De la natural la supernatual

Capitolul 1

Capitolul 1

  Încerc să mă trezesc la realitate. Viața nu face parte dintr-un film S.F. Aș fi vrut asta.

  Să mă prezint: mă numesc Kira. Sună a nume de fată disprețuită. Nu cred că voi avea niciodată prieteni adevărați. Adică, ce fel de persoană nu se oprește din citit nici vara și e obsedată de serialele fantastice? Da, eu sunt. Viața mea a fost plină de peripeții și am ajuns să fiu și apreciată..

  De când eram mică eram o fată retrasă. Nu îmi plăcea să mă bag în seamă.  Eram eu.. Genul de tocilar plus ceva vampirism... Mor după filmele cu vampiri!

  Când am mai crescut am început să ies pe afară. Verișoara mea, Doris m-a obligat, altfel nu aș fi ieșit vreodată..

   Într-o zi citisem toată ziua. Seara, am ieșit în oraș. Se făcuse ora zece și Doris nu venea. I-am trimis un SMS și mi-a răspuns peste cinci minute spunându-mi că e obosită.

  La zece și zece minute ne-am hotărât să ne plimbăm în afara orașului. Vroiam să mergem pe malul râului. Era întuneric de-a binelea. Speram să mă bage cineva în seamă.. Asta nu s-a întâmplat.

  Doris îmi tot trimitea SMS-uri să vadă dacă sunt bine.. În timp      ce-i răspundeam la unul am auzit:

  -N-o lăsați pe Kira în urmă!

  -Mișcă-te!!

  În acel moment o durere insuportabilă de cap mă prinse. Simțeam că nu pot să merg și că niște drăcușori mă împing cu furcile lor.. Niște iele dansau în  fața mea și mă obligau să le ascult cântecele. Mi-am pus mâinile la urechi și mi-am închis ochii. Am reușit să mă trezesc la realitate. Era beznă. Câteva râsete și lumini ale telefoanelor se vedeau în fața mea. M-am oprit. Nu se mai auzea nimic. Era o liniște profundă.. Această liniște a fost conturbată de vibrațiile telefonului meu. Doris mă întreba ce fac.

  Se auzea dinou:

  -Kira, mișcă-te odată!

  Durerea de cap era din ce în ce mai mare.  Când am ajuns lângă ceilalți m-am așezat la malul râului. Am închis ochii și îmi imaginam că sunt purtată de curentul lui spre văzduh. Durerea dispăruse.. oare sunt în Rai?

  O lumină orbitoare mă forța să deschid ochii, apoi urlete și o palmă peste față. Erau așaziși prieteni care încercau să mă trezească.

  Trebiuia să-i scriu lui Doris, să-i spun că sunt bine. Lumina telefonului mă făcea să nu știu pe unde merg. Am căzut și nimeni nu s-a sinchisit să mă ajute. M-am ridicat și am continuat drumul. În sfârșit am intrat în oraș.. Durerea de cap revenise, vântul se întețea și abia mergeam. Mă uitam în jur. Parcă nu era orașul meu. Ba da! Uite podul și casa mea! Am intrat în curte și m-am pus pe leagăn. Am închis ochii și am adormit.. Capul îmi era plin de vise..