Depresia lui Jace

70: Remember me like your favorite song

*****JACE*****

     -Oamenii ca tine... ma sperie, am rostit fara sa gandesc. Voi sunteti atat de greu de citit. Niciodata nu stii daca poti avea ingredere sau nu, intr-un om ca tine. Mereu ascunsi, misteriosi si manati de ceva nestiut. Asa sunteti voi.

     Am realizat tarziu ca, eu chiar plangeam. Am simtit lacrimile pe obraz si de indata mi-am dus mainile, stergandu-le. 

     -Crezi asta? m-a intrebat cand a vazut ca tac. Nu crezi ca toti, ajungem sa ascundem lucruri, poate sacrificand fericirea noastra, pentru binele celorlalti?

     -Eu cred ca, fix asta ii raneste pe oamenii de langa noi. Ma ai pe mine exemplu in situatia asta. Fetele au tot dreptul sa ma urasca. Nu am fost chiar sincera cu ele... nu am fost nici macar sincera cu mine. Am crezut ca daca imi voi sabota auditia, le voi face pe ele sa para mai bune si astfel... cineva le va alege. Nu am visat sa fiu idol si nici nu am o dorinta acerba de a ajunge unul. I-am promis insa lui Chase, ca voi incerca. Poate chiar asta ma mai tine aici: o promisiune copilaroasa...

     -Nu am inteles niciodata prietenia dintre tine si Chase.

     M-am uitat la el si am vazut cum ia o mica petricica si o arunca in apa. Acele mici valuri ce se unduiau pe suprafata apei, m-am facut sa oftez. Nici eu nu pricepeam, prietenia cu el... poate faptul ca ambii eram distrusi in clipa cand ne-am intalnit, ne-a adus impreuna.

      -Trebuie explicata? A fost langa mine, cand nimeni nu a observat cat de distrusa sunt... am ramas langa el, cand voi erati prea preocupati cu vietile voastre. 

       -Ar fi mai bine sa nu te bagi si mai mult. Nu stii despre ce vorbesti.

       -Nu? am intrebat usor furioasa. Cand Chase era sa moara de supradoza, ghici de la cine avea droguri? Cred ca ma uit la el deja. Cand Chase a fost dat afara la universitate, voi erati prea preocupati cu bataile voastre de strada si prostiile pe care le faceati. Cand Chase... 

       Si m-am oprit. Mi-a venit in gand rapid cum l-am intalnit si mai ales ce faceam in momentul ala asa ca am preferat si mai tare sa imi strang picioarele la piept. Eram singura. De ce nu doream sa accept asta?

       -As prefera sa nu avem aceasta discutie, de vreme ce nu stii intreaga poveste, a acelor evenimente. 

       -E prietenul tau si tu l-ai lasat sa isi faca rau. Cum vine asta?

       -Cele doua de la mine, nu sunt tot prietenele tale? Si cu toate astea, le-ai abandonat.

       -Nu le-am abandonat. E o diferenta intre a abandona un om si a pleca din viata lui, caci asta isi doreste sa faci. Nu are nici-un rost sa raman acolo, daca ele nu ma vor. Trebuia sa fii inteles asta, de luni cand noi la facultate...

       Si m-am oprit din nou. Jun nu merita sa stie atat de multe. 

       Se juca cu bricheta in mainile lui, dar nici vorba sa aprinda o noua tigara. Era insa atent la mine. De cum a observat ca nu vorbesc, s-a intors iar spre mine.

        -Ce s-a intamplat acolo? m-a intrebat calm. Daca iti e usor sa vorbesti in engleza, o poti face. 

        -Nu. Nici macar engleza nu e limba mea materna, am raspuns trista. Familia mea e atat de mixta, ca am ajuns la randul nostru sa folosim engleza, doar ca sa ne intelegem intre noi mai bine. 

        -Si atunci, ce s-a intamplat acolo?

        Sa nu ii fi zis deja Ken si Park? Ma mira sincer. 

        M-am ridicat insa de acolo, dorind sa ma plimb. Nu mai voiam sa stau pe loc. Din urma mea, Jun s-a ridicat si el rapid, urmand sa mearga la doar cativa pasi distanta de mine. Nu puteam intelege, ce trece prin capul sau. Ma simteam dezbracata de secrete, la modul in care chiar el ma facea sa le zic singura, fara sa regret ca o fac.