mi se parea avand gust de apa si taria aducea mai mult a suc. Dar... poate eram doar eu, cea pusa pe harta si atenta la detaliile astea...

        -Locul asta e de cacat, mi-a zis Hana, aruncand o simpla privire in jur, de cum a si intrat pe usa aia de lemn, verde si scorojita. Chiar vrei sa ramanem aici? E un club mai fain, la cateva strazi distanța. Au pana si bautura mai buna, chiar.

        Eram prezenta si nu prea. Regretam ca venisem sa ii vad, dar doream atat de tare sa le arat ca eu chiar sunt foarte bine si fara ei. Ii uram. Ma urau si ei la randul lor, insa noi inca petreceam timp impreuna, mintind ca suntem prieteni. Atat de toxica, puteam sa fiu.