Depresia lui Jace

79: Hell and Heaven

****RAN****

Nu am avut chef de drame.

        Am petrecut intreaga zi, doar cu Chase si noii colegi. Incet, dar sigur, am inceput sa ii invat pe toti pe nume. In continuare, ma uitam usor nedumerita la Yu, ce nici vorba sa stea alaturi de fete. Tipa aia, prefera mereu sa stea singura si sa isi analizeze atent miscarile. Oarecum o invidiam. Era calma si atenta la tot.

        O vazusem ieri la auditia lui Jace dar nici ca tipa a stat cu noi sa vorbeasca. S-a uitat la Jace si de cum ea ne-a privit pe geam, Yu a renuntat la atitudinea aia glaciara si si-a ridicat mainile in aer, facand semn ca totul e bine. Zambea iar Jace radia. Cele doua se stiau?

        Macar primisem inca o veste buna, in acea zi! Jace si Hana, reusisera cumva sa se impace. In final, apareau si lucrurile bune.

        -Ran! mi-a zis pe nume Chase, cand s-a apropiat de mine. Era finalul orelor de la agentie, cand se intampla asta. Cu o atitudine sarmanta, mi-a spus: Azi trebuie sa plec mai repede. Nu pot sa raman peste program. Lucrez suplimentar la restaurant. Te superi daca mergi singura?

         Isi asezase prosopul pe cap si mi-a zambit calm. Ramasese intr-un maieu ce acum era ud din cauza transpiratiei si pantaloni largi. I-am spus la randul meu ca nu e cazul sa isi faca griji. Aveam mai mult timp liber in acea zi si nici ca ma grabeam sa ajung acasa. Ma bucuram de asemenea ca nu aveam sa raman singura in sala. Inca cativa noi veniti, au preferat sa mai ramana si sa repete.

         Jeong, a ramas si el intr-un colt, mai retras. Si-a asezat telefonul pe parchet si s-a aplecat usor asupra lui, uitandu-se din nou la ceva si apoi dorind sa execute miscarile pe care le si vedea acolo. M-am intors apoi spre oglinda si am tras adanc aer in piept. Doream din tot sufletul, sa ajung in atentia tuturor!

         Nu am mai plecat de acolo. Am mers sa imi iau mancare de jos si am ramas apoi in gradinita din spate. Am terminat de mancat si am urcat iar la etaj, dorind sa mai invat cate ceva, de la dansatorii ce faceau asta de ani buni.

****

        Mi-am luat pe fuga la revedere de la fetele din vestiar si am fugit catre statie, cand am vazut cat de tarziu se facuse. Am dat insa peste Jeong pe scari, reusind ambii sa ne ciocnim. Atat eu cat si el, ne grabeam catre statie. Nu ne-am zis nimic. Am mers insa impreuna catre autobuz, sperand sa prindem ceva rapid. Nu am avut insa norocul ala. In fata noastra, ultimul autobuzul a plecat. Ambii, am ramas sa ne uitam unul la celalalt, tragandu-ne si sufletul. 

        -Putem incerca la metrou? a intrebat el, uitandu-se usor nedumerit in jur. E prea tarziu oare? Daca alergam putin, am avea sanse inca sa prindem ceva. 

         M-am comformat pe deplin situatiei si m-am pregatit sa fac tot posibilul, sa ajung rapid. In apropiere de statia de metrou insa, am vazut o pisica ranita si am abandonat. Nu iubeam oamenii, pe cat reusisem sa iubesc in viata mea, animalele. M-am uitat speriata la biata fiinta neajutorata si mi-am bagat picioarele. Am preferat sa ma duc sa ma uit ce s-a intamplat.

        -Du-te tu! i-am strigat. Inca ai sansa sa prinzi metroul. O sa iau taxiul. Ne vedem maine in sala!

         M-am dus catre bietul animal, sarind un gard de protectie si alegand sa merg pana in strada, pentru a lua pisica ce un picior il avea deja sfarmat. M-am intristat pe data sincer. Imi amintea atat de bine de biata Tzuyu de acasa... si chiar de nu ar fii fost asa, e un biet animal nevinovat!