Depresia lui Jace

54: Moon knows better

         Codul de la intrare, s-a auzit rapid si usa apoi s-a deschis. Jace, mai posomorata ca zilele trecute, si-a aruncat rucsacul in hol, renuntand rand pe rand la jacheta si sapca, pana si la adidasi. A ramas insa in micul hol, fara a-si gasi puterea de a inainta mai departe. Era de cosmar. Cine sa creada, ca se ajunge intr-un punct ca ala?

         Usor anxioasa, s-a uitat spre partea cealalta de hol, vazand ca papucii de casa ai Hanei, sunt neatinsi. Ea... nu era acasa. Din nou, nu apucau sa vorbeasca, ajungand si mai mult sa se indeparteze una de cealalta. 

         In picioarele goale, pe parchet, a ajuns sa mearga spre balcon, cu pasi marunti si nesiguri. Si-a scos telefonul, sperand ca macar Alexander sa ii fi raspuns la mesaj, dar lucrul ala nu era nici pe departe posibil. Mesajul ala, de mai bine de patru ore, era inca in stadiul de livrat si atat. Frustrarile s-au adunat insa si mai mult, cand pe canapeaua din living, a vazut cateva obiecte de-ale Hanei, realizand astfel ca ea fusese pe acolo, dar plecase, doar pentru ca nu dorea sa dea ochii cu ea.

        Sa fii fost din nou la Bloom?- s-a intrebat, de cum a ajuns pe balcon, privind trista spre floraria ce se inchidea deja la ora aia. Parea ireal, dar lucrurile acolo, chiar se destramasera, in cel mai urat mod cu putinta. Promisiunile pe care si le-au facut anul trecut, erau minciuni. Faptul ca trebuiau pana la final sa ramana impreuna, trecand cu bine astfel peste toate obstacolele alea, nu era un lucru realizabil. Cateva luni mai tarziu, Jace, era prima ce intelegea ca minciunile alea nevinovate, ajunsesera sa cauzeze si mai mult rau, de cat isi inchipuise.

        S-a intors scarbita in living, dand hainele Hanei jos de pe canapea, si lasandu-le sa cada la voia intamplarii pe podea. A luat loc si lipsita de chef, si-a intins picioarele peste masuta mica din sticla, lasandu-se pe spate. Liniste, intuneric si furie. Cele trei nu aveau sa duca la ceva bun. 

        A renuntat dupa doua ore, sa o mai astepte pe Hana. Resemnata, a mers spre camera sa, schimbandu-se si incercand sa doarma. Avea un program incarcat si asa... dimineata avea iarasi sa repete in sala cateva ore, apoi trebuia sa mearga la munca si apoi la cele doua cursuri din acea seara. Nu mancase nimic nici in acea zi. Teama de a nu vomita tot si de a cadea apoi la podea tintuita de durerile de stomac, nu o lasau sa isi duca viata in tihna.

       Numerele de la codul de acces, s-au auzit, chiar inainte ca Jace sa atipeasca. Ochii ei ageri s-au deschis, ridicandu-se pe data in fund si uitandu-se spre usa, crezand ca in urmatoarele clipe o va vedea pe Hana, reusind sa o opreasca mai apoi, pentru a discuta... 

        -Noi nu facem insa asa! La noi salile sunt extrem de mari. Serios, Zowe! Daca e sa raman acolo, sa stii ca nu as regreta!

        -Ti-am zis deja, Hana. Nu ai fost la noi. Bloom a fost cam beata in seara asta, nu crezi? I-am zis sa se opreasca dar nu a vrut deloc sa ma asculte. Pacar ca Ran a lucrat.

        -Ran... Chase... Dieter... Jace! Astia patru sigur pun ceva la cale!

        Hana nu era singura. Jace le putea auzi atat de bine dar nici ca s-a sfiit pret de un moment sa se gandeasca sa se ridice din pat. S-a asezat la loc, intorcandu-se cu spatele spre usa, ascunzandu-si trista capul printre perne. Ce isi inchipuia ca o sa se intample? Ca se vor impaca?!

        -Usa asta era deschisa? a intrebat Hana naiv, aratand spre usa usor intre deschisa de la camera lui Jace. Nu i-am vazut incaltamintea in hol. O fii venit acasa?

        -Daca fraiera aia, era deja aici, nu crezi ca deja o stiam? Haide! Mi-ai zis ca ne uitam azi la episodul ala de promovare al companiei tale!

        Usa de la camera Hanei s-a auzit trantindu-se. Cateva secunde mai tarziu, televizorul ei era deschis si lumina aprinsa. Vocea stridenta a Hanei, reusise sa acopere tot golul resimtit de Jace cand a ajuns acasa. Rasetele lui Zowe, au reusit la randul lor sa alunge toata linistea. Singura ce se simtea in plus, era doar Jace... in patul ei, cu ochii tinuti stransi, repetandu-si intr-una ca e bine, cand nu era deloc astfel.